Dorinţa de a aduce pe lume un copil își are radacina în propria dorință de a trăi. Voinţa de a avea un copil ţine de prezentarea în faţa celorlalţi, de revanşe şi demonstraţii. Nevoia de a naşte este a mamiferului adult care îşi urmează cursul firii sale sau se autodistruge.

Happy Colorful Rainbow Summer Girls 2006

Mama își poate dori un copil bucălat, vesel și zglobiu cu ochi frumoși și păr buclat, dar se va acomoda repede cu bebelușul zbârcit, urlăcios, fragil.

Tata își va dori un copil combativ, echilibrat, ascultător și politicos, dar va învăța să aibă îngăduință pentru năzdrăvăniile fiului său.

Cu toții ne dorim copiii minunați într-o lume minunată.

De unde ne vin aceste dorințe, fantasme, nevoi și vreri atunci când este vorba despre copii? Din copilăria proprie? Din propriile nerealizări? Din nevoi de reparație sau de nemurire?

Importanța fantasmelor despre copil

În mintea și sufletul mamei se îmbină fantasma cu dorința și cu nevoia de copil. Femeia, încă de fetiţă, îşi fantasmează copilul şi realizează cu el o relaţie imaginară bazată pe dorinţele sale. Copilul real, din uterul femeii, reactualizează trăirile şi fantasmele vechi, de mult uitate, ale fetiţei care a fost mama. Aceste trăiri nu apar ca reamintiri decît arareori, ele se prezintă mai mult sub forma unor imagini şi a unor simptome suprapuse realităţii.

Retrăirile şi fantasmele mamei sînt necesare reîntoarcerii şi recuperării de sine pentru construcţia unei relaţii veritabile cu copilul său real. Aşa se explică imaginile adesea deformate despre realitatea copilului din uter, fantasmele, proiecţiile şi aşteptările irealiste. Planurile dinaintea naşterii, nu se raportează la realitatea bebeluşului, ci la imaginea fantasmată a acestuia. Lucruşoarele cumpărate pentru copil înainte ca acesta să vină pe lume, adesea nu-i vor fi de vreun folos. Este o realitate explicativă pentru superstiţia de a nu cumpăra hăinuţe pentru copilul nenăscut. Obiectele, achiziţionate înaintea naşterii, s-ar adresa copilului fantasmat care, uneori, nu are legătură cu nevoile copilului real.

Mama construieşte, prin dorinţa, aşteptările şi proiecţiile sale, o relaţie cu copilul încă înainte ca el să se nască. Această relaţie fantasmatică devine foarte consistentă în mintea ei, capabilă să genereze şi susţină un mediu terapeutic natural unde mama să poată evolua, să se poată maturiza, depăşindu-şi unele blocaje. În timpul sarcinii mama se pregăteşte pe sine pentru a fi suficient de matură în susţinerea copilului, dar şi atît de regresată cît să permită uniunea simbiotică.

Copilul, venind pe lume, creează, din femeia obişnuită, o mamă pe care o certifică ca fiinţă capabilă să susţină viaţa. Prin nevoia sa, copilul o face pe mamă să se simtă bună, interiorizabilă, dezirabilă. Copilul „naşte” o mamă, un om cu rost pe lumea asta, cu un viitor dincolo de existenţa sa, o femeie ce şi-a dobîndit sensul uman al vieţii sale.

Dorința de copil ne precede ca persoane

Dorinţa de copil simţită (nu întotdeauna conştient) ne precede ca persoane, ea datează încă din dorinţa părinţilor noştri şi îşi găseşte puterea în forţa vitală. Dorința de a trăi de la înființare se găseşte potenţată sau frînată de mediul afectiv şi de experienţă.
Această dorinţă, prin vechimea sa, devine definitorie pentru dezvoltarea umană, dar şi sursă pentru o mare vulnerabilitate patologică.

Dorinţa de copil îl determină pe părinte să se vadă pe sine în copilul, să-i ofere ceea ce şi-ar dori personal, să dorească, să știe și să vrea ce e mai bine în locul copilului. Dar tot aceasta îi permite părintelui și să-și înțeleagă copilul, să aibă încredere.

Dorinţa de a aduce pe lume un copil completează diada sexuală prin stabilizatoarea invocare a pruncului ce lipsește, dar poate prinde viață. Pruncul-lipsă este în stare de dorință manifestă pentru orice cuplu sexual fie spre împlinire, fie spre evitare.

