Articol publicat în Revista de Pedagogie, anul LX, Nr. 3/ 2012.
Aşa cum Platon aduce un omagiu zeului Eros în Banchetul, am încercat o analiză-ofrandă pentru zeiţa Educaţie ca să ne dumirim cum am putea-o sluji mai bine ca preoți în templele ei. Că Educaţia este zeiţă o arată chiar scopul său nobil de a orienta dezvoltarea copilului spre libertatea văzută ca independenţă, responsabilitate, personalitate, spiritualitate şi creativitate. Calea Educaţiei este una a echilibrului mobil, a îmbinării adaptării omului la mediu cu adaptarea mediul la sine. Mijloacele Educaţiei nu pot fi decât pe măsura scopului său. După această descriere, vom putea mai lesne să vedem cum noi, „preoți” slujitori ai ei în școlile-temple îi urmăm sau nu principiile.

Ce să fie Educația?

Oare ce să fie educația? Oare orice intenţie de învăţare pusă în act în relaţia cu copiii se poate numi educație? Oare ceea ce se întâmplă în școală este educație? Oare orice proces de învățare proiectat intelectual pe care îl aplicăm tuturor se numește educație? Oare noi, ca părinți, bunici, cadre didactice și membri ai comunității știm să fim educatori?

Se pare că educația este ceva tare simplu și la-ndemâna oricui din moment ce nu am auzit nici un părinte sau profesor să spună: „nu prea știu să fiu educator!”, „carențele din educație ale copilului mi se datorează și mie!”, în schimb am auzit adesea cadre didactice ce dau vina pe părinți, părinții ce-i învinovățesc pe educatori, psihologi ce învinovățesc genetica, adulți care găsesc țapi ispășitori precum: societatea decadentă, televizorul, calculatorul și câte și mai câte

Educația pare o zeiță importantă pe care cu toții dorim să o slujim, dar pe care lesne o ofensăm din comoditate, neștiință sau autosuficiență. În școlile ridicate ca temple în slujba ei găsim „preoți și preotese” care se închină mai degrabă altor zei precum: Dresajul, Manipularea, Dominaţia, mâniind-o cumplit. Pedeapsa ei grea este chiar lipsa de educație a copiilor noștri, ale cărei roade ne vor durea mai târziu când nu vom mai avea ce face.

Ca să beneficiem de binefacerile Educației ar trebui să o slujim cum se cuvine, iar pentru aceasta ar fi bine să cunoaștem mai-nainte scopul ei.

Parthenon by Stacy McCormack on 500px.com

1. Idealul educaţiei este libertatea omului

Educația oare vrea cunoaștere, înțelepciune, dreptate, putere sau avere… o, nu, nimic din toate acestea! Educația vrea doar libertate pentru oameni. Vrea acea libertate deplină ce afirmă omul ca persoană spirituală, întreagă și distinctă, independentă, responsabilă și capabilă de creație.
Un om liber este sănătos și echilibrat, capabil să se bucure de viață. Omul liber este netemător, asigurat prin spiritualitate, creativitate și sublimare împotriva fricii de singurătate, de necunoscut, de moarte și de pierdere a funcționalității și sănătății sale.

Cu astfel de aspirații Educația nu poate fi decât o zeiță mai importantă decât Eros, Atena, Hefaistos, Hermes, Helios și chiar Zeus însuși căci fără libertate și echilibru cum ne-am putea bucura de iubire, de înțelepciune, de realizări și creații, cum am putea avea strălucire și putere? Libertatea deplină este Ideea ce dă zeiței consistență, dar care pentru noi oamenii nu poate fi decât o aspirație de neatins în forma ei pură. Chiar dacă nu putem atinge Ideea, cu siguranță ne putem apropria manifestările ei sub forma darurilor pe care ni le face zeița: independența, responsabilitatea, personalitatea, creativitatea.

1.1. Educația ne oferă independență

Independenţa înseamnă mobilitate şi echilibru psihic – este capacitatea omului de a se adapta la situaţii variate în timp real.

