Este un domeniu al Pedagogiei care vizează relaţia de predare-învăţare și cadrul în care această relație se structurează.

Specific al instruirii

Instruirea este domeniul Pedagogiei care se ocupă cu studiul cadrului specific în care se petrece învățarea.

Instruirea generează instrumente, tehnici și metode eficiente atât pentru predare, cât și pentru învățare.

Education Building

Instruirea decupează din educație aspectul formării intelectuale.

Instruirea asigură o bună formare intelectuală, există însă pericolul intelectualizării și mai grav, al axării pe memorie.

Instruirea permite asigurarea educației intelectuale a tuturor, riscul aici este de a nu mai putea permite individualizarea educației precum și riscul superficializării procesului educativ.

Stabilirea cadrului educativ

Instruirea permite structurarea științifică a cadrului educativ în așa fel încât acesta să poată fi adecvat situației de învățare, oamenilor implicați și scopului educativ.

Cadrul educativ își stabilește coordonatele în urma unor întrebări simple pe care și le pune profesorul care structurează activitatea:

Unde se petrece întâlnirea educativă?
Aceasta presupune o analiză a spațiului fizic în care urmează a se desfășura activitatea educativă, a coordonatelor acestuia, a modului în care el poate fi el reorganizat în funcție de activități.

Când?
Care este perioada din an și zi în care se petrece întâlnirea educativă?
Între ce alte activități se află această perioadă?

Cât durează?
Care sunt reperele de timp (întinderea cursului, perioada, orele, frecvenţa…)

Cine?
Caracteristici ale cadrului didactic (competenţe pedagogice şi de specialitate, experienţă, stil educativ, personalitate…)

Cui?
Cui îi este dedicat cursul (caracteristici ce ţin de vârstă, număr de persoane, interes, motivaţie, experienţe anterioare, personalitate…)

Ce?
Conţinutul predat (caracteristici ale conţinutului: axat pe informaţii, pe deprinderi, pe valori, pe aptitudini etc.; cum este structurat, nivel de solicitare…)

Cum?
Care sunt metodele, tehnicile și mijloacele didactice aflate la dispoziție.

În ce scop?
Care este scopul care justifică desfăşurarea procesului didactic.

Cum evaluăm?
Care sunt criteriile obiective de apreciere (standarde generale) și care sunt principalele modalități de a avea un feedback consistent asupra activității.

În funcție de aceste repere, profesorul își poate designa activitatea didactică în mod conștient și adecvat cu fiecare situație în parte.

Centrare pe conținut sau pe competențe?

Instruirea se constituie ca relație triunghiulară între:
Cel ce învață – profesor – conținut (ceea ce trebuie transmis)

În funcție de perspectiva instruirii, centrarea se poate face pe fiecare dintre cele trei elemente determinând o abordare specifică.

Dacă central este profesorul atunci avem un învățământ magistrocentric în care nu doar autoritatea profesorului se impune, ci și interesele sale.
Școala este locul activității profesorului și trebuie să îi asigure acestuia un mediu optim de desfășurare. Chiar dacă realitatea impune de multe ori această abordare, pedagogii nu s-au străduit să o dezvolte prea tare, fiind evident un nonsens pedagogic.

Dacă în centrul atenție stă conținutul , ceea ce trebuie transmis, atunci toți ceilalți se subsumează lui. Așa apar „didacticile” predării disciplinelor.
Scopul ține de însușirea elementelor cheie ale disciplinei respective și deci educația se petrece în funcție de logica acesteia (și nu de logica psihologiei învățării).
Aici, scopului i se subsumează obiective generale, care, fiecare este detaliat în obiective operaționale. Fiecare obiectiv operațional poate fi descris de acțiuni simple ce pot fi evaluate în mod direct (taxonomia obiectivelor a lui Bloom).

Dacă central este copilul care învață, atunci nu mai contează disciplina ca atare, ci modul în care aceasta se poate face utilă devenirii copilului.
Logica nu mai este aceea a disciplinei, ci a psihologiei învățării, a interesului copilului. Copilul este stimulat să întrebe și în funcție de interesele sale se stabilește traseul educativ.
Scopul educativ se poate regăsi în competențele pe care și le-a format copilul.

