Ceaușescu un „tată multiubit” sau un mascul Alfa într-o hoardă de maimuțe? Trauma incestului și inversarea valorilor. Sinuciderea simbolică și avortul ca mod eroic de rezistență. „Generația cu cheia de gât”. Rușinea de a fi român.

Alterarea ceauşistă

Ceauşescu, un exponent oarecare al degringoladei postbelice s-a opus obsesional spaimei de abandon: era nevoie de rigoare, ordine, o mare familie iubitoare al cărei Tată primordial se considera.

"Bread yes salt to the big visitor" (August 1976).

A reinstaurat, fără să ştie, hoarda de maimuţe aflată sub dominaţia sa ca mascul Alfa care, invitabil, va fi avut și un sfârșit pe măsură: omorul organizat de către proprii fii, sătui de atâta supunere.

Unicul procreator, masculul stăpân al tuturor femelelor din feudă, avea drept de viață și de moarte. El poruncea să crească producția de prunci la hectar şi nimic nu mai era de discutat.

În raport cu un astfel de „tată” abuziv și incestuos nu e de mirare instalarea stării de traumă la generaţia „fiilor” săi: femeile se simţeau violate, iar bărbaţii eunuci neputincioşi care nu îşi puteau apăra partenerele.

Efectele traumei au apărut generalizate la întreaga populaţie aflată sub semnul sinuciderii simbolice:
- o sinucidere socială - fuga din țară, emigrarea; - o sinucidere morală - avortul, crima, furtul; - o sinucidere intelectuală - incapacitatea creativă, discursul lipsit de logică și într-un limbaj de lemn; - o sinucidere afectivă - identificarea cu agresorul, imposibilitatea maturizării, a asumării parentalității.

Avortul ca frondă

Revoltele împotriva ceaușismului au fost numeroase, dar suicidare.
Avortul era pârghia femeilor de a se opune abuzului, de a scăpa de ruşine, de a-şi păstra libertatea.

Femeia îşi avea un loc impropriu în societatea oscilândă între oglindirea masculinizatoare (a femeii-sudor) şi cea devalorizatoare (a femeii care produce prunci).

Femeile se opuneau infantilizării şi dezumanizării cu ferocitate de luptător kamikaze. Îşi scoteau din uter pruncii doriţi de Ceauşescu cu preţul vieţii lor ca şi cum ar fi spus:
„Ești un tată violator și îți voi ucide prunci. Ei sunt doriți de tine, dar sunt monstruoși pentru mine. Nu-mi asum acești copii, nu sunt ai mei și nu consimt să-i am. Nu ți-i voi da nici de-ar fi să mor”.

Aşa se face că majoritatea femeilor din comunism şi-au asumat cu eroism avortul.

Trauma și schimbarea valorilor

Se poate observa cum în situaţii de traumă psihică valorile se inversează şi reperele devin altele:
- a face avorturi era o mândrie, un titlu de glorie; - a avea copiii numeroşi şi a beneficia pentru aceasta de locuințe spațioase oferite de Ceauşescu era o ruşine şi o oroare.

Femeile şi bărbaţii, preocupaţi disperat să-şi asigure o minimă formă de libertate, nu puteau fi părinţi. Dacă nu-și avortau copiii, îi abandonau fie şi numai simbolic.
Aşa a apărut generaţia „cu cheia de gât”.

Generaţia cu cheia de gât

Este o sintagmă care arată incapacitatea parentală a unei generaţii traumatizate care nu şi-a putut asuma copiii.

Copiii născuți în ceaușism (noi, adulţii de astăzi) au fost crescuţi de către bunici, în creşele lui Ceauşescu sau au crescut singuri, „cu cheia de gât”, maturizându-se precoce.

Acești copiii neasumați, cu fraţi avortaţi, pentru care existenţa pare o loterie, s-au dus la Revoluție, oferindu-se carne de tun pentru căderea regimului care le-a abuzat mamele și le-a rușinat tații.

În sacrificiul lor păreau a spune: „A meritat să mă nasc ca să vă spăl rușinea cu moartea mea, să vă fac să fiți mândri de voi!”

Iată o generaţie cu părinţi traumatizaţi şi infantili, o generaţie de la care se cerea o reparaţie pentru suferinţe prea mari, o generaţie care nu şi-a putut permite să copilărească pe deplin în contextul în care locul de copil era deja ocupat de părinții proprii.

E generaţia care acum se confruntă cu greutate cu rolul de părinte, care nu are modele parentale, care are spaima de a nu repeta cu copiii proprii traumele personale.

Rușinea de a fi român

Abuzul acestui tată emanat de părinții abandonici a rămas înscris cu fierul roșu în psihicul generației comuniste.

Umilința suportată atunci, groaza lipsirii de libertate, abuzul s-au transformat în rușinea de a fi român, o rușine care ne face și acum să nu putem scoate capul în lume:
„Ce pot crede ceilalți când ne vor vedea pervertiți de ceaușism, că am suportat abuzul găsind în el plăceri cotidiene, că ne-am complăcut?”

Ne e rușine de ceea ce ni s-a întâmplat, ne plecăm capul și ne fâstâcim când suntem întrebați ce naționalitate avem.
Ne asumăm și comportamentele naționalităților conlocuitoare: e mai puțin să furi și să vandalizezi, decât să suporți, cu bucurie aclamativă, un abuz!

Așa se face să suntem arătați cu degetul prin lume. E un mod al nostru de penitență și o atitudine convenabilă pentru judecătorii externi care astfel pot să estompeze participarea întregii Europe la un regim şi mai abrutizant (cel hitlerist).

Parcă e mai simplu pentru noi să ne asumăm ceva pentru care nu ne simțim vinovați și pentru ei să vadă paiul din ochiul altuia ca să nu-și conștientizeze bârna proprie! Iată o bună bază pentru uniune întru repetarea traumei (mai cu seamă că propune și un nou „limbaj de lemn” care ne evocă amintiri nostalgice).

Dar totuși, cu unele zvâcniri de autoasumare (precum discuția asupra avortului) și de exprimare a interesului propriu în raport cu interesele altora se pare că, timid, reușim să ieșim din cercul traumatic (numai să ne țină!)