Noi adulţii, greşim adesea din prea mult zel, când suntem prea copleşiţi de responsabilitate și când vrem cu tot dinadinsul să facem bine.
Şcoala este foarte importantă în viaţa copilului doar dacă lui îi place aici, ea este valoroasă pentru viitorului lui, doar dacă se face utilă trăirilor actuale.

Învățătoarele repetă uneori acele greșeli care s-au făcut cu ele în școală, acele greșeli pe care le fac părinții și le mai adaugă și pe cele care țin de dificultățile sistemului de învățământ.

Dreaming young boy during doing homework by Agnieszka Jonik on 500px.com

Știind însă care sunt pericolele, învățătoarele pot atenua dificultățile și pot renunța la unele atitudini care nu aduc nimic bun în educația copilului.

Absenţa timpului pentru acomodare

Pentru copil şcoala este un mediu de tot nou, care îi propune numeroase schimbări: de viaţă, program, cerinţe şi care vine cu nenumărate necunoscute: un spaţiu diferit de tot ceea ce ştia, o uniformă care-l face la fel cu ceilalţi şi foarte diferit de sine în trecut. Şi oamenii cu care interacţionează acum sunt mulţi, străini şi foarte solicitanţi: doamna, colegii, părinţi şi bunicii lor, alţi copii din şcoală care îl împing pe holuri, profesori cu cataloage, personal administrativ.

Peste copil se prăvălesc reguli noi, cerinţe multe, cuvinte spuse care nu au vreo reprezentare în mintea lui.

„A mai învăţat o ameninţare pe care nu o ştiuse:—Ai să rămâi repetent! Nici nu începuse bine anul şi el se vedea destinat să rămâie repetent, fără să priceapă ce se ascunde dedesubtul acestui cuvânt pronunţat cu desperare. Deocamdată, el îşi închipuia că o să rămâie cocoşat sau şchiop, şi se temea” (T. Arghezi, Abecetarul).

Acum copilul are mare nevoie de un timp de acomodare. Copilului năucit de multitudinea schimbărilor, tare i-ar prinde bine sprijinul şi răbdarea noastră pentru a se dezmetici fără să fie zorit sau amenințat cu vreun „Ba-Bau”.

Acestei nevoi de acomodare a copilului ar trebui să-i răspundă clasa pregătitoare, anume gândită să ofere un an pentru inserarea naturală în mediul şcolar. De aceea, această clasă trebuie să rămână pentru acomodare, pregătire și să nu fie transformată, din excesul de zel al unor învăţătoare în „Academie” (după cum ne-a avertizat domnul profesor Florin Roșu).

Renunțarea la identitatea de până atunci

Copilul devine elev, dar asta nu înseamnă că nu mai este același de până atunci. Începerea școlii nu-i îndreptățește pe cei din jur să-și schimbe atitudinea față de el și să-i impună o imagine brusc maturizată:

„Ion D. Marinescu este elev în clasa I-a primară [...] la şcoală îi zice ca lui tată-su, om în vârstă” (T. Arghezi, Abecetarul).

De asemenea, intrarea la şcoală nu trebuie să fie o „moarte a copilului” pentru a reînvia ca elev. E nevoie de continuitate pentru dezvoltare şi nu de rupere pentru un nou început:

„Luchi a murit. În locul ei, o şcolăriţă cuminte clipeşte mărunţel şi-şi înghite lacrimile” (Otilia Cazimir, A murit Luchi).

Guliver în ţara Uriaşilor

Mobilierul sălii de clasă trebuie dimensionat în funcţie de proporţiile copiilor aşa încât ei să nu se simtă precum Guliver în ţara uriaşilor:

„Pupitrul e înalt. Mă ridic în vârful picioarelor, mă sprijin în coate şi abia izbutesc să mă aşez, strâmb, pe-o margine de bancă.” (idem).

Oricum şcoala este hiperbolizată în mintea copilului şi e bine că este aşa, dar ea trebuie să fie proprie „locuirii” copilului, să-i permită accesul, să i se dedice şi nu să-l copleşească.

Şcoala mare şi frumoasă este a lui, a copilului şi nu văd motivul pentru care copiii ar continua să intre în ea prin uşa din dos. De asemenea nu înțeleg nici cum ar putea fi deranjanţi copiii care aleargă pe holurile şcolii lor și pe scara monopolizată abuziv de către profesori. Tot astfel este de neînchipuit cum se cere copiilor să învețe fără să întrebe, să înțeleagă lucruri pe care nu le-au experimentat.

Toate acestea sunt cutume magistrocentrice care ne fac să mai menţinem separată intrarea profesorilor, catedra în mijlocul clasei, tonul ridicat şi atitudinea de superioritate faţă de copii, deşi susţinem, în mod paradoxal, că facem educaţie „centrată pe copil”.

Sacrificiul copilului pentru adultul ce va deveni

Copilul, în jurul vârstei de 6 ani, intră într-o etapă de vârstă în care timpul începe să aibă curgerea adultă, să nu se mai rotească egocentric şi infinit. Timpul devine liniar, irepetabil şi orientat spre viitor.

