Psihanalistul văzut de la nivelul literaturii, al filmelor, al poveștilor pacienților, pare a ști tot și toate, pare a fi tăcut și îngâmfat, pare a fi pervers și puțin nebun. Cum nu iese fum fără foc şi aceste înţelegeri îşi au realitatea lor asupra cărora voi încerca o lămurire chiar dacă risc să demitizez o imagine.

Psihanalistul moțăie și nu face nimic!?

Psihanaliza nu este nicidecum o profesie acțională.
Acțiunea leagă de trăirea prezentă, de suprafața vizibilă a persoanei care nu este interesantă pentru psihanaliză.
Obiectul psihanalizei nu ține de acțiuni, ci de gânduri, afecte, trăiri care pentru a fi descoperite, exprimate și elaborate au nevoie de reflecție și cugetare.

psychoanalyst

Într-o societate acțională este foarte greu de înțeles cum poate fi atins un scop (în cazul nostru, terapeutic) fără acțiune. De aceea psihanalistul este supus și el tentației acțiunii, dar dacă îi dă curs mai este el psihanalist?

Psihanalistul își permite să nu acționeze doar dacă și-a analizat el însuși angoasa de moarte. Altfel, în raport cu spaima de neființă (ca nemișcare, tăcere) se instaurează ca apărare acțiunea neobosită, cu vervă, chiar dacă păguboasă și adesea haotică.

Dar dacă psihanalistul, reușește suspendarea acțiunii sale, permite mișcarea internă întru dezvoltare a pacientului.

Psihanalistul cere foarte mulți bani!?

Psihanaliza costă, dar de ce? O canapea, un spațiu fără prea multe accesorii, ce poate justifica un cost așa ridicat?

De ce este specială oferta psihanalistului? Capacitatea de a crea un cadru de regresie echivalează cu posibilitatea de a avea acces la „mașina timpului”, permite accesarea trecutului pentru a putea relua stări neelaborate, probleme nerezolvate, creșteri întrerupte. Aceasta pentru a permite în cele din urmă existența în prezent a omului ca întreg.

Cui folosesc banii pentru psihanaliză? Evident că psihanalistul este beneficiar, dar mai este un beneficiar… pacientul însuși!
Eh, da, după ce că el plătește, trebuie să mai fie și recunoscător pentru asta…
Bizar, dar real: dreptul pacientului de a plăti cu bani îl scutește de altfel de plăți mefistofelice pe care le-ar putea inventa. Ba mai mult, plătind, pacientul se asigură că nu-i rămâne în nici un fel dator psihanalistului său și că tot ceea ce obține prin intermediul psihanalizei îi aparține.

Psihanaliştii sunt duri şi lipsiţi de compasiune !?

Psihanalistul, prin formarea sa, nu poate înțelege un alt limbaj decât cel verbal. De aceea exprimarea prin simptom îi este îndepărtată și de neînțeles. Ceea ce poate părea lipsă de compasiune este de fapt absența răspunsului la o exprimare într-un registru nepotrivit (acela al corpului).

Această neînțelegere este ea însăși terapeutică deoarece nu încurajează exprimările neverbalizate. Psihanalistul este poate insensibil, dar cu siguranță nu susține boala ca formă de exprimare pe care alții au instituit-o cu cele mai bune intenții.

Psihanalistul, nu este nici medic, nici mamă îngrijorată, psihanaliza nu-i oferă repere pentru înțelegerea bolii ca limbaj, iar prin dezinteresul său pentru boală pare a spune: „Deși vorbești pe înțeles / Eu nu te pot pricepe” (M. Eminescu, Luceafărul). Este o neînțelegere care îi permite pacientului să se exprime într-un alt registru (cel verbal) și să-și poată asuma de ce se teme (angoasa).

Exprimarea trupului trezește, în general, frici puternice deoarece învie angoasa de pierdere a integrității corporale, prezentă în fiecare dintre noi. Ca psihanalistul să nu mai vibreze direct la acest registru are nevoie să-și analizeze această angoasă.

Psihanalistul nu știe mai nimic !?

Fiecare om este o individualitate prea complexă pentru a putea fi cuprinsă stereotip într-o cunoaștere directă, imediată oricât de științifică ar părea ea.

Un străin necunoscut trezește spaime vechi și puternice care anulează posibilitatea vreunui contact cât de mic. Pentru ca întâlnirea să devină totuși posibilă (în contextul în care oamenii sunt sociali) interpunem între noi și necunoscutul străin o presupusă cunoaștere, o imagine proiectată direct din mintea noastră, legată de experiențe anterioare. Anulăm astfel necunoscutul, dar și orice posibilitate de a mai avea o cunoaștere reală despre omul din fața noastră.

