Ni se pare o culme a inteligenței când copilul mânuiește telecomanda și intuiește folosirea unei tablete înainte de a învăța să meargă, dar ne sperie când preferă să se uite la televizor în loc să-și facă temele… Nici noi adulții nu prea știm ce vrem!

Televizorul și calculatorul fac parte din cotidianul nostru de acasă, de la serviciu și din vacanțe, dar sunt și țapii ispășitori ai „problemelor” noastre. Aceasta arată cât de mult idealizăm aceste ecrane.
Dacă un copil este agresiv ne gândim că a preluat comportamentul de la TV, dacă este agitat înseamnă că a stat prea mult în fața calculatorului… sigur, sunt aspecte negative pe care le au aceste medii în viața copilului, dar depinde foarte mult de felul în care chiar noi le învestim.

Mur télévisé by Guillaume Bastien on 500px.com

Noi, adulții, suntem mai degrabă dispuși să evaluăm efectele asupra copilul și timpul pe care el îl petrece în fața vreunui ecran, dar pe noi ne vedem la fel de clar? Noi care îi oferim copilului un exemplu, cum îi putem cere ceva ce noi nu respectăm? Sesizăm starea de irascibilitate pe care o creează TV-ul copilului, dar vedem și cât suntem noi de manipulați, cum am ajuns să gândim în paradigmele altora, cum nu mai știm ce să facem cu timpul nostru liber dacă nu avem un ecran la care să ne conectăm?

De asemenea, nu ne sfiim să exploatăm pe ecranele TV imaginea copiilor, ne uităm la emisiuni cu copii și creăm industrii de vedete în jurul acestora. Dacă un copil este spontan, inteligent sau drăgălaș, mai mereu se găsește cineva care să-i sfătuiască mama: Du-l dragă la emisiunea cutare, nu vezi ce deștept e! Atunci copilul ce poate înțelege?

Aspecte negative și contracararea lor

Dintre acestea putem aminti: confuzarea copilului, solicitarea lui disproporționată și socializarea virtuală, dar bineînțeles că vor mai fi și altele.

Confuzarea copilului

Văzul este simțul care ne ancorează în realitate, de aceea informațiile vizuale sunt cele mai credibile. Atunci însă, când o poveste se derulează în imagini apare o contradicție: bazal înțelegem că este ceva „real”, iar rațional constatăm că este o „fantezie”… În mod natural, fără ajutorul tehnicii, rodul fanteziei se exprimă prin povești rostite și nu prin imagini… iar dacă se întâmplă una ca aceasta este o situație de „Doamne-ferește!” cum spune românul, sau de halucinație cum am traduce noi doct.
Copilul are nevoie de sprijin pentru fundamentarea trasării graniței și așa instabile dintre fantasmă și realitate, iar noi, cu televizorul îi sporim confuzia și îi tulburăm reperele. Așa se explică de ce, unii copii au pus în practică ceea ce au văzut prin desene animate, gândindu-se că efectul va fi la fel de nul!

Putem contracara acest efect prin două feluri: cosmetizând imaginea vizuală și dublând imaginea cu explicațiile noastre verbale.

Prima modalitate de contracarare a confuziei se referă la „cenzurarea” imaginilor negative, la pozitivarea mesajului. De altfel, firmele producătoare de desene animate cele mai apreciate sunt tocmai acelea care propun desene frumoase, peisaje estetice și care îndulcesc povestea eliminând elementele agresive.
Nu văd necesară cenzurarea basmelor clasice povestite căci ele sunt terapeutice pentru copil în forma lor completă tocmai pentru că oferă cuvinte pentru temeri general umane. În privința basmelor văzute însă, lucrurile se schimbă deoarece impactul cuvântului poate fi susținător, în timp ce impactul imaginii poate fi traumatic…
Desenul animat prezintă copilului evenimente care par a i se petrece aievea (nu doar în personala fantasmă sau în vis).

A doua modalitate de contracarare a confuziei ține de prezența părintelui care dublează imaginile văzute cu explicații, transformând povestea văzută într-una vorbită. Cuvintele părintelui readuc basmul în făgașul lui normal, în spațiul fantasmei unde-i și este locul, iar „pajurile și zmeii” sunt puși cu botul pe labe. Asta nu înseamnă că părintele trebuie să fie asigurator cu orice chip, orice reacție naturală a lui este liniștitoare. De pildă, căscatul plictisit al părintelui când pisica turtește șoricelul este suficient să alunge spaima: e doar o poveste, mama nu s-a alarmat!

Solicitarea disproporționată a copilului

Atunci când copilul urmărește un desen animat la televizor este ca și cum ar visa: ritmul respirației încetinește, musculatura se destinde, dar urmărește acțiunea imperceptibil, se deconectează de ceea ce este în jur și „suge” cu ochii imaginea. Mental însă, copilul este extrem de activ, el se identifică cu personajele și trăiește intens întreaga acțiune.
Așa se explică starea de agitație, de tensiune psihică dublată de alerta motorie, starea de neputință de concentrare și de vrie acțională. Părinții care se confruntă cu astfel de efecte, își dau seama că plătesc prea scump liniștea pe care au obținut-o lăsând copilul în fața televizorului și nu vor mai utiliza acest aparat pe post de „suzetă”.
Această stare de agitație se poate constata și după perioade prea mari petrecute în fața calculatorului: copilul devine foarte obosit psihic, dar este extrem de odihnit fizic! Energia fizică trebuie consumată, dar disponibilitatea psihică este minimă și așa se explică izbucnirile nervoase.

