Cu ce s-a confruntat generația părinților noștri după Revoluție. „Libertatea” de a avorta, o euforică manifestare post-traumatică. Cine este victima și cine agresorul? Perpetuarea traumei.

„Libertatea de a avorta”

După Revoluție, unul dintre primele acte de reparație a fost acela de a legaliza avortul (înaintea retrocedării posesiunilor, înaintea interzicerii partidului comunist, înaintea condamnării comuniștilor activi).

Romanian-Revolution-028

Ceauşescu murise, dar femeile continuau să se autoagreseze, să-şi omoare pruncii din uter. Paradoxal, tocmai când „tatăl abuziv” nu mai putea face nici un rău, oamenii se bucurau euforic de „libertatea” lor, ajungând rapid la un număr incredibil de avorturi!

„Libertatea” este un argument puternic, dar este el bine folosit? „Libertate” înseamnă asumarea actelor proprii, înseamnă responsabilitate şi respectarea dreptului celuilalt.

Libertatea nu se poate construi restricţionând viaţa cuiva (fie şi a unui copil nenăscut) şi nici prin neasumarea parentalităţii. Deci, oricum am încerca să gândim, avortul nu este un act de libertate.

Prin urmare, dacă nu este vorba despre „libertate”, de ce s-ar face vorbire despre aceasta. Evident că argumentul scapă înțelegerii logice pentru că se înscrie într-un discurs afectiv. Astfel, avortul nu este un gest de libertate, ci unul de eliberare și de reparație.

Nevoia acestei „eliberări” după ce represiunea a încetat arată existenţa traumei.

Manifestări post-traumatice

Efectele traumei nu încetează odată cu actul de abuz, ba chiar se amplifică în timp dacă eul este prea destructurat. Astfel „rana” psihică rămâne deschisă, dureroasă și contaminatoare. Tensiunea psihică poate ajunge atât de puternică încât se văd necesare acte de detensionare.

În această „pseudo reparație” se înscriu actele de suicid simbolic. Aceste acte, pe moment, diminuează tensiunea psihică, dar, pe termen lung, adâncesc trauma, îngreunând vindecarea. Așa se creează un cerc vicios al repetiției traumatice din care oamenii cu greu mai pot ieși.

Avortul

Avortul se înscrie în această logică a repetării traumei pentru detensionare. El arată existența unui eu destructurat care se autoexclude din istoria sa viitoare: omorându-și copiii, omul nu-și oferă nici o șansă a devenirii. Nici prezentul nu mai valorizează resursele deoarece lumea imaginară generată de regret captează o tot mai mare energie vitală:

„Oare cum ar fi fost copilul meu acum? Cum ar fi arătat? Cum s-ar fi purtat”, „Cum aș fi fost eu în raport cu el?”, „Poate că acum n-aș mai fi fost atât de singură! Poate el nu ar fi plecat, poate m-ar fi înțeles mai bine în starea mea de bătrânețe.”

Divorțul

Un alt act de suicid simbolic practicat post-traumatic a fost acela de distrugere a familiei: divorțul a atins cote spectaculoase după Revoluție.
Cuplurile unite prin rezistenţa comună acum se rușinau să mai stea împreună, nu se mai puteau privi în ochi fără a vedea fiecare în celălalt oglinda propriilor cicatrici ale abuzului. După îndepărtarea pericolului, starea de acceptare a lui nu mai pare logică și nici de înțeles:

„Am suportat atâtea împreună încât nu mă pot vedea decât urâtă prin ochii tăi… Iar tu, ai tăcut, ai suportat… de ce n-ai făcut ceva?… uite, că se putea! Nu ești tu acel Făt Frumos cu care speram să mă mărit, care s-ar fi bătut cu orice zmeu și care nu s-ar fi complăcut! Am să încerc să-ți las ție trecutul și eu mă voi elibera, voi încerca să o iau de la-nceput mai demn și mai frumos!”

Numai că trecutul nu poate fi lăsat altcuiva, el vine după noi în orice prezent! Dorința noastră de eliminare a trecutului nu face decât să-l transforme în fantomă, în duh al bântuirii hamletiene.