Psihanalistul dispune de o anume conținere a stărilor sale de angoasă în fața necunoscutului. Astfel, el va putea tolera să nu știe, să nu cunoască, să nu aibă date și tocmai de pe această poziție se poate arăta veritabil deschis către cunoașterea reală a omului din fața sa.

Psihanalistul nu este un educator !

Principalele probleme pentru care cer psihanaliză cei mai mulți dintre pacienți provin din greșeli vechi de educație. Cu toate acestea, deși în transferul pacientului, psihanalistul poartă imaginea părinților și educatorilor, el ar trebui să facă față tentației de a se transforma într-un educator.

Pacientul, nu de corecturi, nu de imagini parentale mai elaborate, are nevoie.
Greșeala e posibil să fi fost de natură educativă, dar remediul cu siguranță nu poate veni din zona educației.

Dacă psihoterapeutul îndeamnă la „gândire pozitivă”, la „educarea comportamentului”, cu siguranță că nu este psihanalist.

Psihanalistul știe că locul său în drumul împreună cu pacientul este în urma acestuia. Psihanalistul urmează și asigură, el nu conduce, nu ghidează, nu deschide perspective. Iată cum se dovedește că psihanalistul trebuie să-și fi analizat dorințele de putere, de dominare, de întâietate.

Psihanalistul este un om ca toți ceilalți!

Când se află despre cineva că este psihanalist, oamenii au așteptări deosebite în funcție de felul în care ei percep această profesie: trebuie să fie vreun înțelept, poate că știe ce gândesc și ce simt oamenii, trebuie să fie un om foarte echilibrat, perfect, extrem de înțelegător și tolerant…

Și eu cred că idealul în psihanaliză este înţelepciunea ca forţă internă de autocunoaştere, autoacceptare și autoechilibrare care invariabil duce la acceptarea și înțelegerea celor din jur. Dar acest ideal nu este niciodată atins pe deplin.

Psihanaliştii sunt și ei oameni ca toţi ceilalţi: se bucură şi se mânie; se simt copleşiţi şi neputincioşi, disperaţi sau fericiţi; greșesc adesea și își asumă să fie uneori infantili. Echilibrul lor nu este ţeapăn tocmai pentru că dezechilibrul nu-i mai sperie, au dobândit capacitatea de autoechilibrare.

Așa cum nici un om nu este la fel cu celălalt nici psihanaliștii nu seamănă între ei. Prin formarea pe care psihanaliza o presupune, oferă omului chiar dezlegarea de acea stereotipie ce ține de „deformarea profesională” cu care se mândresc alte profesii.

Pacienţii se îndrăgostesc de psihanaliştii lor !?

Dragostea este un sentiment complex și foarte divers în funcție de vârsta afectivă pe care o are omul.

Intrauterin, fătul are nevoie să fie dorit pentru a se dezvolta; nou-născutul are și el nevoie de iubirea mamei pentru a supraviețui, sugarul are nevoie de atenția mamei pentru a se hrăni, iar bebelușul se agață cu iubire disperată de mama lui din teama de a nu rămâne singur.

Copilul își iubește rudele și cunoscuții cu care se aseamănă , ca mai apoi să își iubească tatăl – „erou civilizator” pentru asigurarea oferită în fața spaimelor sale.

Relația copilului cu părinții săi este plină de afecte puternice, și deci, psihanaliza, prin intermediul transferului, le reînvie. Așa că nu este de mirare că relația pacientului cu psihanalistul său este încărcată emoţional cu un melanj de afecte în toată gama de la iubire la ură, de la nerecunoştinţă la idealizare.

Psihanalistul însă, prin formarea sa, are capacitatea de a asigura numai dacă poate face distincția între toate spaimele, ambivalențele, proiecțiile și transferurile chiar dacă pentru pacient ele poartă același nume: iubire.

Psihanaliştii sunt mai nebuni decât pacienţii lor !?

Cei care se îndreaptă spre domenii ale studiului psihicului uman, care se supun unei formări îndelungate și dificile cu perspective deloc facile, au cu siguranță nevoie ei înșiși de psihoterapie.

Psihanaliza înțelege acest lucru și de aceea își constituie cea mai importantă parte a formării dintr-o psihoterapie personală a candidatului care își asumă el însuși rolul de pacient pentru o perioadă foarte îndelungată.

În psihanaliză, înțelegerea pentru pacienți izvorăște și dintr-o anterioară înțelegere de sine. Așa se face că buni terapeuți într-un domeniu sunt tocmai cei care și-au elaborat problemele cu care se confruntă și pacienții lor.