Aceasta nu ne îndreptăţeşte pe noi, adulţii educatori, să dedicăm timpul copilului total viitorului său: „învaţă acum, chiar dacă e greu, căci îţi va folosi când te vei face mare!”

Aici copilul pare mai înţelept şi „nu lasă vrabia din mână pentru cea de pe gard”. El ştie că timpul lui de acum nu se mai întoarce, că trebuie să-l trăiască şi să se bucure de el. Dacă adulţii vor să-l înveţe ceva, atunci vor şti să-i răspundă la întrebări, vor ști să se joace și să-i trezească curiozitatea!

Iată că uneori copiii, în îndărătnicia lor de a nu se lăsa deformaţi de metehnele noastre, sunt mai sănătoşi şi ne pot da lecţii de înţelepciune.

Lipsa de înţelegere pentru neputinţele copilului

Şcoala vine cu nişte solicitări grele de sublimare pe care noi arar ne permitem să le înţelegem:

O fetiță nu putea să înțeleagă cum numărul 4 se poate împărți și altfel decât în 2 și 2. Dacă nu s-ar împărți egal, ar fi o mare nedreptate pentru ea sau sora ei!
O altă fetiţă nu pricepea cum și de ce 1 și cu 1 fac 2… Doar tatăl și cu mama ei, având-o pe ea, au făcut 3!
Un băiat nu putea să înmulțească cu 1. Familia lui tocmai se „înmulțise” cu o surioară care a dat toată casa peste cap în timp ce înmulțirea cu 1 lasă tot contextul neschimbat.
O fată putea citi literele separate: t-a-t-a, dar nu le putea lega într-un „tata” față de care avea sentimente ambivalente.

După cum se vede treaba, operaţiile matematice şi scris-cititul nu sunt doar nişte achiziţii intelectuale, ele necesită un efort major de dezvoltare emoţională. De aceea noi adulţii am putea să avem mai multă răbdare şi înţelegere pentru copil, să-i oferim în continuare afecţiunea de care are nevoie și să procedăm mai puţin ca mama lui Ionel:
„El poate merge pe bicicletă însă nu poate să ţie condeiul după cum i se cere. —Nu poci deloc, plânge Ionel, răzbit. Mamă [...] Vino să te pup [...]
—Ia, te rog, să fii serios... escrocule! îi răspunde cu cruzime mama lui” (Arghezi, Abecetarul).

Amenințarea cu școala

Ca și părinții, uneori și învățătoarele își devalorizează domeniile de predare transformându-le în ceva greu de acceptat:

Drept pedeapsă pentru că nu ați fost cuminți, vă dau mult de scris la matematică!

Ce poate înțelege copilul de aici alta decât că școala încheie jocul și că matematica e bici. Chiar să vrea să-i placă, nu mai poate!

Desprinderea conţinuturilor de realitatea trăită de copil

Uneori, noi adulții, zeloși apărători ai unei științe, uităm cu desăvârșire de copil. Și ca să vedem că lucrurile nu s-au schimbat, putem citi noile programe pentru a vedea simplu de câte ori apar cuvintele: disciplină, obiect de studiu și de câte ori apare cuvântul copil.

Școala totuși este a copilului, el este sufletul din ea și rostul științelor în școală nu este altul decât de a răspunde nevoilor de învățare ale lui.

„Ar vrea să facă un căţel sau o pisică şi trebuie să facă nişte lucruri care se numesc Bî, Dî, Fî şi Zed, şi să le ţie minte pe toate, cum se scriu şi cum se rostesc, cu toate că sunt aproape la fel” (idem).
Poate că n-ar fi rău ca un copil să deseneze un cățel sau o pisică și abia apoi să învețe să le scrie și numele. Abia literele care compun un cuvânt dorit a fi scris, capătă identitate!

-Dacă nu-l lăsăm pe copil să deseneze, cum ar putea să scrie? -Dacă noi nu-i răspundem copilului la întrebările pe care le are, de ce ar învăța el ceva ce nu se leagă cu realitatea lui? -Dacă nu-l lăsăm pe copil să cerceteze, cum ar putea el să afle? -Dacă nu-l lăsăm să se joace cum ar putea să creeze?

Toate aceste dificultăți descrise aici și multe altele pot fi ușor evitate dacă doamnele învățătoare se gândesc la ceea ce înțelege copilul din cerințele și comportamentul lor, ce are el nevoie şi cum îi poate fi un bun sprijin. Altfel e uşor să dăm vina pe părinţii care nu se implică, pe mass-media, pe schimbări sociale şi „copiii din ziua de azi”, pe unii copii neastâmpăraţi.

Numai că disponibilitatea de a-l înţelege și sprijini pe fiecare școlar în parte face diferența între o învățătoare chinuitoare şi chinuită pentru care munca ajunge o corvoadă și Doamna senină şi mulţumită, relaxată şi binevoitoare care va rămâne luminoasă în mintea copilului pentru toată viața.