Rolul educaţiei aici este acela de sprijinire a procesului de independentizare și de a asigura împotriva angoasei de separare (angoasă cu atât mai puternică, cu cât suntem mai dependenți).

Educația are rolul de a întări stima de sine a copilului, mândria de a se manifesta independent, de fi de ajutor, de a obține rezultate prin forțe proprii. De aici putem vedea cât de important este ca în educație copilul să fie cel care cere învățătură, care pune întrebări, care este valorizat pentru ceea ce știe, poate și realizează. Educația stimulează mândria de sine, dorința de a învăța și nevoia de a se implica.

Acolo unde se cultivă orice dependență de adult prin dorința copilului de a-i face pe plac, de a învăța de dragul lui sau al aprecierilor, evident nu poate fi vorba despre educație. Deci nu slujim Educația în demersurile care au ca efect dependența copilului de aprecierea adultului, de evaluările, cerințele și indicațiile lui.

1.2. Educația ne dă darul responsabilității

Responsabilitatea ţine de capacitatea psihică de anticipare şi asumare a consecinţelor actelor proprii – este capacitatea omului de a selecta variantele de acţiune cu cele mai bune implicaţii pe termen lung.

În asumarea rolului său de responsabilizare, educația exersează capacitatea copilului de a anticipa consecințele actelor sale, de a le evalua și de a selecta acele acte ale căror consecințe pot fi asumate. Bineînțeles că este o capacitate complexă la care nu se poate ajunge pe dată și nu fără un educator care el însuși este pe deplin responsabil. Copilul are nevoie de autoasumare de sine în condiții de deplină siguranță, de fermitate în suportarea consecințelor și de un educator asigurator, dar capabil de a oferi libertate de experimentare copilului, tolerant dar hotărât.

Responsabilitatea ca și capacitate de asumare de sine și de anticipare a consecințelor actelor proprii asigură copilul tot împotriva dependenței, a angoasei de separare.
Acolo unde se folosesc pedeapsa, recompensa, condiţionarea, ameninţarea, impunerea se cultivă dependența copilului de adultul puternic. Aici îndrumătorii nu pot fi preoți în jurul altarului Educației, ei sunt doar dresori în arenă, taxați dur pentru orice clipă de neatenție.

Educația propune experimentarea în condiții de siguranță, iar educatorul este cel care creează mediul asigurător cu limite ferme, dar impuse cu toleranță, explicate și nepreferențiale. Aceste reguli între care evoluează copilul nu sunt făcute spre a-l supune, ci pentru a-l asigura, nu izvorăsc din subiectivitatea adultului, ci din consecințele reale ale naturii sau societății, nu se adresează doar copilului, ci sunt asumate în primul rând de către educator.

1.3. Educația dăruiește omului personalitate irepetabilă

Educația permite individuarea (C. G. Jung) ca proces prin care omul devine o persoană distinctă, unică, prețioasă prin sine însuși, prin actele și realizările sale. Individuația presupune afirmarea psihică a unui eu cu caracteristici proprii, viu şi irepetabil.

Educația sprijină individuația omului, ajutându-l să se cunoască, îi oferă experiențe multiple și variate, îl îndrumă în selectarea lor și în metabolizarea proprie.

Educația încurajează manifestările diverse ale copilului, producțiile sale. Are rolul de a nu-l grăbi să ia decizii finale, de a-i asigura reveniri și reconsiderări. În acest fel, omul se poate cunoaște în integralitatea personalității sale, asigurându-se împotriva temerii de pierdere a integrității corporale, a sănătății sau funcționalității sale… Omul este mai mult decât corp, este mai mult decât experiența unei vârste.

De aici putem vedea cât de important este ca, în educație, copilul să fie cel care conduce procesul educativ, care solicită și oprește experiențe de învățare. Copilul are dreptul de a-și trăi copilăria, de a selecta el însuși experiențele de învățare, de a reveni și redirecționa oricând orice parcurs stabilit, de a fi inconsecvent în alegerile lui, de a se juca cât mai divers.

