Copilul mic își strânge în brațe ursulețul de pluș când este speriat, trist sau preafericit și parcă toate aceste emoții nu mai sunt copleșitoare. Adultul ce poate face când se simte similar? Cine este ursulețul lui de pluș? Acesta poate fi țigara, alcoolul, hrana, un prieten, un iubit sau un organ din corpul propriu care să localizeze tensiunea, să o exprime: boala!

Rolul ursulețului de pluș pentru copil

Dacă îi este smuls copilului ursulețul și i se spune că nu îl va mai avea de acum încolo, el va suferi foarte tare.
Se va opune cu îndârjire și dacă nu poate convinge își va găsi un obiect mediu (Winnicott) care să nu-i mai poată fi luat: își va suge degetul de pildă.
Degetul îi aparține și nimeni nu i-l poate lua și îi este la-ndemână ori de câte ori se simte trist, supărat, furios sau angoasat.

winter mood by Iwona Podlasińska on 500px.com

Dacă nici așa copilul nu este lăsat în pace, el nu va mai ști ce să facă atunci când emoțiile îi depășesc posibilitatea de a le face față și va claca: poate avea izbucniri necontrolate de furie, poate adopta un comportament de agitație continuă sau poate face crize de astm, epilepsie etc. Adică expresii directe ale faptului de a se simți copleșit!

Deci, pentru copil, ursulețul (dar și degetul supt) avea rolul de a-l ajuta să facă față afectelor prea puternice.

Care este ursulețul de pluș pentru adult?

Ce face omul când ursulețul său de pluș este demult dat uitării?

Se presupune că și-a format o capacitate internă care îl ajută să se descurce cu toate emoțiile sale. Dar dacă acestea, la un moment dat, devin prea puternice, prea multe, copleșitoare? Cine mai poate atenua forța cu care sunt simțite?

Copilul dă fuga la sânul mamei, adultul tot mai poate aprinde și el o țigară sau poate da iama prin prăjituri.
Dacă brațele mamei nu mai sunt accesibile adultului, el tot mai poate plânge pe umărul unui prieten.

Uneori însă, toate acestea sunt insuficiente și atunci se instalează boala… draga de ea cum vine să ajute în situații dificile! Este ca un ursuleț de pluș care detensionează, îi păcălește pe ceilalți pentru a permite regresia și adultul mai poate fi din nou copil…

Ce face boala?

Boala poate atrage atenția asupra sa, ca un talisman. Aceasta îl scutește pe om de confruntarea cu noi tensiuni și emoții, îi oferă un răgaz.
Boala permite totodată localizarea, numirea și tratarea unor stări care altfel ar fi de nenumit și de neînțeles și nicicum de tratat. De aceea ea este ca o hartă descriptivă, un limbaj.
Boala permite de asemenea salvarea unității omului asigurată prin sacrificiu: un organ este sacrificat să preia surplusul de tensiune și astfel întreaga ființă își asigură salvarea.

Boala ca talisman

Așa cum mama leagă o fundă roșie copilului pentru a nu fi „de deochi”.
Așa cum femeia frumoasă poartă bijuterii ca ele să fie cele dorite.
Tot astfel și boala, acută și cu durere, atrage atenția asupra ei, în timp ce psihic omul își poate reveni.

Boala ține la adăpost de noi tensiuni, este un talisman protector care atrage spectaculos atenția asupra sa. Este ceea ce Lacan numea „agalma”, un obiect-sine dezirabil, dar înșelător care strălucește pentru a întuneca privirea celuilalt. Este ceea ce în basme apare în expresia: „la soare se poate uita, dar la dânsa ba”.

Prin intermediul bolii, omul își poate exprima liber starea din afectele sale copleșitoare. El poate să urle de durere, să plângă de frică, să tremure necontrolat și să se zvârcolească, să-și verse tot amarul, să simtă cum îi crapă capul și cum îi bubuie inima.

Toate acestea pot fi exprimate fără ca nimeni să intervină cenzurator, fără ca nimeni să dea din cap dezaprobator. Ba dimpotrivă, toată lumea din jur încearcă să descopere o sursă departe de orice cauză. Cu toții, ca fluturii atrași de lumină, roiesc în jurul organului luminat de „talisman”.

Bolnavul însuși este fericit că își poate manifesta stările așa cum le simte, că cei din jur îi sunt alături și în aceste condiții, iar ceea ce simte nu mai este atât de copleșitor când poartă un nume și are o cauză, chiar dacă iluzorie.

În legătură cu această nevoie de numire descoperim o altă funcție importantă a bolii: aceea de indiciu pentru liniștire.

