Odată cu laptele, copilul „suge” şi imaginea de sine reflectată în ochii mamei sale. Această imagine este o scriere de destin ce îi meneşte existenţa, este icoana susţinătoare a vieții sale viitoare.

Copilul din ochii mamei

Copilul se naşte când este apt să supravieţuiască fizic, dar psihic încă mai are nevoie, pentru a se constitui, de mama sa ca reper.

Când suge, copilul se uită fix în ochii mamei. Cu guriţa suge laptele cald, iar cu privirea îşi soarbe imaginea de sine, o imagine liniştitoare ce dă măsura existenţei sale.

The World In My Baby's Eye

Ochii mamei îi oferă copilului o primă oglindire. Grigore Vieru exprimă aceasta în poezia sa „Băieţaşul din ochii mamei”: „Ai, în ochii mamei mele, / E un băieţaş pitic! / Tare seamănă cu mine / Numai că e foarte mic! / Fără dânsul, ştiu eu bine, / N-aş putea trăi defel…”

Eul corporal (F.Dolto) se structurează în funcţie de atingerea mamei care îl mângâie, îngrijeşte şi-l poartă. Mama însă mângâie şi cu privirea, şi cu vocea, trezind simţurile copilului.

În oglinda ochilor mamei, copilul îşi descoperă o primă imagine de sine, constituită la interferenţa dintre el şi mamă.

Cine este acel copil din ochii mamei? Poate este chiar mama, poate este chiar el, poate este copilul fantasmat din mintea mamei… poate este câte puţin din fiecare.

Privirea ca ursită, ca scriere de destin

În ochiul mamei, copilul este înconjurat de ceea ce ea simte pentru el (şi se exprimă în privire). Acolo este istoria lui trecută şi viitoare.

Prin privirea sa, mama meneşte viaţa copilului: să fie iubit şi apreciat; să fie dorit şi adorat; să fie uneori nebăgat în seamă de ochi ce îl privesc, dar nu îl văd; alteori să fie o povară grea a unor ochi trudiţi.

Fără o astfel de oglindire de sine copilul nu ştie cum este, cum arată, ce afecte poate trezi, ce rost îşi poate afla pe lumea aceasta.

Imaginea din icoană: mama cu pruncul

Eul psihic se structurează începând de la această imagine de sine pe care copilul o descoperă ca pe un homuncul aflat în ochiul mamei.

Este o primă imagine în care copilul se regăseşte pe sine cu tot cu purtătoarea sa: mama. Copilul, deşi născut, continuă să fie purtat în ochii mamei sale – este o învestire narcisică de care copilul are nevoie pentru echilibrul său psihic.

Copilul mai mare învaţă să capteze şi să menţină interesul privirii de care are încă nevoie. El face tot felul de giumbuşlucuri: „Ia uite, mami, ce pot să fac!” pentru a obţine privirea constituantă.

Dacă mama nu este disponibilă, atunci o va fideliza făcând câte o năzdrăvănie ori de câte ori este „scăpat din ochi”. O mare leziune narcisică trăieşte copilul atunci când mama supărată îi spune: „Piei din ochii mei, nu mai vreau să te văd!”

Anulat, pe moment, se simte şi copilul a cărui mamă se uită şi vorbeşte cu altcineva (Cum, nu doar el este în ochii mamei?).

Sunt momente de „pierdere din privire” de care copilul are nevoie. Dacă acestea însă se prelungesc şi mama este prea deprimată pentru a putea învesti copilul, dacă privirea ei „trece prin el” urmând alte gânduri, eul copilului în formare se află în suferinţă.

Şi noi adulţii, în perioade de restrişte, de mari necazuri care ne împuţinează forţa eului, simţim nevoia unei regresii recuperative. Căutăm şi noi o privire susţinătoare: uneori o găsim, alteori nu, alteori ea nu mai are puterea să repare rănile narcisice suferite.

Atunci imaginea completă din icoană, a mamei care-şi poartă pruncul în braţe şi în privire, devine necesară susţinerii. Îngenunchind privim, de la înălţimea copilului, o faţă maternă ce ne poartă în chip de prunc, o faţă care ştie toate să aline. Plângând refacem lichidul sărat din intrauterin.

Căderea îngenunchiată şi înlăcrimată readuce adultul în copilăria sa unde poate găsi alinare. E o cădere întru recuperare de sine, întru reparare a rănilor narcisice, întru vindecare: doar redevenind mici mai putem fi mari.

Picasso şi ochiul inimii mamei

Apropierea puternică a copilului de faţa mamei sale îi oferă o imagine ce numai de la acest nivel se revelează. Privirea feţei mamei de foarte aproape şi de jos, deformează trăsăturile oferind o imagine similară cu cele pictate de Picasso: bărbia şi gura devin foarte mari, nările proeminente, fruntea se îngustează şi ochii se deplasează în jos şi în sus.

Această faţă este prea puţin umană, dar arată forţa deformatoare a iubirii arhaice. În ea, copilul se găseşte în dublu exemplar în cei doi ochi materni: copilul real şi copilul fantasmat. Copilul real este mai sus, mai iubit, el trebuie să anuleze imaginea celuilalt, a rivalului.

Privind prin ochii întredeschişi privirea se înceţoşează păstrând esenţa fără contur. Luşând, copilul reuşeşte o nouă deformare: deplasează ochii mamei încrucişându-i, suprapunându-i până ce, în centrul frunţii, sub linia devenită continuă a sprincenelor nu mai este decât un singur ochi mare şi pulsatil.

