Copilul a crescut deja şi se doreşte mare şi responsabil: abia aşteaptă să meargă la şcoală! Este emoționat și încearcă să se pregătească fantasmând, visând, discutând.

În mintea copilului gândurile se centrează în jurul școlii, are așteptări mari și de aceea sentimentele față de aceasta sunt puternice și amestecate. Așa se face că școala este idealizată și privită cu ambivalență.

Idealizarea școlii

Așteptările mari ale copilului îi trezesc mari emoții și dau o aură specială școlii: „Mă apropiam cu gândul, sfiicios, tremurând, d-acea vestită şcoală, ca de un urs împăiat, gata să fug [...] Îmi tâcâia inima [...] Şi nu vedeam înaintea ochilor de frică” (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Domnul Vucea).

La plus petite / The smallest

Ambivalențe afective față de începerea școlii

Școala îi pare copilului ca un târâm necunoscut care sperie, dar şi trezeşte fiorii dorinţei de aventură. Când se gândește la școală, el poate spune ca și Barbu Ștefănescu Delavrancea: „Mi-era frică şi mi-era dragă”.

Sunt afecte puternice cu care se confruntă copilul și de aceea el se pregătește pentru a face față.
Copilul simte că în viața lui se va petrece o mare schimbare și atunci încearcă singur să se asigure, să se acomodeze cu ideea, să se pregătească.

Copilul se pregătește încercând să anticipeze ceea ce va fi prin fantasme și vise, prin discuții cu cei care sunt dispuși să-l asculte și prin jocul de-a școala.

Fantasme și vise legate de școală

Copilul leagă școala de nevoia lui de a crește și o consideră loc al împlinirii celor mai importante fantasme și vise ale sale:

Părerea lui va conta!

Pentru copil, a merge la școală înseamnă a deveni om care contează, de a cărui părere se ține seama, om care nu mai poate fi dat la o parte din discuțiile celor mari.

În mintea copilului, școala este un spaţiu în care poate demonstra că este capabil, puternic, inteligent.

Copilul consideră că la şcoală i se va răspunde întrebărilor sale, că acolo nu i se va spune: „Vei şti când vei fi mare!”

Ar fi bine să nu fie dezamăgit în această așteptare a sa.

Va deveni important!

Copilul consideră că va învăţa şi va şti multe, va deveni important (poate un împărat ca în basme): „Câte nu spuneam şi pisicii! - He! he! Martinico [...] hai la Şcoala domnească, că sunt profesori buni [...] te face împărăteasa şoaricilor” (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Domnul Vucea).

Poate că nu va deveni împărat, dar cu siguranță ar trebui ca și părerea copilului să conteze în aspecte care îl privesc.

Se visează școlar

Visele copilului îi arată preocupările și îi exprimă cele mai profunde temeri și dorințe, așa că este un mod de exprimare echilibrant în situații de schimbare:

„Noaptea visam şcoala: un palat mare, mare şi frumos, ca în basme, cu porţi de fier, cu geamlâcuri, cu uşi de cleştari, cu ziduri văpsite ca nişte icoane” (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Domnul Vucea).

Discuții despre școală

Ideal ar fi ca părinții să asculte copilul povestind despre toate gândurile, fantasmele și temerile lui.

Dacă părinții, bunicii și frații nu au timp, va găsi el pe cineva căruia să-i povestească: „Eu îi vorbeam (lui Grivei) de Şcoala domnească: - Hai, măi Grivei, [...] d-ai vrea, chiar şi tu ai învăţa carte” (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Domnul Vucea).

Copilul nu are nevoie să fie liniștit în temerile sale, să i se prezinte realitatea sau să i se domolească neliniștile, el are mare nevoie să fie doar ascultat.

Jocul de-a școala

Pentru copil drumul până la școală are o mare importanță inițiatică și de acomodare. El se simte ca un Harap Alb care se întâlnește cu albine și furnici, cu senzații (de foame, și frig) și închipuiri.

Jocurile copilului sunt adesea solitare sau imaginate cu alți copii ca el. Părinții însă, pot însoți copilul în acomodarea cu parcurgerea drumului de acasă la școală în ritm de poveste.

Cu ajutorul părinților sau nu, copilul tot va parcurge fantasmatic acest drum: „colindam pe aceleaşi cărări din grădina noastră, zicând că am plecat la Şcoala domnească” (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Domnul Vucea).

Concluzii

Copilul care se pregătește de școală este ca un Făt Frumos în preajma călătoriei sale inițiatice… Așa putem înțelege și starea de emoție și teamă ce îi cuprinde pe părinții săi.

Copilul se simte:
- dominat de sentimente ambivalente: dorinţă-spaimă; curiozitate-sfiiciune; aşteptare-retragere; - idealizează şcoala şi o consideră o „împărăţie” în care totul devine posibil, în care toate întrebările primesc un răspuns; - este dornic să admire şi iubească orice dascăl i-ar putea deschide uşa cunoaşterii; - vrea să se dedice studiului pe care îl anticipează ca fiind magic: pare o magie să poţi citi, să poţi folosi acele semne ciudate pentru a scrie, să mânuieşti abil stiloul, să transformi alchimic sunetele în semne.

Aşteptarea copilului este foarte mare, el se vrea stăpânitor al lumii prin cunoaşterea pe care o va dobândi, anticipează că intrarea la şcoală va rezolva toate problemele sale de până atunci şi-i va conferi un statut important.

De aceea, copilul este foarte sensibil acum şi foarte uşor de dezamăgit, poate foarte uşor să treacă în extrema cealaltă în care şcoala să apară ca o închidere a viitorului său, ca un spaţiu în care i se confiscă libertatea şi timpul, în care devine sclavul neimportant al tuturor care nu mai văd din el decât dimensiunea sa de şcolar.

Ca părinți și dascăli avem datoria de a nu dezamăgi prea crunt copilul cu temerile, nesiguranțele și cu problemele noastre. Avem datoria de a-i veni în întâmpinare pentru a-i susține emoția cunoașterii și bucuria descoperirii, de a-l ajuta să se simtă mândru de ceea ce realizează și important pentru ceea ce învață.

Altfel, riscăm și noi să umbrim bucuria copilului și să ne transformăm într-un domn Vucea care îl face pe copil să urască școala pe care era atât de pregătit să o iubească.