Acolo unde copilul este profesionalizat prea devreme, unde este confruntat cu etichete pozitive sau negative în legătură cu talente, haruri, aptitudini sau cum vrem să le spunem, nu este slujită Educația. Unde copilul nu-și trăiește copilăria pentru că are talent la pian, unde învățătura copilului se limitează doar la domeniul pentru care are aptitudini ca să ajungă olimpic, să i-a premii și medalii, să câștige concursuri, unde copilul este schilodit fizic pentru a deveni balerină sau gimnast… acolo nu, nu se slujește
Educația, ea este prima sacrificată împreună cu copilul și copilăria lui pe altarul Orgoliului, al Mândriei.
Educația nu sacrifică niciodată copilul pentru performanțe, educația nu nesocotește copilăria și nici nu propune profesionalizarea prea devreme, prea strâmtă sau prea rigidă.

1.4. Educația oferă darul spiritualității creative

Spiritualitatea creativă este cea mai înaltă treaptă a devenirii umane, deci un dar neprețuit oferit omului de către Educație. Manifestarea spiritual-creativă ține de capacitatea de sublimare care este singura apărare psihică sănătoasă a eului nostru (S. Freud).

Sublimarea este mecanismul de transformare a negativului în pozitiv, găsindu-i o utilitate în devenire astfel: „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi lucruri noi” (T. Arghezi). Sublimarea oferă omului posibilitatea de a-şi transcende condiţia şi de a se asigura împotriva singurătăţii, necunoscutului, vremelniciei, a lipsei şi a morţii.

Educația, aici are ca scop menținerea echilibrului psihic prin instituirea unei apărări sănătoase, ea arată omului calea culturală către înțelegerea afectivă a problemelor cu care se confruntă. Educația oferă omului accesul la cultură, la tradiții, obiceiuri ale comunității, religie și artă. Ea asigură transmiterea valorilor culturale, spirituale și artistice ale umanității, permite participarea copilului la viața spirituală a strămoșilor săi și îi înlesnește manifestările creative.

Acolo unde se educația este desacralizată, unde valorile sunt recitate, dar nu sunt interiorizate și practicate autentic, unde accentul este deplasat de la valoarea spirituală la rezultate ne închinăm Pragmatismului și nu Educației.
Educația nu e posibilă fără asumarea și practicarea consecventă a valorilor spirituale și sociale date de cultură, tradiție, creație. Doar în acest context, ea poate înzestra omul cu capacitatea de sublimare ca cea mai înaltă formă de menţinere a echilibrului şi sănătăţii psihice.

2. Calea educaţiei

Educația nu cunoaște decât calea măsurii, a bunului simț comun, a echilibrului pe care îl găsește omul în balansul său de a se adapta pe sine la lume și de a adapta lumea la sine.
Educația asigură devenirea ținând seama atât de natura internă a omului, cât și de contextul natural şi social din jurul său.

2.1. Adaptarea mediului la sine

Supraviețuirea bebelușului în lumea aceasta nu e posibilă fără o adaptare a mediului la nevoile lui. De aceea educația debutează matern cu modificări ale lumii așa încât ea să funcţioneze după repere uterine. Spațiul afectiv creat în jurul copilului creează uniunea spirituală bazală pentru echilibrul său psihic. De aceea, și adult, omul își va structura creativ un spațiu simbolic de protecție prin cultură, religie, artă, tradiții și obiceiuri; își va crea spațiul social ca mediu care să i se potrivească, va modifica mediul natural pentru a-i satisface trebuințele.

Educația în nume matern abilitează copilul pentru a adapta mediul la sine, dezvoltându-i capacitatea de a fi creativ, de a avea inserții culturale puternice, de a-și aduce aportul în social.

2.2. Adaptarea sinelui la mediu

Copilul mai mare învață să respecte ordinea lumii sale, a naturii și a societății. Educația îi propune copilului o cale paternă: a civilizaţiei, a respectului, a legilor și regulilor care creează starea de siguranță necesară oricărei evoluții.

