Gustarea lumii – un prim exercițiu de libertate

Pentru sugarul mic toată lumea e „mama”, e bună și gata de a fi băgată în guriță. Pentru copilul mic „tot ce zboară se mănîncă”, tot ce stîrneşte interesul este dus la gură pentru a fi gustat. Este o lume la care copilul se uită pofticios (înainte de a fi curios), gata să o guste.

Mama introduce o segmentare a acestei lumi în două: o parte este bună (permisă pentru a fi gustată guste) și o alta este rea (interzisă).
În raport cu această împărțire, copilul va avea o altă părere și se va lupta pentru independența sa: lumea „miami” poate să difere de lumea „da” (propusă de către mamă pentru a fi mîncată), iar lumea „cîh” poate fi alta decît cea „nu” (aflată sub interdicţie maternă).

Un copil mic bine dispus şi curios va „testa” lumea cu gura indiferent dacă ea este hrană sau nu. Aici interdicţia maternă nu poate lipsi (deoarece asigură copilul împotriva pericolului), dar nici nu poate fi prea generală sau brutală (căci este un prim exerciţiu al libertăţii copilului).

Surprised boy with pasta on the head by artur k on 500px.com

Aceste asociaţii pot fi variate, neaşteptate şi greu de înţeles pentru adult. De aceea este mai bine ca un copil să fie lăsat în pace în privinţa poftelor şi refuzurilor sale. În afara insistenţelor adulte care pot aduce fixaţii, copilul îşi înnoadă şi deznoadă singur asocierile, iar preferinţele lui se schimbă.

Copilul mic își manifestă libertatea de a regurgita laptele matern refuzându-l, copilul mai mare scuipă alimentele neplăcute pe care nu vrea să le înghită. Baba scuipă-n sîn cînd vrea să evite o situaţie de „Doamne fereşte”. Nepoliticosul scuipă în obrazul celui pe care „nu-l poate înghiţi”. Preapoliticosului i se va face „greaţă” arborînd o mină strepezită.

În basmul lui Ispirescu, prinţesa-ţestoasă scuipa în sîn mîncarea omenească, transformînd-o în mai comestibilele flori. Cu toții suntem liberi de a gusta viața în felul propriu.

Mama – partenera de joc

Masa pentru copil este un joc cu alimentele, cu ambalajul sau suportul lor, cu obiectele şi persoanele din jur. E un joc de experimentare, comunicare, testare, tatonare, combinare, sortare, alegere, gustare, modificare, încorporare.

Copilul poate fi şi singur, preocupat de alimente, de modificarea lor. El cercetează şi are nevoie de un spaţiu sigur şi să nu fie întrerupt.
Cel mai adesea însă, partenera preferată a copilului pentru jocul cu mîncarea, este mama. Cu aceasta copilul îşi explică şi negociază relaţia. El are nevoie de atenţia ei, de un cadru degajat şi nu poate mînca împreună cu o mamă preocupată de altceva sau anxioasă. În disponibilitatea sa de a se juca cu copilul, mama se poate descoperi inventivă: creează animale din mîncare numai bune pentru teatru de păpuşi, asortează culori, forme şi gusturi, spune istorii şi poveşti despre alimente, despre locul lor de origine şi despre modul de preparare. Copilul va compune muzică zdrăngănind în oale, va strecura stixuri prin pîlnii, va înşira paste pe sfoară, va modela cocă, va turna dintr-un vas în altul. Copilul însuşi se doreşte hrănitor pentru mama căreia îi oferă din pîinea înmuiată în supă şi stoarsă în pumn, din „cafeaua” preparată din nisip într-o ceaşcă de jucărie. Mama plescăie pofticioasă şi se lasă servită. Ambii pot petrece un timp agreabil.

Hrana - mijloc de comunicare

Prin intermediul alimentelor copilul poate comunica, poate stabili relații. Un copil mic, cînd vrea să se apropie de un altul, îi va cere sau lua un biscuit, e un gest ce poate fi tradus prin: „Bună ziua, vrei să ne cunoaştem?”. Copiii îşi oferă şi cer unul altuia alimente, mănîncă mai bine împreună. Cînd un copil refuză un aliment, cel mai probabil este un refuz de relație, al persoanei care l-a oferit.

Adulții simt aceasta și niciodată nu mănîncă în faţa unui copil fără a-l pofti la masă şi aproape nimeni nu vizitează o casă cu copii fără a duce ceva de mîncare.

Hrănirea, rămîne importantă în comunicare şi pentru vîrste ulterioare. Mărturie stau „mesele de protocol”, „mesele de afaceri”, „mesele festive”, „mesele de familie”, „micii şi berea” înainte de alegeri, „pîinea şi circul” din tradiţia romană.

Alimentele contaminate... de contextul afectiv

Pentru copil, alimentele se contaminează de întreg contextul din realitatea și imaginația copilului. Astfel, un copil va dori să mănînce pufuleţi cînd se simte trist pentru că acest aliment îi aminteşte de o plimbare relaxată, cu ambii părinţi în parc. De asemenea, poate să refuze roşiile pentru culoarea care îi aminteşte de sîngele scurs din rana sa de la genunchi. Un copil poate refuza friptura de pui pentru că, după o astfel de mîncare, s-a simţit rău şi a vărsat. Un altul poate să nu mănînce piersici din cauza asemănării numelui fructului cu animalul preferat (o pisică pufoasă).

Apetitul copilului

Masa, ca orice joc, nu poate continua fără implicarea şi interesul copilului. Mama, cu nici o invenţie de a sa, nu poate înlocui lipsa poftei de mîncare a copilului în diverse perioade. Uneori copilul îşi pierde pofta de mîncare sau manifestă preferinţe limitate – este ceva obişnuit şi deloc grav, o situaţie ce se va remedia de la sine.

Doar dacă refuzul copilului întîmpină impunerea părintelui există riscul de a genera probleme alimentare. Cel mai probabil, copilul se va lupta pentru libertatea lui, preferînd să să înfometeze decât să se simtă supus adultului. Va putea înlocui respingerea pentru persoane cu cea pentru alimente. Va putea exprima supărările ca „dureri de burtă”, anxietăţile ca „stări de vomă” şi va înlocui nevoia de aporturi narcisice cu cea de aport alimentar. Totodată, copilul „forţat să mănînce” este puternic agresat şi întors dintr-un prim exerciţiu de libertate. De aceea, şantajul afectiv, ameninţarea, pedeapsa, condiţionarea şi forţarea „nu sunt de joacă”, „se întrec cu gluma” şi deci, nu îşi au locul şi rostul la masă.