Astfel, nu greșim atunci cînd spunem că orice copil vine pe lume dintr-o dorinţă, chiar dacă aceasta nu este conştientă, chiar dacă este puternic mascată de raţiuni şi temeri. Adesea este o dorinţă mai puternică decît orice, ea susţinînd forţa vitală a viitorului copil.

Dorinţa de a înfiinţa un copil poate exista chiar şi acolo unde voinţa de a avea un copil este inexistentă (așa apar copii chiar sub protecţia anticoncepţionalelor), poate exista acolo unde dorinţa de copil este blocată (la cuplurile de homosexuali cînd îşi pun problema dreptului de adopţie). Uneori, această dorinţă se poate găsi obturată pe undeva în dezvoltare, în ciuda voinţei de a avea un copil (în cuplurile sterile).

Nevoia de maternitate nu este doar feminină

Nevoia de maternitate nu se limitează doar la nivelul împlinirii uterine şi de aceea nu este specifică femeii. Maternitatea, prin puternica sa legătură cu viaţa, prin sensul său de înşelare a morţii, este o nevoie general umană. Omul devine creator, născător de idei, produse artistice, ştiinţifice, de construcţii ce pot dăinui dincolo de limita vieţii sale. Existenţa uterului îi conferă femeii liniştea legăturii directe, fizice cu viaţa.
Bărbatul, însă este nevoit să-şi creeze un uter, un loc al capacităţii creative. El naşte precum Zeus din cap, creează, construieşte şi imaginează pentru a arunca o parte din sine dincolo de moarte.

Nevoia de copil ţine mult de biologicul mamiferului uman şi ea începe să se manifeste odată cu intrarea în adolescenţă. Ea apare însă ca o stringenţă mai ales la femei, în perioada de maxim procreativ. Dacă această nevoie se combină şi cu o puternică dorinţă ca forţă vitală şi cu o voinţă negativă sau cu o imposibilitate de înfiinţare (din diverse motive) rezultatul poate fi dramatic – femeia poate ajunge pînă la boală gravă. Neputinţa de a naşte copii se poate transforma într-o invaliditate biologică, fapt extrem de serios în societăţile contemporane, unde se amînă foarte mult acceptarea conceperii unui copil.

A voi un copil este o demonstrație de fertilitate

Voinţa de copil ţine mai mult de repere sociale, de nevoia de a face demonstraţii ale fertilităţii şi maturităţii. La acest nivel, copilul nu este imaginat ca persoană, ca fiinţă, ci mai degrabă ca emblemă, trofeu. Prin legătura de voinţă părinţii pot fi mîndri sau dezamăgiţi de copiii lor, pot avea cerinţe personale care să subordoneze viaţa copilului nevoilor părintelui.

Voinţa singură, nedublată de dorinţă, nu este suficientă pentru înfiinţare, ea este blestemul cuplurilor infertile din basme şi realitate. În numele acestei voinţe de copil, oamenii pot face mari sacrificii şi pot suporta tratamente grele pentru a înlătura mecanic imposibilitatea de a avea copii, dar pînă nu este asumată lipsa, nici pruncul nu vine.

Asumarea lipsei este singurul remediu pentru infertilitate. Astfel în basme, vraci şi vrăjitoare oferă remedii pentru obţinerea unui prunc. De acesta însă, părinţii “nu vor avea parte”, în cele din urmă, ei vor fi lipsiţi de el. Un alt remediu degajat din basm şi insinuat în realitate, este acela de a “găsi”, “lua de suflet”, mai nou, adopta un copil lipsit de părinţi. Lipsa, oricum ar fi ea, asumată la sine sau proiectată la copil, trebuie să existe pentru a înlătura blestemul, pentru a dezlega blocajele maturizării, pentru a redeschide căile dorinţei şi pentru a dobîndi capacitatea de înfiinţare.

Unde dorinţa de înfiinţare există şi e puternică (ca şi forţa vitală a individului), devine foarte greu de stăvilit prin voinţa contrară de a nu naşte copii. Această înăbuşire duce la mari probleme nevrotice cu care se confruntă cuplurile zilelor noastre (obligate social la contracepţie). Cuplul sexual, constituit ca familie, îşi asumă ca pe o pierdere decizia de a nu permite înfiinţarea decît a unora dintre copiii posibili.

Copilul refuzat din actul sexual, determină un doliu al relaţiei diadice şi o mare încercare a iubirii pentru cuplul incapabil de a se mai oglindi într-un terţ. Pe acest fond se poate ajunge ca sensul rămînerii împreună să fie exterior şi să ţină de copiii deja prezenţi. E o probă importantă a iubirii soţilor, de a cărei elaborare depinde viaţa de cuplu viitoare.