Educația în nume patern abilitează copilul pentru a se adapta mediului său, dezvoltându-i capacitatea de învățare, de cunoaștere, de cercetare, de anticipare, de preluare a modelelor, de interiorizare a regulilor și normelor.

2.3. Echilibrul adaptativ

Echilibrul psihic uman este asigurat tocmai de îmbinarea celor două repere deja interiorizate: cel matern (de modificare creativă a mediului pentru a i se potrivi nevoilor) și cel patern (de adaptare activă, vie şi permanentă la cerinţele mediului natural şi social). Abia omul care şi-a interiorizat cele două repere de tot echilibrante reuşeşte să fie liber (independent, responsabil, cu personalitate şi creativ).

Aşa cum echilibrul mobil fizic depinde de funcţionalitatea ambelor picioare, echilibrul psihic este dat de interiorizarea reperelor materne și paterne prin educație.
Educația, prin căile sale, propune un demers întru dezvoltarea echilibrată a omului.

3. Mijloacele educaţiei

Având în vedere că libertatea este idealul său, Educația nu poate admite mijloace care să îl pună în pericol, care să-l nesocotească. De aceea, mijloacele utilizate de către toți „preoții” săi trebuie să țină seama de înțelegerea copilului ca persoană în integralitatea sa, care trebuie respectată și care are nevoie de modele pentru dezvoltare.

3.1. Spiritul integrativ

Educația se adresează copilului ca persoană întreagă cu tot ce reprezintă ea, ţinând seama de toate dimensiunile sale (fizică, intelectuală, afectivă, spirituală, socială), de experienţele în timp (evenimente şi condiţii de viaţă din trecut, existenţa prezentă şi aspiraţii şi aşteptări de viitor), de inserţiile sale (familiale, culturale, spirituale). Doar un om cu o personalitate integrală va putea fi liber.

Acolo unde ne adresăm unor dimensiuni decupate din copil, unde vrem să dezvoltăm doar anumite abilități făcând abstracție de persoana în ansamblu, slujim zei precum Performanța, și nu mai suntem preoți ai Educației.

3.2. Respectul

Educația vizează valorizarea copilului, sporirea stimei de sine și a respectului pentru alții și pentru mediu. Doar un copil respectat consecvent, se putea adapta timpului şi lumii sale, va avea curajul exprimării creative, va putea respecta la rândul său oamenii, viața, lumea și valorile sociale. Doar un o respectat va putea deveni respectabil.

Dacă în demersul nostru doar cerem copilului respect fără a i-l oferi pe deplin, dacă atitudini ale lui ne fac să avem manifestări lipsite de considerație, dacă încercăm să-l atragem spre învățare prin condiționare, pedepse, recompense, șantaj afectiv sau manipulare, atunci suntem slujim Dresajul și nu Educația.

3.3. Modelul educativ

Educația e o Idee ce nu poate fi obiectivată decât prin oamenii care i-au interiorizat preceptele, care cred în valorile ei și care sunt educați ei înșiși. Astfel, educația are nevoie de un educator care își respectă primul cerințele impuse altora, care se supune regulilor și legilor, care este consecvent şi ferm, dar înţelegător şi tolerant. Adultul educator este primul care învață, primul care respectă regulile, valorile, lumea, copilul și pe sine; este primul care își admite greșelile pentru a învăța din ele; este primul curios, dornic de a cerceta, de a descoperi, de a găsi soluții. Dacă educatorul este cum îi pretinde copilului, pretențiile nu mai trebuie impuse, ele vor fi preluate în mod natural de către copil ca un modus vivendi. Deci educația este o relație afectivă importantă şi transformatoare pentru ambii participanți (bidirecţional).

