Educația este o formă specific umană de adaptare la mediul natural prin modificarea creativă a acestuia și la mediul social prin asumarea culturii și prin civilizare.

Ce este educația?

Educația este deci un proces adaptativ ce durează întreaga viață și care îi permite omului să-și valorizeze pozitiv înzestrările ereditare pentru o manifestare liberă și responsabilă în raport cu mediul natural și social în care trăiește.

Educația însumează toate acţiunile intenţionate sau sistematice care duc la formarea omului (educaţia formală şi nonformală) la care se adaugă şi influenţele neintenţionate (educaţia informală).

*** by Tatyana Nevmerzhytska on 500px.com

Etimologie

Etimologic, educația provine din limba latină unde își regăsește două rădăcini semnificative:

educo-educare ce înseamnă a alimenta, a îngriji și marchează funcția maternă a educației (aceea de transformare a mediului pentru a răspunde nevoilor omului – o funcție ce stă la baza manifestării creative a omului). • educo-educere ce înseamnă a duce, a conduce, evidențiind funcţia paternă a educației (aceea de adaptare a sinelui pentru a se potrivi mediului, în special celui social).

Acestea sunt cele două funcții esențiale și complementare ale educației, ambele necesare pentru devenirea umană.

Definiții clasice

Definiţii ale unor mari gânditori (filosofi, oameni de cultură, pedagogi) :
Thoma D`Aquino arată educația ca pe acțiunea de a cultiva curăţenia sufletească şi bunăcuviință.

Kant consideră educația ca activitate de cultivare, disciplinare, civilizare.

Herbart vede educația ca pe o acţiune de formare a individului pentru el însuşi; ca pe o posibilitate de a dezvolta o mulţime de interese.

Durkheim arată educația ca fiind acţiunea adulţilor asupra tinerilor cu scopul de a le forma stări fizice, intelectuale şi mentale necesare vieţii sociale.

Dewey înțelege educația ca pe posibilitatea de reconstrucţie și reorganizare a experienţei.

Spranger ne prezintă educația ca fiind iubirea generoasă pentru ceilalţi, pentru ca ei să-şi dezvolte receptivitatea la valori şi capacitatea de a crea valori.

• Hubert valorizează educația ca potențial de integrare a forţelor vitale pentru un organism sănătos; ca formare de aptitudini sociale pentru adaptarea la grup; ca posibilitate de dezvoltare a personalităţii.

Bârsănescu descrie educația ca pe o activitate conştientă de influenţare a omului printr-o triplă acţiune: de îngrijire, de îndrumare, de cultivare pentru atingerea scopului major de a creea valoare culturală.

Cine se ocupă de educație?

Primul interesat în educație este chiar copilul care crește. El se dezvoltă și maturizează pentru a-și asigura devenirea spre independență, libertate, individuație.
Adulții (părinți, profesori, membrii ai comunității) din jurul său îl ajută pe copil, dar sunt atenți la cerințele specifice de educație pe care fiecare copil le exprimă. Copilul este cel care știe cel mai bine ce îi este benefic și atrage întotdeauna atenția când oferta adulților încetează a mai fi educativă.

Prin educație, adulții îi ajută pe copii să-și formeze capacitatea de anticipare a consecințelor actelor proprii pentru a deveni cu adevărat liberi și responsabili. De aceea este important însă să ne dezvoltăm capacitatea de a-i asculta pe copii dacă vrem să le fim utili ca educatori și să nu reacționăm în virtutea unor repere lipsite de orice acoperire: Așa se face; Și cu mine s-a procedat la fel; Toți ceilalți educatori procedează așa; Nu avem condiții pentru a proceda altfel; Am citit ca așa este bine; Eu știu mai bine decât copilul etc.

Știința care se ocupă cu studiu educație este Pedagogia, ea însă a constituit în jurul său o familie mare a Științelor educației (Psihologia educației, Sociologia educației, Economia educației, Filosofia educației etc.) care, și ele, studiază educația accentuând anumite aspecte.

Scopul educației

Educația asigură devenirea omului ca persoană independentă, liberă, responsabilă și spiritual-creativă.
Prin educație omul își dobândește capacitatea de a anticipa consecințele actelor proprii pentru a și le putea asuma în mod liber și conștient.
De aceea, în educație, adulții educatori trebuie să-și asume întreaga responsabilitate a creșterii și educării copilului pe care să i-o redea treptat pe măsură ce el devine independent.

De asemenea, copilul nu poate fi format pentru a deveni liber dacă nu este respectat încă de la venirea lui pe lume și dacă nu este tratat ca o persoană.
Prin educație copilul nu se supune adultului care știe și nu învață să anticipeze manifestările subiective ale acestuia.

Adultul nu înlocuiește cu povestea experienței personale nevoia de experiență a copilului. De aceea nu trebuie să sfătuiască la nonacțiune acolo unde crede că vor exista consecințe negative, ci doar să creeze un mediu asigurator pentru manifestarea copilului.

De exemplu, educatorul nu trebuie să încerce să împiedice copilul să meargă pe sârmă doar pentru că el însuși a căzut foarte rău când era tânăr. Ar putea însă să-i arate că îi este alături și îi pune o plasă de prindere pentru orice eventualitate așa încât să amortizeze eventualele căzături. Educatorul trebuie să aibă încredere în capacitatea vitală a copilului și să nu încerce să creeze un mediu aseptic în jurul acestuia.

Adultul îl îndrumă în condiții de siguranță pe copil ca el să descopere lumea și să-și asume consecințele obiective ale acțiunilor lui.

Ce mijloace folosește educația?

Pentru adaptarea lumii la sine omul are nevoie să fie creativ, iar pentru adaptarea sinelui la lume are nevoie să fie deschis către lume și viață.
Deci educația va cultiva spiritul creator al omului, capacitatea sa de adaptare la cultură și civilizație, respectul pentru sine, pentru ceilalți, pentru natură și valorile culturale ale lumii în care trăiește.

Spiritul integrativ - Pentru a fi creativ omul are nevoie să se simtă o persoană întreagă, integrată sub aspectul tuturor dimensiunilor sale (fizică, intelectuală, afectivă, spirituală, socială), sub aspectul timpului (trecut, prezent și viitor) și al devenirii sale (culturală, familială, profesională). Deci în educație ne raportăm la omul întreg cu întreaga sa devenire.

Respectul - Pentru a se putea adapta timpului său, omul are nevoie să se simtă respectat, valorizat și important încă de foarte mic. Abia apoi va putea respecta și el la rândul său viața, lumea și valorile sociale. Deci în educație este nevoie să se ofere ceea ce se dorește a se forma.

Modelul – adultul formează prin ceea ce este nu prin ceea ce pretinde. Astfel, dacă el nu învață de la copil nici copilul nu va învăța de la el, dacă el nu respectă copilul nici copilul nu-l va respecta și așa mai departe. De aceea, adultul este primul care învață, primul care respectă regulile, valorile, lumea, copilul și pe sine; este primul care își admite greșelile pentru a învăța din ele; este primul curios, dornic de a cerceta, de a descoperi, de a găsi soluții. Dacă educatorul este cum îi pretinde copilului, pretențiile nu mai trebuie impuse, ele vor fi preluate în mod natural de către copil ca un modus vivendi. Deci educația este o relație afectivă importantă şi transformatoare pentru ambii participanți (bidirecţional).

Bineînțeles că acestor mijloace li se adaugă multe altele ce pot fi descoperite de fiecare.