Care sunt motivele pentru care copiii sunt normal–agresivi? Cum îi putem înţelege şi ajuta în dezvoltarea lor fără a le impune să fie altfel decât sunt?

Ambivalenţa afectivă

Copilul trece, în dezvoltarea sa, prin stări afective puternice și difuze în care nu poate să distingă ce simte și trăiește. Acestea sunt simţăminte puternice, uneori copleşitoare şi adesea bipolarizate (iubire–ură, curiozitate–spaimă).
Aici copilul are nevoie de un mediu „vâscos”, care să nu vibreze prea puternic la ambivalenţele sale şi care să i le atenueze.

1132193287

De pildă, copilul mic se poate trezi urlând de spaimă că lumea pe care a lăsat-o la adormire nu mai este aceeaşi, dar mama vine senină şi-i vorbeşte blând, îl ia în braţe şi-l mângâie: mama iubită nu a păţit nimic rău, iar el va avea o zi frumoasă!

Când copilul mai mare este agitat şi neliniştit, dacă părinţii sunt relaxaţi şi dornici de a-l asculta, el va putea mai lesne să-şi formuleze frustrările. E important ca reacţia părinţilor la aceste exprimări să nu fie una de învinovăţire, sfătuire, convingere, moralizare. Copilul are nevoie de o oglindire pentru autocunoaștere, nu de un deget care să-i indice ce a greșit şi nici de un părinte care să se lase afectat mai tare decât el.

Sentimentul de neputinţă

Copilul se descoperă posesorul unui corp vulnerabil şi limitat care nu-l poate urma în împlinirea dorinţelor şi fantasmelor. Din toate câte îşi doreşte foarte puţin poate înfăptui din cauza neputinţei corporale şi a interdicţiilor parentale.

În aceste condiţii sunt naturale fantasmele de omnipotenţă (apărute ca identificări cu eroi grozavi) şi ambivalenţa faţă de părinţi (ca ei doreşte să ajungă, de ei este încă dependent, dar pe ei vrea să-i învingă pentru a nu mai avea limitări şi restricţii).

Părinţii pot sprijini copilul dacă reuşesc să fie neutri la manifestările lui de agresivitate, dacă nu „răspund cu aceeași monedă”, dacă nu iau în tragic și prea personal unele exprimări. Relaxarea părintelui ajută la detensionarea copilului.

De asemenea, este important ca în această perioadă, părinţii să-l ajute pe copil să descopere activităţi la care copilul se pricepe şi poate avea succes pentru a constata că nu este că nu este mereu neputincios.

Nevoia descărcării

Copilul se încarcă adesea de tensiuni, frustrări şi agresiuni externe pe care le suportă pasiv ca apoi, să le exporte aşa cum le-a primit, în aceeaşi manieră, fără nici o prelucrare.
Ca şi în jocul de-a „leapşa”, „plesnitul” devine „plesnitor”, predând „ştafeta violenţei”.

Aici părintelui nu-i este de folos să ştie „cine a început” şi nici să inventeze pedepse. Mai profitabilă ar fi încercarea de indicare a unor modalităţi de sublimare a agresivităţii: supărarea poate fi povestită, desenată, modelată ca şi plastilina, pictată cu acuarele, cântată la pian etc.

Atragerea atenţiei

Orice copil are nevoie, în mod sănătos, de atenție. Pierderea atenţiei mamei pentru copil este debusolantă, de aceea atunci când ea vorbeşte la telefon, când are pe cineva în vizită, când se preocupă de frate sau când are un material de terminat pentru serviciu, copilul devine foarte solicitant şi năzdrăvan.

Lipsa atenţiei părinţilor îl face pe copil să se simtă dezînvestit şi de aceea face orice ca să o obţină. De pildă (este doar un exemplu căci fiecare situaţie este diferită), copilul vine şi îşi roagă mama care discută cu o prietenă: „Vino cu mine să ne jucăm cu maşinuţele”, dacă mama nu dă curs cerinţei e foarte posibil ca maşinuţa să răstoarne „din greşeală” cana cu lapte. Dacă nu a avut atenţia jucăuşă a mamei, măcar grija supărată să o aibă. Dacă nici aşa nu merge, se trece la următorul nivel: va aluneca, tot din greşeală, pe laptele vărsat şi se va lovi cu capul de dulap – acum obţine sigur atenţia de care avea nevoie: mama îngrijorată vine şi ogoieşte copilul care plânge.