Aici, remediul este ca timpul de reverie în fața ecranelor să nu depășească durata unui somn mic de după-amiază.

Socializarea virtuală

Adolescentul are mare nevoie de formare a personalității sale sociale și de aceea interacțiunile sale cu colegii și prietenii apar în prim-planul intereselor sale.
În grupul de congeneri apar multe conflicte și situații dificil de gestionat, de aceea, poate fi tentantă socializarea pe net… acolo unde fizicul copilului nu este prezent și deci nu poate fi pus în discuție și unde grupurile se pot schimba lesne. Dacă relațiile virtuale ale adolescentului sunt gata să le înlocuiască pe cele reale, atunci apare o problemă. Problema nu este însă calculatorul, ci stima de sine a copilului care se află în suferință temporar.
Bineînțeles că intervențiile brutale ale părinților, interdicțiile și pedepsele nu pot fi o soluție. Adolescentul are nevoie de înțelegere, de îngăduință și de încredere.

Efecte pozitive

Observ cum numeroși specialiști sunt încercați de tentația de a „vedea” vizualul în viața copilului ca pe o vrăjitoare care ni-l farmecă, ca pe o mumă rea responsabilă de tot ceea ce știe și face el rău și urât. De fapt lucrurile nu sunt deloc așa de simple. Cu puțină obiectivitate putem găsi lesne câteva efecte pozitive asupra noastră și asupra copilului.

Uniunea familială din jurul televizorului

Un televizor bine plasat poate reuni seara întreaga familie! Efectul este cât se poate de bun, dacă televizorul are rolul vetrei pâlpâinde din centrul casei, unde familia se adună pentru a ronțăi ceva și pentru a depăna povestea evenimentelor petrecute peste zi.

Calculatorul permite lucrul de acasă

Părinții își pot lua zile libere în care să lucreze de acasă. În acest fel ei pot fi mai mult timp alături de copii. Atunci când copiii se joacă și părinții își pot vedea de treaba lor…

Televizorul - unificator al satului global

Prin intermediul televizorului se creează starea de conexiune cu lumea întreagă. Un copil din orice parte a lumii se îmbracă și comportă relativ similar cu vedeta la modă (Hanna Montana, de pildă). Aceasta le permite copiilor să se simtă acasă oriunde, să poată realiza mai lesne prietenii și să fie mai puțin contrariați de diferențele culturale. Stânjeneala de a vorbi cu un copil necunoscut dispare repede când se constată că au văzut același film – deja au un subiect comun care îi face să simtă că se știu din totdeauna!

Gândirea iconică, simbolică, divergentă și exploratorie

PC-urile și tabletele, își lasă o amprentă extrem de importantă în dezvoltarea copilului asupra căreia, noi cei crescuți altfel nu putem fi decât umili admiratori.
Putem vedea cum copiii din zilele noastre se plictisesc la orele anoste ținute de vreun profesor fără vlagă (oh, dar cine-i poate condamna?!), în schimb pot să ruleze ore întregi un program educațional, într-o limbă nematernă pe care nu o cunosc prea bine. Copiii de acum învață arborescent și caută iconic, dobândind o gândire simbolică mai ceva ca a înaintașilor egipteni. Ei știu să deslușească într-o clipă ceea ce nouă ne poate lua o oră. La 12 ani învață să citească în diagonală așa cum noi am dibuit abia în facultate când aveam de „scanat” cinci tratate pe zi.

Tabletele interactive și PC-urile au structurat o gândire a copiilor mult diferită de a noastră. Dezavantajul nu este al copiilor, ci al nostru că nu putem ține pasul cu ei. Oricât am încerca o structurare a unui sistem de educație care să li se potrivească nu vom reuși, deoarece gândirea noastră este formată altfel decât a lor. Noi le propunem o gândire din aproape în aproape, de la un început către un final unic în timp ce ei au o rațiune arborescentă, exploratorie, cu variante multiple. Noi le propunem să urmeze logica unei materii de studiu în timp ce pentru ei lumea are o fațetare multiplă în care nu există nici fizică și nici chimie.
 

Concluzie

Televizorul, dar mai ales calculatorul nu pot fi evitate deoarece fac parte din existența contemporană din care nu poate fi exclus copilul. Acestea însă nu sunt decât simple instrumente și depinde foarte mult cum le știm folosi.

În educație, indiferent de resursele societății și de mijloacele folosite, cu sau fără TV sau calculator, rămân valabile câteva aspecte esențiale:

  • nevoia de măsură în toate: orice lucru bun poate fi nociv dacă se exagerează!
  • nevoia copilului de îndrumare și de atenție a părinților săi;
  • soluțiile prea facile ajung să ne coste mult mai mult decât am anticipa (de pildă, dacă folosim televizorul pentru a-l face pe copil să stea cuminte un timp cât noi ne vedem de treburile casnice, ajungem să plătim crunt această soluție văzând cum copilul preferă această activitate tuturor celorlalte);
  • interesul copilului se orientează preponderent asupra lucrurilor interzise (de aceea nu este recomandabilă interzicerea calculatorului și nici pedepse sau recompense care să-l includă);
  • părinții sunt modele ale copiilor prin ceea ce fac (dacă televizorul este permanent în funcțiune, dacă părinții se izolează în fața acestuia… nu-i pot pretinde copilului să aibă o altă atitudine).