Boala ca mit personal

Un om care știe ce i se întâmplă, suportă mai bine totul. El nu mai este forțat să se confrunte și cu angoasa de necunoscut. Cunoașterea îi dă siguranță, îl liniștește.

Această cunoaștere însă nu este posibilă mereu. Atunci ea este înlocuită cu o poveste, cu o metaforă, cu un mit.

În vechime oamenii erau speriați de trăsnete și tunete, dar au inventat legende legate de comportamentul zeilor. Chiar dacă aceste explicații nu erau nici pe departe reale, își făceau efectul: linișteau.

Tot astfel și boala vine să ajute la numirea unei stări, liniștind.
La nivelul culturilor umane, pentru conținerea angoaselor s-a structurat mitologia.
La nivelul individului, bolile construiesc mitologia personală. Corpul este înscris metaforic de trăirile afective pentru a asigura unitatea de care fiecare are nevoie.

Unele culturi arhaice realizează această înscriere în mod ritual prin tatuaje care spun ceea ce altfel ar exprima boala. Ritualul populațiilor arhaice este prezent și la omul culturii noastre și îl regăsim respectat cu strictețe în „regimurile” alimentare și în administrarea strictă a medicamentelor prescrise de medicul cu rol de vraci.

Copilul aflat în etapa fricii de pierdere a integrității corporale „se scrie” pe corp cu pix sau carioca. Adultul își ține ”un jurnal” al trăirilor sale prin cicatricile operațiilor, prin memoria durerilor diferitelor organe.

Prin suferință, boala invocă zeitățile protectoare care să-i asigure omului unitatea.

Boala ca sacrificiu

Prin boală, omul își sacrifică starea de bine, își sacrifică un organ sau se pune în pericol.
Își sacrifică unitatea funcțională a corpului pentru a obține o unitate corp-spirit-afect. Zeii invocați ar trebui să fie mulțumiți de sacrificiu și să protejeze.

Pare paradoxal, dar teama de pierdere a unității corporale apare abia după ce se instalează sentimentul că această pierdere chiar s-a produs.
Sacrificiul este astfel o încercare de reparație: dau ceva în schimb pentru a recăpăta ce am pierdut.

Prin sacrificiu, pierderea poate afecta locul cel mai dezînvestit.
Acest truc a fost învățat de către oameni abia de la eroul lor civilizator. Prometeu i-a păcălit pe zei să accepte drept sacrificiu ceea ce oamenilor le prisosea: pielea, oasele și grăsimea animalului tăiat pentru consum.
În acest caz, boala ajută omul pentru a putea face față sentimentului dezintegrării cu un sacrificiu moderat.

De pildă, dacă mama se simte vinovată pentru că a fost prea dură cu copilul ei care plânge dureros în camera alăturată, se poate salva de această stare de vinovăție de a fi „dezintegrat” relația provocându-și o durere cruntă de cap. Mama și-a „sacrificat” capul, conform proverbului „capul face, capul trage”. S-a pedepsit pentru suferința provocată copilului și a reușit să refacă și unitatea de relație: și mama și copilul se vaită dureros.

Însă, dacă boala se instalează într-o perioadă anterioară intrării copilului în civilizație (sau reia la adult acea etapă veche), ea va propune sacrificiul a organului cel mai învestit sau chiar a întregii unități. Pe principiul „mai bine dau de bună voie, ceea ce mi-e teamă că aș putea pierde oricând”. O pierdere asumată pare mult mai suportabilă. Aici sacrificiul este supradimensionat.

Boala în cultura noastră

Boala este un sacrificiu la îndemână în cultura noastră.
Civilizația actuală nu mai dispune de sacrificii rituale, religioase sau culturale, în schimb abundă în tratamente și remedii pentru boală care s-au ritualizat puternic.

Copilul are ursulețul de pluș care îl asigură, adultul are însă nevoie de un părinte interiorizat, de un zeu care să-i pună reguli și să-i ofere protecție. De un spațiu spiritual care să preia asigurator surplusul afectelor noastre și să ajute la unitatea corpului cu mintea și sufletul.

Când acest „spațiu mediu” (similar „obiectului mediu” winnicottian), sau dimensiune simbolică (în accepțiunea lui Lacan), nu există, atunci corpul preia metafora și devine scena jocului-luptă pentru unitate.

Așa se face că înlocuim lăcașurile de cult cu policlinica și spitalele. Ritualul religios al bătrânului este înlocuit cu ritualul aranjării și pregătirii medicamentelor. Postul este înlocuit cu regimul alimentar, aghiasma zilelor noastre a devenit licoarea procurată din farmacii, iar spovedania se petrece tot mai adesea în cabinetul medicului.