Plecarea din țară

Dacă Ceaușescu interzicea ieșirea din țară, după Revoluție, nimic și nimeni nu a mai putut împiedica plecarea românilor prin lume. Au găsit astfel, o lume mult diferită de ceea ce și-au imaginat, o lume grea și de neînțeles, o lume la care nu se puteau adapta. O nouă umilință, aceea a revenirii în spațiul hulit, în spațiul „made în România” devalorizat…

Nu le mai rămânea decât construcția unui „comunism cu față umană”, alegerea lui Iliescu cu un procent de 90%, regretul după tinerețea pierdută și după un regim care îi securiza: „Rău cu rău/ Dar mai rău e fără rău”, găsim în înțelepciunea populară a strămoșilor care, se pare că, vor fi mai trecut prin situații similare.
Regretarea răului trăit aduce o nouă diminuare a stimei de sine.

Apărări împotriva traumei

Trauma abuzului şi a agresiunii naşte apărări puternice și repetiții monstruoase. Adesea părăsirea cercului traumatic: victimă – agresor se întrevede cu greu. În raport cu ei înșiși și mai ales cu copiii lor, traumatizații par a nu avea de ales între prea multe opțiuni: pot fi victimă, agresor… și… cam atât!

Victimizarea

Omul traumatizat este o victimă, dar se comportă ca și cum agresorul ar fi oricine interacționează cu el, chiar și cei care nu au nici o astfel de intenție. În relații apropiate (cu partenerul de viață și cu copiii), aceste comportamente agresive cerute sunt construite în așa fel încât cei din jur chiar devin agresori.

În victimizare, comportamentul este unul infantil, de neasumare, de lipsă de responsabilitate, de acuzare a celuilalt și de cerință abundentă de reparații narcisice. Omul invocă un părinte apărător care să facă dreptate, care să repare rănile narcisice. Dacă ceva nu merge bine în viața trăită depresiv, de vină este una dintre instanțele cu rol parental: statul, președintele, părinții proprii, fiii.

Identificarea cu agresorul (A. Freud)

O aparentă salvare de starea de victimă este identificarea cu agresorul. Este ca și cum omul ar spune:
„Nu voi mai fi victimă niciodată, pentru nimeni. De-acum eu voi fi cel care agresează. Îmi voi contempla suferința trecută văzând-o din afară, la victimele mele!”

Este același mecanism cu cel trăit de băiețelul care își învinge propria-i teamă de broaște, punându-le în ghiozdanul fetițelor. Spaima lor îi permite să se simtă puternic: nu doar el se teme, de-acum el provoacă teama și deci, nu mai are de ce s-o simtă.

Astfel, victimele ceaușismului își depășesc starea devenind Ceușescu însuși. La aceasta cred că se referea Ada Milea când spunea: „Ceaușescu n-a murit… Ceaușescu-i printre noi”. El trăiește prin victimele sale care acum fac victime la rândul lor (până când?).

Așa s-a ajuns la „Baronii locali”, la „Băieții deștepți” care își cer drepturi de „mascul Alfa”, pârjolind teritorii întregi, domenii economice, administrative, ştiinţifice şi universitare.
Ei reinstaurează legea junglei, a celui puternic care are dreptul de a prădui, supune și umili. Cu nonșalanță uimitoare vorbesc despre morală, învinuiesc pe alții pentru faptele proprii conform psihologiei „hoțului care strigă: Hoțiii!”

Se simt mai presus de orice lege, au făcut din propria traumă un talisman care pare că îi păzește de orice fărădelege: „Am suportat atâta, că acum toți îmi sunt datori pentru reparație… nimic rău nu mi se mai poate întâmpla orice aș face!”


Victimizarea pare ar fi proprie femeilor şi „identificarea cu agresorul” pare preferabilă bărbaţilor, dar nu este musai, după abuz asumarea sexualității proprii este uneori prea dificil de realizat.

Așa se face că se poate observa un interesant „dans” sado-masochist al trecerii de la o stare la alta: se încearcă stabilirea unei relații de forță care dacă merge, devine abuzivă, dacă nu, deschide asumarea stării de victimă abuzată…

E greu și astfel trauma se perpetuează, se întinde ca o plagă. Îi vom vedea efectele asupra generației noastre în articolul următor.