Ca adulți ne confruntăm adeseori cu agresivitatea copiilor prea liber exprimată ceea ce poate fi frustrant: copilul arată senin ceea ce noi nu ne mai putem permite să recunoaştem. Cum pot înţelege adulţii educatori agresivitatea copiilor şi ce reacţii benefice pot avea?

Agresivitatea copilului

Agresivitatea copilului ţine de capacitatea lui de reacţie la mediul înconjurător cu scop de apărare, de sesizare a pericolului, de adaptare – deci este strâns legată de aptitudinea de a trăi.

Die, Die!!!

În dezvoltarea sa afectivă, copilul trece prin mai multe etape până când își constituie capacitatea de conținere și de sublimare a agresivității (capacitate rară și la un adult). De formele de manifestare a agresivității copilului arată starea lui de evoluție afectivă, căutările sale de inserare socială, modul în care el se percepe pe sine în raport cu ceilalți.

Manifestările de agresivitate ale copilului pornesc de la simpla neascultare până la ţipete, urlete, trântiri pe jos, injurii, obrăznicii, lovirii şi chiar exprimări somatice (îmbolnăviri datorate tensiunilor, cărora copilul nu le poate face față). Fiecare copil are preferinţele sale de manifestare în funcție de reacția educativă pe care o întâlnește. Orice copil are însă nevoie să fie înțeles și ajutat să se exprime favorabil lui și celor din jurul său.

Copiii sunt mai agresivi decât adulţii?

Comparativ cu adulţii, copiii au manifestări de agresivitate mai puternice, mai directe, mai puţin nuanţate şi mai frecvente deoarece:
Forţa vitală a copilului este mai puternică și mai vie – este natural ca și manifestările de agresivitate să fie mai accentuate.
Copilul nu dispune încă de modele personale şi culturale de drenare şi sublimare a manifestărilor agresive – deci, agresivitatea nu se poate manifesta decât direct.
Copilul, prin manifestările sale, învaţă să se cunoască pentru a se putea controla. El este copleşit de trăirile sale pe care nu şi le înţelege, dar pe care le reia până când reuşeşte să le desluşească, integreze şi elaboreze.

Ce nevoi de formare au copiii

Copiii trebuie să crească într-un climat în care manifestarea lor liberă nu poate îngrădi sau sminti libertatea altcuiva.

Reacţia adultului educator, la contactul cu agresivitatea copilului, oferă un reper copilului, un model de comportament. De aceea, este important ca părinţii să aibă un bun echilibru afectiv, sau măcar să dorească să se maturizeze crescându-şi copilul.

Copiii pot înţelege motivele reale de agresivitate şi pot, de asemenea, să descopere soluţii pentru pozitivarea relaţiilor.

Aici părinţii au rolul de a fi doar susținători, de încredere, un model de urmat. Copilul însuşi va învăţa să fie sincer şi să-şi asume consecinţele actelor sale. Este o cale către formarea responsabilităţii.

Fiecare copil are nevoile sale specifice şi de aceea relaţia pe care o construieşte părintele cu el este unică şi formatoare pentru ambii. Aşa se face că nu ne pot fi de ajutor în veritabila înţelegere a copilului reţetele sau sfaturile.

Din acest motiv nu se susţin argumente precum cel al tradiţiei („aşa se obişnuieşte”, „aşa au procedat şi părinţii mei cu mine”), al uzanţei („aşa procedează majoritatea părinţilor”), al autorităţii („un bun specialist recomandă aceasta”), al practicii de succes („aşa a procedat cineva şi a avut rezultate bune”).