Mediul în care trăieşte copilul are influenţe directe şi indirecte asupra nivelului agresivităţii şi a modalităţilor de manifestare. De aceea, atunci când manifestările agresive ale copilului sunt prea puternice, prea frecvente şi prea inadecvate este evident ceva de corectat la mediul în care el trăieşte.

Mediul de existenţă al copilului îi oferă modele de comportament şi creează stări de alertă când nu este asigurator. Cu simple corectări ale defectelor de mediu se poate obţine relaxarea copilului şi pozitivarea comportamentelor sale.

FAT KING DREAMING

Absenţa unor reguli clare, asiguratoare

Mediul din jurul copilului este creat de către părinţii săi prin „hotarurile” asiguratoare pe care aceştia le ştiu institui. Aceste hotaruri sunt compuse din reguli, norme de conduită, din legea cumsecădeniei şi a buneicuviinţe.

Când copilul este mic, părintele este cel care îşi asumă să fie „cumsecade”, ca mai apoi, copilul crescând să-şi dorească să fie „ca lumea”, ca toţi cei asemenea.

Dacă aceste hotaruri din jurul copilului lipsesc sau se modifică „după cum bate vântul”, el se simte fără repere, la cheremul hazardului, înfricat de a nu i se răspunde „cu aceeaşi monedă”.

Unde nu este lege asiguratoare, se va instaura „legea junglei”, foarte periculoasă pentru copilul neajutorat. Lipsit de un „nu se cade” extern, copilul îşi va institui el însuşi comandamente, interdicţii şi pedepse interne foarte dure (explicând unele superstiţii, ticuri, obsesii, frici, îmbolnăviri). Mediul extern, nefiind asigurator, forţează copilul să se autoasigure, autoagresându-se.

Regulile asiguratoare sunt absolut necesare copilului şi nu sunt negociabile. Cine face rabat de la ele nu înseamnă că îi face pe plac copilului, ci că îl pune în pericol.

Una dintre fetiţele mele, pe când avea trei ani a rămas într-o zi cu una dintre bunici. Când am venit le-am găsit pe amândouă încordate, tensionate. Bunica, bine intenţionată, i-a spus fetei mele după ce am plecat: „Acum, că au plecat părinţii, noi ne facem de cap şi facem toate prostiile din lume, să vezi ce ne vom distra”. Reacţia însă a fost una contrară aşteptărilor, urlete, zbierete şi „nu” hotărât la orice propunere. Aceasta pentru că un copil mic are nevoie mai degrabă de asigurare şi nu de încălcarea interdicţiilor cum are un adolescent (pentru care bunica ar fi fost considerată probabil „de gaşcă” sau „cool”).

Mediul asupritor

Adulţii din jurul copilului, deşi mai mereu bine intenţionaţi, nu sunt întotdeauna şi maturi afectiv. Nu este de mirare astfel, că în preajma copilului, tentaţia de „înstăpânire” poate fi mare.

Adultul care instaurează o relaţie dictatorial–autoritaristă, neţinând seama de diferenţa de forţe, se pune la mintea copilului pentru că este la nivelul lui de maturitate afectivă. Cine are nevoie de slugi, nici pe sine nu se poate stăpâni, cine este autoritarist nu are autoritate. Copiii simt asta şi nu se pot simţi în siguranţă cu astfel de adulţi imaturi. Învaţă să ştie de frică, dar nu vor mai învăţa şi altceva din această relaţie.

Copilul are nevoie de reguli asiguratoare care la limită să-i fie impuse, dar contează foarte mult scopul acestora. Dacă o regulă, oricât de logică, îi este aplicată copilului pentru a-i diminua libertatea, pentru a-l supune în faţa adultului, atunci nu e de mirare reacţia de respingere a copilului.

Orice copil preţuieşte libertatea sa mai mult decât siguranţa personală, mai mult decât sănătatea, mai mult decât iubirea părinţilor, de aceea luptă „pe viaţă şi pe moarte pentru ea”.