4. Școlile ca temple ale Educației

Educația se află ca zeiță importantă pentru oamenii care i-au ridicat multe temple. Avem școli pretutindeni în lume și preoți pregătiți pentru a o sluji, cu toate acestea Educația ne pedepsește, ne supune la dezastre valorice, la cutremure sociale, la relații tensionate cu copiii noștri, la lupte și la nepăsare. Să fie Educația o zeiță prea pretențioasă, prea orgolioasă, prea greu de slujit? Să fim noi niște preoți nedemni sau rău intenționați? Dar nici Educația nu pare prea pretențioasă și nici noi nu suntem rău-intenționați… Atunci poate că Educația ne atrage atenția că am uitat să o mai slujim pe Ea și că-i folosim numele și templele pentru a sluji alți zei care s-au strecurat aici încet, pe nesimțite profitând de comoditatea noastră, de traumele și dezechilibrele noastre de greșelile educative care s-au petrecut cu noi.

Pentru a scoate „duhurile rele” din școală nu e nevoie să schimbăm ritualurile, ci doar să ne cercetăm credințele, nu trebuie să tratăm simptomele, ci doar să descoperim cauzele, nu-i musai să ne ascundem dezechilibrele, ci doar să ne consolidăm prin formări temeinice.

Pentru identificarea „duhurilor” strecurate în temple, este necesară o analiză a școlii pornind de la darurile Educației și a felului în care sunt ele folosite. Dacă idealul educaţiei este atingerea libertăţii umane, iar libertate înseamnă independenţă, responsabilitate, individuaţie şi manifestare spiritual-creativă, atunci toate acestea ar trebui cultivate în şcoală.

4.1. Şcoala cultivă independenţa copilului?

Pentru a vedea în ce măsură şcoala participă la independentizarea copilului ne punem următoarele întrebări: În şcoală copilul este implicat în procesul de educaţie, îl poate dirija el însuşi prin întrebările şi preocupările sale?

Are copilul iniţiativa formării sale, îşi poate impune propriul său ritm de învăţare şi formare? Şcoala este un mediu în care copilul să se simtă valorizat pentru ceea ce ştie şi poate, simte el că este important şi de ajutor? Şcoala se opune cultivării dependenţei copilului de cunoaşterea adultului, de aprecierea lui, de „etichete” pe care acesta i l-ar putea atribui subiectiv?

Răspunsul teoretic este fără îndoială un „da!” expert, dar nu este oare acesta răspunsului unui duh? Vom observa lesne disimularea dacă ne gândim că „elevul bun” al oricărei şcoli este cel obedient, cuminte, care nu pune decât întrebările aşteptate de către profesor, care învaţă ce i se predă, care se achită de sarcinile date. Iar copilul independent care intervine în procesul de educaţie dorind să-l dirijeze după curiozităţile şi nevoile lui de învăţare, care preia iniţiativa şi vrea să-şi impună ritmul, care cere lămuriri, se implică, se autoasumă este considerat „elev problemă”. De asemenea, interesul interior pentru cunoaştere şi autoformare al copilului este înlocuit în școală cu dependenţa de aprecierea altora, de a obţine note şi calificative, de a se măsura şi de a concura.

Prea adesea şcoala prezintă tabloul luptei generalizate dintre copii (ca şi concurenţă pentru a intra în graţiile profesorilor sau a părinţilor, pentru a obţine medalii, diplome şi premii) şi dintre profesori şi copii (ca impunere cu forţa a „binelui” copilului care se împotriveşte din toate puterile de parcă i se face vreun vaccin şi care, în cele din urmă fie se răzvrăteşte, fie se supune mecanic).

După această privire, constatăm cu tristeţe că multe relaţii din şcoală sunt mai degrabă traumatice decât educative, evident „duhuri necurate” precum Puterea, Performanța, Manipularea, Dresajul s-au strecurat aici și-și cer exorcizarea.

4.2. Şcoala permite formarea responsabilităţii copilului?

În ce măsură şcoala permite formarea oamenilor responsabili putem vedea dacă ne întrebăm: Copilul găseşte în şcoală un mediu sigur, cu limite clare, cu legi asumate de către toţi participanţii la educaţie (de la director până la femeia de serviciu; de la părinte până la cel mai năzdrăvan copil)? Copilul dispune de condiţii depline de siguranţă pentru experimente diverse (ale cunoştinţelor, ale relaţiilor sociale, ale practicilor şi cutumelor)? Este confruntat copilul cu consecinţele (pozitive sau negative) ale actelor sale, consecinţe pe care trebuie să le cunoască şi asume?