Deci nu mai putem vorbi despre obiective (acestea erau ale disciplinei), ci ne interesăm de competențe care pot fi:

competenţe intelectuale (ce știe copilul , ce interese de cunoaștere are, cât de profund înțelege…);

competenţe interpretative (cum poate explica ceea ce a înțeles, care este logica propusă de el, cum poate evalua cele învățate și cum poate translata cunoașterea către spații mai puțin cunoscute…);

competenţe practice (cum aplică ceea ce știe, ce aptitudini și-a format, ce deprinderi are, cum face legătura între ceea ce știe și ceea ce poate aplica, dacă își poate accesa cunoștințele adecvat atunci când are nevoie de ele…);

competenţe integrative (cum integrează în personalitatea sa ceea ce a învățat, cum îi ajută devenirea ceea ce a asimilat…).

Deci, nu putem avea un model coerent de instruire care să vorbească în același timp despre obiective și despre competențe - deoarece perspectiva diferă în cazul acestora și nu putem privi din punctul de vedere al copilului dacă ne centrăm pe disciplină (decât într-o abordare prin „strabism”, ceea ce nu este de dorit).

Principalele modele de instruire

În funcție de perspectiva pe care o avem asupra educației, de punctul central al relație de predare-învățare se structurează numeroase modele de instruire (cu fiecare autor altele). De aceea propun o sinteză scurtă a acestor modele:

Modelul tehnocentric

Este centrat pe informaţie, pe conținutul ce trebuie transmis.
Profesorul funcționează ca bun transmițător, ca om informat care știe cum să se facă auzit.
Cel care se formează se presupune că este interesat, sau făcut să fie interesat de informația care i se transmite. Cei care se informează pot fi foarte mulți dacă mijloacele de transmitere a informație permit aceasta (ele pot fi mijloace mass-media).
Este important ca informația să fie bine țintită ca interes, accesibilă.

Modele psihocentrice

Modelul magistrocentric este axat pe autoritatea profesorului care trebuie susținută de competențe și calități bine conturate ale cadrului didactic. Acesta centrează procesul educativ pe sine pentru că are ce transmite celorlalți, este un creator de valoare al domeniului.

Modelul pedocentric este axat pe nevoia de învăţare a copilului care trebuie sprijinit în devenirea sa. Educatorii nu-i determină copilului devenirea și nici parcursul, nicidecum structurarea personalității, dar îi oferă constant sprijin în formare.

Modelul sociocentric

Pornește de la ideea că educația formează omul pentru adaptarea la societate. Astfel, accentul este pus pe societate, deci în afara triunghiului educativ (copil – conținut – profesor).

Astfel scopul este unul de inserție culturală, de transmitere a valorilor, de civilizare.
În această abordare, contează pregătirea omului pentru viața socială, pentru inserție profesională. Se cultivă spiritul de echipă, spiritul civic, respectul pentru valori.

Modelul socratic

Se structurează pe ideea că omul este curios să afle ceea ce știe deja (fără să știe că știe), ceea ce are în interiorul său.
Tehnica didactică este chiar maieutica (tehnică descoperită și utilizată de către Socrate și descrisă de Platon): arta profesorului de a crea mediul asigurator și de a pune acele întrebări care pot duce învățăcelul la conștientizarea răspunsului propriu.

Este un model care nu se centrează în mod direct pe nici unul dintre capetele triunghiului educativ. Centrală este relația care se constituie între acestea și se află diferit configurată în funcție de interioritatea celui care învață.

Metoda preferată este una euristică: dialogul întru conștientizare:
este creat un mediu asigurator în care participanții se simt în siguranță, valorizați și nejudecați;
profesorul pune acele întrebări care îl pot ajuta pe învățăcel să-și conștientizeze propriile-i credințe, cunoștințe, afecte și interese;
în raport cu cele scoase la lumină învățăcelul este încurajat să argumenteze; fiecare argumentație sporește baza ideatică și poate duce la descoperirea unor elemente noi.

Acest model însă, presupune o puternică maturitate afectivă a profesorului, un cadru restrâns de învățăcei, un timp îndelungat de formare.

Aceste modele de instruire trebuie aplicate prin adecvare la context, la scopul educativ și la abilitățile profesorului.