Un copil poate să se lase să moară de foame dacă observă că trebuie să mănânce pentru mama; se extrage din corpul propriu (devenind autist, psihotic sau idiot) dacă vede că acest corp este acaparat de vreun părinte; se pune în pericol, dacă i se cere supunere… şi toate acestea întru apărarea libertăţii sale care, la vârste mici echivalează cu umanitatea însăşi.

Copilul nu poate să răspundă unor ordine fără a se pierde pe sine. El are nevoia sănătoasă de a înţelege pe deplin ceea ce face, care sunt motivele şi consecinţele, care sunt opţiunile şi alternativele.

Această nevoie puternică de libertate a copilului este o garanţie pentru devenirea lui independentă şi ar trebui să fie principala forţă care să guverneze educaţia.

Astfel, copilului nu trebuie să-i fie impuse reguli pentru a fi supus, ci pentru a fi în siguranţă el şi cei din jurul lui. Nici o cerinţă nu este justificată dacă nu oferă siguranţă, protecţie, dacă nu asigură libertatea şi creşterea întru independenţă a copilului.

Mediul agresiv

Un copil care trăiește într-un mediu agresiv și care este agresat, este natural să devină el însuși agresiv.

Copilul interiorizează mediul său, este traumatizat de experiențele personale abuzive și, în mod natural, la adolescență, iese din statutul de „victimă”, „identificându-se cu agresorul” (Anna Freud).

Agresiune nu înseamnă doar bătaia, ci şi insulta, ironia, descărcările isterice, tonul poruncitor, manipularea. Copilul care se confruntă cu aceste manifestări în mediul său, se află traumatizat de ele şi mai devreme sau mai târziu se va manifesta şi el agresiv sau autoagresiv.

Mediul stresant

În situaţii stresante, toleranţa copilului este mai mică şi nevoia lui de descărcare agresivă creşte.

Un mediu stresant este un mediu foarte solicitant, care nu oferă timp pentru integrarea experienţei, pentru adaptare. Astfel schimbările prea dese de program, activitate şi oameni; grija pentru siguranţa personală; frustrarea unor nevoi bazale ale copilului sunt coordonate ale unui mediu stresant.

Este natural să fie stresat un copil obosit, solicitat, înfometat, însetat, bolnav sau un copil care trece printr-o importantă schimbare de mediu (şi-a schimbat locuinţa sau bona, are un frate nou-născut, are mama bolnavă sau preocupată, tocmai a intrat la grădiniţă…). Iar reacţia la stres este în mod obişnuit una agresivă sau autoagresivă.

Supraaglomerarea

Cu cât este mai mic, cu atât copilul are nevoie de relaţii mai puţin abundente. El face faţă unor cerinţe diferite cu oameni diferiţi, dar care nu sunt concomitente. Dacă în jurul copilului sunt prea mulţi oameni el va obosi mai curând şi va încerca să „golească” spaţiul din jurul lui devenind agresiv.

Absenţa relaţiilor

Nici creşterea copilului „în pădure”, fără contacte sociale, nu duce la nimic bun. Copilul are nevoie de persoane diferite şi treptat, tot mai numeroase în jurul său.

În educaţie este nevoie de măsură şi echilibru.

Agresivitatea prezentată ca model de succes

În educație, copilul se confruntă prea mult cu proverbul: „Trebuie să faci ce zice popa, nu ce face el”. Dacă, în jurul lui, părinții își permit să se poarte agresiv: țipă, îi adresează cuvinte urâte, îl smucesc, îşi ies din fire şi „tună şi fulgeră” – şi copilul va face la fel.

Modelul oferit de către părinţi este modelul ideal, ţinta pe care copilul doreşte să o atingă în creşterea sa, deci toate comportamentele părintelui sunt dezirabile, un „aşa da” pentru el.

Astfel, nici un copil nu poate înţelege să fie pedepsit pentru comportamente pe care părinţii săi le adoptă. Părinţii de asemenea, nu pot cere copilului ceea ce nu îşi cer lor.