An-tan-te / Dize mane pe / Dize mane compane / An-tan-te. E o incantație străveche, prezentă în jocurile copiilor pe care părinții sunt invitați să o deslușească

De ce nu-i înțelegem pe copii?

Copilul învaţă să vorbească în limba maternă - limba afectivă a mamei sale. Pe măsură ce el își afirmă independența și mama sa se distanțează. Copilul rămîne singur cu sensul limbii pe care mama lui încetează a o mai vorbi. Doar el mai deține cunoașterea limbii fiarelor, o limbă veche, arhaică, de alții uitată. Mama își revine din sabatul simbiozei cu copilul și reîncepe a cuvînta în limba socială, limba comunităţii sale de adulţi. Deşi l-a învăţat pe copil profunzimea exprimării afective, mama nu mai înţelege sensurile limbii chiar de ea create, se dezice de acestea – e o nouă naştere, o înţărcare, un abandon.

Conversation wid Eyes ...

O limbă cu ritm, fără sens

Copilul nu mai poate continua vorbirea în limba maternă, deoarece ea pare uitată de ceilalți. Pentru a face faţă, el inventează o limbă de tranziţie, o limbă-mediu care să funcţioneze ca o păturică de asigurare, ce protejează, umple golul din relaţia primară şi îi exprimă acutul sentiment de abandon. Este o limbă cu sunete stranii, lipsite de sens, arătînd cît de neînțeles se simte copilul.

Copilul se simte străin pentru părinte și își simte părintele străin. E o spaimă mare, de necunoscut ce se strecoară în relațiile lui cele mai apropiate. Pentru a se asigura, limba inventată de copil umple spaţiul de neînțelegere prin curgerea sa rotundă, circulară cu reveniri în rime. Semnificația lipsește, dar ritmul este esențial, el oferă o parcurgere, anticipabilă, ce asigură împotriva neprevăzutului:
„An-tan-te / Dize-mane-pe / Dize-mane-compane / An-tan-te…”

Este o limbă spiralată, ca o mandala, cu o curgere terapeutică în care sfîrşitul este şi început. Incantaţia permite reîntoarcerea la nivelul gîngurelii unde copilul foloseşte sunete complexe, general umane, dincolo de reperele unei limbi anume.

Ritualul de sacrificiu

Copilul neînțeles se simte exclus și își reactualizează toate momentele similare trăite. Limba an-tan-te îi permite învîrtirea amețitoare pînă în momentul primei excluderi – nașterea:
„Din oceanul Pacific / A ieșit un pește mic / Și pe coada lui scria: / Ieşi afară dumneata!”. Incantaţia este calea, drumul regresiv. Ea poate avea forme multiple, poate folosi sunete neînțelese sau cuvinte, dar oricum ar fi, ea este poarta de intrare în lumea jocului copiilor în această etapă.
Nici un joc nu începe în grupul de copii înainte de ritualul sacrificiului prin numărare:
„Două raţe pe gunoi / Numărau din doi în doi: / Doi, patru, șase, opt / Cozonacul este copt”; „Natalița fierbe miere / Nataloi vine și cere / Natalița nu se-ndură / Nataloi vine și fură”.

În urma numărării ritmate, eliminarea este fără drept de apel şi trezeşte spaime vitale. Sînt incantaţii de provocare a hazardului ce încheagă unitatea grupului. Jocul permite retrăirea simbolică, nepericuloasă, dar autentică a ieşirii, eliminării, decăderii. Copilul eliminat este moale cu un corp dezînvestit momentan în timp ce copilul cîştigător este tonic, falnic, încrezător, se simte favorizat şi este fericit. Incantaţia din jocul de sacrificiu ritmează asigurator trăirea în tempoul unei inimi calme.

Închegarea grupului

Orice grup are un limbaj propriu de tip „an-tan-te” care îi oferă consistență prin rolul de „păturică de asigurare” pentru membrii lui. Un om în afara comunităţii sale este „sub vremi”, „dezvelit” şi supus direct intemperiilor, fără protecţie psihică. Așa se explică „şocul cultural” la contactul cu o comunitate nouă, cu alte obişnuinţe.

Este o stare de care trebuie să se ţină seama în terapia cu emigranţi, acolo unde comunităţile se autodizolvă sau se aglutinează (ca în marile oraşe), în terapia cu copiii ce, din diferite motive, nu dispun de consistenţa limbii materne.

Limbajul presupune existenţa unui grup de comunicare, a unui grup condensat de aceeaşi nevoie, de acelaşi interes. Grupul de copii vorbitori de „an-tan-te”, este un grup tipic pentru o comunitate.
Constantin Noica spunea că o limbă moare dacă nu este reinventată de către copii.
Poeţii, sunt adulţi ce-şi păstrează capacitatea de reînviere a limbii. Ei se joacă de-a „an-tan-te” şi menţin vie limba unei naţiuni. Uneori, lărgind sensurile, pot ajunge la abolirea oricărui înţeles (precum Ion Barbu în unele dintre poeziile sale).

Limbajul de breaslă

Orice comunitate profesională, naţională, ştiinţifică îşi creează un limbaj şi un ritual specific de interacţiune.
Un domeniu ştiinţific construieşte în jurul său o „comunitate” care are un limbaj specific, un mod de gîndire şi o mitologie proprie. Oamenii ajung să fie impregnaţi de domeniul în care se formează, fiind caracterizaţi de ceea ce numim ironic „deformări profesionale”. Astfel se constituie „breslele” cu ritualurile şi limbajul lor.
Parafrazîndu-l pe Constantin Noica putem spune ca o ştiinţă „moare” dacă nu este reinventată cu fiecare autor în parte. Aşa se explică multitudinea termenilor, conceptelor, concepţiilor ce arată ce serios este jocul de-a „an-tan-te”.

Psihanaliza are limbajul său configurat de către Freud, dar este vorbit şi reinventat de către fiecare psihanalist capabil să joace jocul acesta. Aşa se face că există o psihanaliză jungiană, adleriană, kleiniană etc. J. Lacan nu se dezice de plăcerea jocului excelînd în reinventarea psihanalizei prin concepte ce bat ritmul vital în aceleaşi trei silabe „an-tan-te”: ob-ject-a, a-gal-ma, be-an-ce

Politețea

Rostirea de politeţe înseamnă o convenție de comunicare care trebuie cunoscută pentru a nu da celorlalți semnale de străin, deci de pericol. Cuvintele au rostul de a umple un spaţiu într-un anume fel care face recognoscibili membri comunității asemeni unei parole: Bună ziua înseamnă Te recunosc, nu ești periculos și nu am să te atac, deci vei avea o zi bună.
Acelaşi rol îl regăsim şi în „limba de lemn”.
Politeţea ne asigură o distanţă de interacţiune necesară sentimentului de siguranţă, ritualizează relaţiile sociale, făcîndu-le accesibile membrilor unei comunităţi.
În acest context, este de înţeles ambivalenţa copilului mic faţă de aceste reguli. El vrea să şi le însuşească pentru a intra în lume, dar le şi refuză pentru a mai păstra unitatea de limbă maternă cu mama.