Este ochiul inimii, un ochi privitor, purtător al unui singur copil care este el însuşi. După această victorie copilul poate adormi!

Dificultăţile de focalizare ale copilului

Copilul foarte mic îşi mişcă diferenţiat cei doi ochi, nu din lipsă de control, ci pentru a compune imaginea feţei mamei de care el are nevoie.

De asemenea, noul născut are o atenţie bifocalizată: un ochi priveşte spre lumea exterioară unde îl atrage privirea mamei şi un altul, spre lumea lui interioară, a senzaţiilor oferite de simţuri.

Aşa se face că privirea copilului se încrucişează atunci când burtica face zgomot, când pielea îi este mîngîiată, când vrea să adoarmă sau când mama are altă preocupare.

Alăptându-l la sân, sau ţinându-l în braţe pentru somn, corpul mamei îi acoperă copilului când un ochi, când altul. Copilul i se zădărniceşte astfel posibilitatea de a deforma imaginile prin mobilitatea diferenţiată a ochilor, este nevoit să găsească o alta. El va privi înceţoşat printre gene, coborând foarte mult pleoapa: acelaşi efect!

Copilul foarte mic ce nu dispune de suficientă apropiere corporală cu mama va diminua distanţele luşând prin încrucişarea ochilor. Dacă mama nu priveşte copilul pentru a-i atrage privirea ambilor ochi către lumea aceasta, el va rămâne bifocalizat, centrat deopotrivă pe lumea interioară şi cea exterioară. Ochiul „leneş” se „sacrifică” pentru orientarea privirii către înăuntru, iar celălalt va privi vigilent în exterior.

Distanţa afectivă şi lipsa privirii materne duc la ceea ce numim strabism. Un remediu mecanic este acoperirea ochiului „vigilent” cu un pansament pentru a forţa ochiul „leneş” să privească afară.

Copilul însă are nevoie de o acoperire afectivă cu corpul mamei. Aceasta ne-o arată şi Nichita Stănescu în poezia sa „Emoţie de toamnă”: „acoperă-mi inima cu ceva, / Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. / (…) Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, / (…) că ai să te ascunzi într-un ochi străin”.

Ai cui sunt ochii?

Una dintre fetele mele, pe când avea doi ani, îmi tot băga degetele în ochi: „Îmi dai ochiul să mă joc cu el?” – m-a întrebat.

Un prim spaţiu de cercetare pentru copil este chiar corpul mamei (cu componente detaşabile) al cărui stăpân este. În ochii mamei, copilul îşi păstrează şi regăseşte imaginea de sine fără de care nu ar putea exista. Atunci ai cui sunt ochii? Ai privitorului sau ai celui privit? Ai ambilor, de bunăseamă.

Omul ca fiinţă vizuală

Bebeluşul suge mama–lapte cu guriţa. Tot ce vrea să cerceteze şi să cunoască duce curios la gură. După acest model de cunoaştere prin încorporare şi privirea se agaţă absorbind.

Înţărcarea aduce gura copilului într-un tabu: nu se mai poate hrăni cu un corp uman, „nu tot ce zboară se mănâncă”, nu mai poate cunoaşte lumea gustând-o, înghiţind-o. Toată forţa devoratoare a copilului se deplasează către o gură care nu este tabu: ochiul ce poate încorpora prin privire, ochiul ce poate sorbi avid lumea cunoscând-o.

Obiectul cercetat nu mai este gustat, este suficient să intre în raza vizuală a copilului, să fie privit. Cunoaşterea nu mai este încorporare, ci introiecţie de unde şi nevoia de a şti (de a vedea în trecut), de a cerceta (de a vedea în prezent), de a prevedea (de a vedea în viitor).

Toate simţurile sunt neglijate, iar văzul devine definitoriu, esenţial: cei mai de preţ îi sunt omului „ochii din cap”.

Întunericul sperie pentru că ochii sunt orbi şi nu mai pot stăpâni lumea aceasta. Ochii mamei nu mai pot privi copilul, iar el simte cum se aneantizează fără reflectarea imagini sale. În întuneric se pot ascunde ochi neînţărcaţi, devoratori, care sperie copilul.

Omul se păstrează întreaga viaţă ca fiinţă preponderent vizuală, testându-şi realitatea prin văz: „nu cred până nu văd”.

Ochii şi privirea

Privirea certifică existenţa (diferenţiază între corpul viu şi cel neviu), calitatea existenţei („în ochi se vede sufletul omului”) precum şi pierderea suferită prin înţărcare (doar privirea mamiferelor poate fi decodificată uman, nu şi cea a păsărilor şi reptilelor).

Privirea arată tipul de relaţie dintre oameni:
relaţie de agăţare (a copilului mic de mama sa, a îndrăgostitului de iubită, a „neînţărcatului” de substitutul matern pe care îl „soarbe din ochi");
relaţie de comunicare (evitantă, rece, caldă);
relaţie de opoziţie contrară (privire de sus, privire umilă, rugătoare);
relaţie de opoziţie contradictorie (privire evitantă, fulgerătoare, ţintuitoare, îngrozită);
relaţie de cunoaştere (privire curioasă, avidă, cercetătoare).

Privirea arată, deopotrivă şi relaţia omului cu sine însuşi: privire semeaţă, autosuficientă, pierdută, întoarsă către sine, absentă, vie, sigură.