Omul cât trăiește învață, dar cum, când, unde și în ce fel, dacă suntem conștienți de influențe sau nu, putem vedea analizând formele educației.

Ce este educația formală?

Educația formală se constituie din acele influenţe sistematice, intenţionate, organizate temeinic într-un curriculum național de bază. De aceea, cel mai adesea, educația formală este întâlnită la nivelul instituțiilor dedicate total și specializate în educație precum este școala. Dar, sunt situații în care profesorii consideră că își pot realiza unele lecții mai bine în alte instituții (precum muzee, teatre…) sau chiar în aer liber (în parcuri, pe stradă). Sunt de asemenea situații speciale, în care copiii nu se pot deplasa pentru a merge la școală: când au deficiențe majore (situație în care profesorul vine la copil) sau când distanțele sunt prea mari (situație în care sunt folosite mijloacele mass-media).

Ce este educația nonformală?

Educația nonformală se structurează din influenţe sistematice şi intenţionate, organizate, dar care nu țin neapărat de un curriculum național de bază și care sunt realizate din inițiativa unui profesor sau a unei instituții care nu are neapărat ca funcție de bază educația.

well

Astfel, sunt instituții care își pot propune o formare specifică pentru promovarea socială a domeniului lor. În acest sens muzeele pot realiza cursuri de formare pornind de la specificul lor, teatrele pot face cursuri de actorie pentru amatori, cluburile sportive și artistice, diverse asociații sau firme pot propune cursuri de formare pentru angajații lor sau pentru oamenii cărora li se adresează. Prin intermediul mass-mediei se pot propune cursuri sistematice pentru învățarea unei limbi străine, pentru promovarea valorilor culturii și civilizației etc.

De asemenea poate exista inițiativa particulară a unor specialiști într-un domeniu care să propună cursuri de formare în zona lor de expertiză prin intermediul unor instituții (cele mai sus amintite sau chiar și școala, dar în afara programului ce ține de curriculumul de bază).

Aceste cursuri pot fi susținute și în cadrul unor instituții unde calitatea vieții oamenilor s-ar putea îmbunătății (în spitale, azile de bătrâni, în orfelinate, asociații ale oamenilor cu diferite deficiențe etc.)

Sunt cursuri care pot susține educația de bază din școală (prin intermediul meditațiilor) sau o pot diversifica formând abilități care nu sunt avute în vedere de către școală.

Ce este educația informală?

Educația informală se constituie din influenţe nesistematice, neintenţionate și nestructurat pe care o întâlnim adesea în familie, în comunitate, pe stradă. Intenția educativă poate exista sau nu, poate fi conștientă sau nu, dar scopul educativ nu este urmărit cu consecvență și în mod profesionist.

De pildă, cetățeanul care îi spune copilului să-și ridice hârtia aruncată pe jos are o influență educativă chiar dacă nu a intenționat decât să se bucure de un oraș mai curat.

Mama care își îndeamnă copilul să o ajute la curățenie, are o influență educativă chiar dacă nu a intenționat decât să-i dea o ocupație copilului în timpul în care nu l-ar fi putut supraveghea fiind ocupată cu altceva.

Artistul care expune un tablou într-un muzeu și își explică tehnica are o influență educativă asupra acelor colegi care îi pot experimenta tehnica.

O operă de artă, o scriere literară, un tablou, o sculptură, o cercetare, o prezentare științifică – toate și multe altele au o influență educativă asupra celor cu care intră în contact.

Interferențe ale formelor educației

Se remarcă o interferenţă între formele educaţiei și este de reținut că aceste forme nu sunt legate de instituțiile în care se realizează cu precădere. Astfel, şcoala este şi un mediu al educaţiei informale, în pauze când copilul discută cu colegii şi chiar cu profesorii și, poate fi de asemenea și un mediu al educației nonformale prin acele cursuri propuse copiilor și adulților în afara programului școlar.
Familia este un spațiu al educaţiei informale, dar poate fi și spațiu al educației nonformale când copilul face pian acasă cu o profesoară, urmează prin intermediul televizorului cursul de limba engleză și învață cu mama, ca specialist în acest domeniu, chimie.

Ce este educaţia permanentă

Educația permanentă este un concept uzitat de proverbele românești dinaintea apariției pedagogiei ca știință: „Omul cât trăiește învață”.

Comenius oferă o primă descriere științifică: Educația permanentă se referă la nevoia general umană de a cunoaşte precum şi de a se adapta la schimbări interne (generate de vârstă, interese, experienţe) şi externe (sociale).

Motivaţiile omului de a permanentiza educația țin de nevoia de a-și depăși limitele (de a se dezvolta); de nevoia internă de a afla , de a şti (pentru a-și învinge teama de necunoscut); de nevoia de a se adapta la condiții noi, la schimbări (pentru supravieţuire); de nevoia de a se adapta la noi modele de existenţă socială, de comunicare (pentru integrare socială în grupuri și comunități diverse).

Dimensiuni ale educației permanente:

Dimensiunea longitudinală se referă la faptul că omul învață pe întreg parcursul existenţei sale, de la naștere până la moarte. Așa se face că putem vorbi despre educația timpurie (încă de la nașterea copilului și până la intrarea lui în școală) și despre educaţia adulţilor (după ce omul părăsește instituția școlii).

Dimensiunea transversală se referă la faptul că omul este permanent sub influență educativă, învață din orice experiență, de la oricine și în orice moment.

Principiile educației permanente sunt:

(1) Expansiunea - informaţiile şi sistemele de învăţare se extind la nivelul întregii vieţi. (2) Inovaţia - accent pe creativitate în învăţare. (3) Integrarea - informaţii axate pe valori, pe fundamente, pe esenţe.

În ultima vreme, pedagogia accentuează importanța educației permanente datorită: • exploziei informaționale și a evoluției exponențiale a științei care nu mai permite informarea copilului cu elemente de bază care să-i fie utile întreaga viaț;. • democratizării învăţământului care presupune accesul neîngrădit al oricărui copil la educație; • descoperirilor psihologice care relevă faptul că omul se dezvoltă pe întreg parcursul vieții sale; • schimbărilor sociale care presupun o mai mare mobilitate a oamenilor, restructurări ale pieții muncii și numeroase posibilități de reorientare personală.

Consecinţe pentru educaţie:

• apare preocuparea educativă pentru vârstele neincluse în şcolaritate (e nevoie de o adecvare a metodelor, de cercetare și studiere pedagogică pentru înţelegerea acestor vârste); • e mai eficientă accentuarea pe metodă, pe individualizare, pe formarea de capacităţi şi nu pe informare; • se descoperă potențialul educativ al unor instituții diferite de cele școlare: mass-media, familia, comunitatea, locul de muncă; • profesorul care înainte era esențial să fie un om de știință, acum trebuie să fie un bun formator, deci să aibă cu necesitate competențe pedagogice; • se flexibilizează curriculumul educativ astfel încât să se poată realiza centrarea pe copil; • se deplasează accentul de la „a ști” la „a învăţa să înveţi” și „a învăţa să fii”. • se mută interesul de la transmiterea unor informații către formarea unor competențe, către structurarea abilității interne de autodezvoltare, autodirijare, autoînvăţare. autoevaluare.