Decât să fie ignorat, copilul preferă să iasă în evidență în mod negativ. Dacă nu poate impresiona prin merite şi drăgălăşenii atunci va deranja, speria, îngrijora.

Este important ca părinţii să înţeleagă nevoia copilului de aport narcisic şi să nu-i retragă atenţia decât treptat, pe măsură ce copilul se desprinde în mod natural. De asemenea, este preferabil răspunsul la cererile rezonabile şi nu la soluţiile disperate găsite de copil. Prin răspunsul său, părintele îndrumă copilul spre descoperirea modalităţilor acceptabile de obţinere a atenţiei.

Nevoia unui model

Copilul care se confruntă cu propria sa furie se simte copleşit şi incapabil de reacţie. De aceea, de ce le mai multe ori, plânge, ţipă, azvârle din mâini şi picioare de parcă nu ar mai avea nevoie de ele.
Prin manifestările sale, copilul trezeşte în părinte afecte similare. Părintele, el însuşi înfuriat, oferă un model „viu” de reacţie. Comportamentul părintelui în astfel de situaţii este observat de către copil şi preluat ca exemplu: „deci aşa se procedează atunci când te simţi furios!” – e o lecţie învăţată.

Copilul nu face această cercetare nici deliberat şi nici din răutate – este o modalitate de relaţie proiectivă (M. Klein) prin care afectele necunoscute sunt externalizate pentru a putea fi văzute din exterior şi abia apoi însuşite.

Înţelegând aceasta, părintele poate şti de ce el însuşi trebuie să-şi modeleze comportamentul, să cugete, să se înţelepţească. Lipsa de maturitate afectivă, reacţiile brutale, fără prelucrare ale părintelui nu vor întârzia să se oglindească în comportamentul copilului, tensionând relaţia.

Un model pozitiv de autogestionare a agresivităţii este neprețuit pentru copilul care, imediat profită de el, preluându-l.

Spaima

Agresivitatea îl ajută pe copil să fie alert în sesizarea pericolelor pentru a se apăra. Deci este normal ca atunci când copilul se simte speriat, ameninţat, în nesiguranţă să devină agresiv.

Un copil înspăimântat poate avea reacţii neprevăzute, greu de gestionat, poate învăţa să sperie la rândul său, poate reacţiona agresiv sau autoagresiv, se poate închide în sine sau îşi poate stopa dezvoltarea.

Știind aceasta, părinţii ar putea înţelege cât de important este pentru copil un mediu asigurator şi armonios plin de iubire şi în care neprevăzutul este bine dozat. Ar putea intui că unui copil nu-i este necesar să „ştie de frică”, că nu este nevoie de pedeapsă în educaţie.

Negocierea poziției în grup

Integrarea într-un grup presupune adaptare, competiţie şi impunere – deci agresivitate. Deci nu ar avea de ce să ne surprindă faptul că în grup, copiii sunt mai agresivi unii cu alţii până ajung să se cunoască şi să-şi stabilească nişte ierarhi.

Copiii îşi folosesc agresivitatea în grup pentru a se apăra şi pentru a ataca, pentru a îşi negocia poziţia şi pentru a se afirma, pentru a se cunoaşte pe sine şi a-i cunoaşte pe ceilalţi, pentru a crea relaţii de alianţă.

Aceste „exerciţii” de manifestare agresivă pe care copiii le fac în grupurile de congeneri îi ajută să deprindă reguli de interacţiune socială, să înveţe să se cunoască pentru a se putea stăpâni, să se afirme, să cunoască limitele între care aceste manifestări nu sunt vătămătoare.

Conflictele aprinse ivite din senin sunt obişnuite în grupurile de copii. Ele nu depăşesc nivelul de „hârjoană”. Încercarea adultului de a domoli manifestările de agresivitate din grupurile de copii, apare ca tentativa de a „stinge focul cu paie” precum caraghioasa și neînțeleapta babă descrisă de Coșbuc în „Iarna pe uliță”.

Aici adulților le trebuie capacitatea matură de a lua distanță și de a avea încredere că totul nu este decât o joacă de copii ce-„or crește mari”. Totuși, ei trebuie să creeze un cadru asigurator așa încât nivelul „ciondănelilor” firești să nu poată fi depășit și nimeni să nu fie rănit din astfel de dispute.