Este copilul deplin respectat pentru a deveni la rândul său respectabil?

Şi aici răspunsul este duhurilor este „da”. La o minimă analiză însă, putem observa că regulile şcolii sunt prea puţin înţelese de către copii şi prea puţin respectate de către adulţii educatori. Putem vedea cum consecinţele nu sunt clare şi nici aplicate consecvent. Cum consecințele sunt înlocuite cu pedepse, recompense, ameninţări, şantaje aplicate subiectiv și care se negociază ocult. Vedem la tot pasul cum se încearcă manipularea copilului, cum mediul școlar este lipsit de respectul cuvenit la adresa lui. Prea adesea şcoala se transformă în teatrul punerii în scenă a manifestărilor de autoritate, a nedreptăţilor, a preferinţelor, a abolirii regulii pentru puternici şi privilegiaţi, a emiterii de diplome şi titluri fără acoperire, a cultivării „formei fără fond” (T. Maiorescu).

Or, tocmai aşa se formează lipsa de responsabilitate a copilului. Copilul nu va învăţa să anticipeze consecinţele actelor proprii, ci va învăţa să anticipeze reacţiile celor puternici după care se va ghida; nu va învăţa că trebuie să-şi asume consecinţele actelor sale, ci cum să mintă, ameninţe, şantajeze, mituiască şi manipuleze pentru a-şi atrage privilegii şi a evita neplăceri, pentru a eluda legea

Nu ar trebui să ne mire cum copilul ieşit din şcoală, devenit adult, va pune în operă ceea ce a învăţat: se va închina „duhurilor” pe care chiar noi le-am cultivat.

4.3. Şcoala susţine procesul de individuaţie al copilului?

Prin ce aspecte şcoala participă la procesul de individuaţie al omului putem descoperi răspunzând la următoarele întrebări: Procesul de educaţie se adresează fiecărui copil în parte, se adaptează la nevoile lui specifice de învăţare? În şcoală educaţia se opune uniformizării şi urmăreşte distincţiile individuale ale copilului? Şcoala se opune etichetării şi a profesionalizării prea devreme pentru a permite copilului să fluctueze în alegerile sale?

Sub acest aspect al educaţiei, şcoala nici măcar nu disimulează, iar răspunsul este evident „Nu”, arătându-i „duhurile” existente chiar în temelie. Şcoala a apărut din nevoia de educație pentru mase. Astfel întreaga ei structură se bazează pe individul mediu aflat în stare de „colectiv” şi de aceea nu se fereşte să fie un „pat al lui Procust”, să niveleze şi să uniformizeze. Cum s-ar putea realiza centrarea pe copil, când sunt atât de mulţi copii într-o clasă, când nu există practica unui curriculum flexibil, când profesorii sunt formaţi pentru a funcționa după repere stereotipe, de a impune tipare și standarde în dezvoltarea copilului? În contextul şcolii actuale, educaţia ca proces personalizat este cel puţin o utopie.

4.4. Şcoala încurajează manifestarea spiritual-creativă a copilului?

Dacă dorim să vedem cum reuşeşte şcoala să încurajeze manifestarea spiritual-creativă a copilului ne punem întrebări precum: Susţine şcoala tendinţa de sublimare a copilului? Încurajează şcoala domeniile de manifestare creativă a copilului? Şcoala practică valorile generale ale comunităţii din care face parte? Îşi asumă şcoala rolul de culturalizare, de transmitere a tradiţiilor şi obiceiurilor?

La acest capitol, se pare, că şcoala stă cel mai bine. Prin introducerea copilului în lumea semnelor şi a relaţiilor matematice, prin formarea capacităţii de generalizare şi abstractizare sprijină sublimarea copilului (transmutarea problemelor de viaţă în plan spiritual). Şi domeniile de manifestare spiritual-creativă sunt acoperite prin curriculum şcolar (muzică, religie, literatură, arte vizuale, lucru manual), chiar dacă ponderea lor este mică şi tratarea este prea teoretică. De asemenea şcoala îşi asumă şi un rol de formator al unei culturi generale a copilului şi de transmitere a tradiţiilor.

Duhurile rele s-au strecurat însă și la acest nivel căci şcoala predică valori pe care nu le practică, sacrifică prezentul pentru un viitor iluzoriu, nesocotește forța vitală a copilului prin încorsetarea în stereotipii și tipare, în locul mediului viu, propune unul artificial, de laborator în care copilul trebuie să se prefacă a trăi, să se joace de-a viața. Părinții sunt și ei antrenați să-și aprecieze copiii în funcție de semne scrise în catalog, de bucățile de metal atârnate tricolor de gât, de foile de hârtie dăruite festiv… Putem înțelege șocul cultural al copilului școlar care constată cu deziluzie cum nici un giumbușluc al său nu a creat părinților atâta emoție ca aceea trezită de aceste artificii.

Concluzii

În urma acestei analize putem vedea cum, încet, încet şcoala s-a transformat într-un templu în care practicile sunt opuse celor propovăduite de zeul pe care îl slujeşte: Educaţia. Şcoala este o instituţie care s-a îndepărtat mult de scopul pentru care a fost creată şi care a ajuns să aducă deservicii chiar copiilor care îi justifică existenţa. De altfel, copiii atrag atenţia prin manifestările lor că „Împăratul este gol”, dar noi, specialiştii în educaţie, încercăm printr-o frenezie a schimbărilor să cosmetizăm aparenţele, să potrivim „hainele”, doar, doar nu s-o observa goliciunea. Aceasta pentru că ne este teamă că, spunând lucrurilor pe nume ne-am arăta „incompetenţa şi nepotrivirea cu postul ocupat” (după cum remarca Andersen). Și nu doar teama s-a strecurat în sufletele noastre, ci neputința de a ieși din repetiția traumei care ne-a afectat pe noi înșine.

Trauma spirituală de a fi forțați să ne închinăm unor zei răi și nedemni ne-au diminuat forța vitală și capacitatea de a fi educatori. Acum repetăm cu generația copiilor ceea ce nouă ni s-a întâmplat, dar și cu noi înșine menținându-ne în goana după diplome, după hârtii care să ne ateste în timp ce credibilitatea și stima de sine ne este în scădere. E un context în care, noi preoți ai educației, cu greu ne mai putem păstra demnitatea și sensul împlinirii prin munca noastră.

Societatea contemporană suferă de lipsa educație și se apără maniacal (prin hiperactivitate) contra depresiei. Oamenii nu mai au timp să crească şi să se maturizeze, să se descopere şi să trăiască – sunt prea preocupaţi să alerge după scopuri iluzorii care nu le aparţin.

Şcoala perpetuează şi adânceşte boala societăţii în loc să stopeze vria și să redescopere sensurile devenirii umane. Şcoala actuală se lipsește de contactul cu lumea naturală şi cu natura din copil și preia fidel ritmul paroxistic al societăţii din care face parte. În hora accelerată în care se învârte școala oamenii îşi pierd limitele personale şi fuzionează construind mase: elevii, studenţii, cadrele didactice, părinţii. Informaţia se prăvăleşte neîncetat peste copilul sau tânărul supus formării. Ritmul alert nu mai lasă loc reflecţiei, cugetării, tatonării, experimentării, greşelii. Educaţia e înlocuită de acţiune, viteză, rezultat imediat.

Cu toate acestea poate, vom avea revelaţia unor soluţii tămăduitoare la un moment dat, poate ne vom scutura de duhurile rele care ne-au traumatizat și vom reînvăța să slujim Educația, să-i dedicăm ei templele-școli, să ne recăpătăm credința în posibilitatea libertății noastre.
Articol publicat în Revista de Pedagogie, anul LX, Nr. 3/ 2012.