De la orice profesor ne așteptăm să fie matur afectiv: un adult stabil, echilibrat, anticipabil, capabil să-i asigure pe ceilalți și să creeze un mediu sănătos în jurul său. Aceasta îi permite profesorului să jongleze cu toate celelalte competențe ale sale: să gândească în timp real, să fie autentic, să asculte și să învețe...

În ce constă maturitatea afectivă

Este esențial ca un om care dorește să devină profesor să nu ajungă la catedră înainte de a fi un adult în toată puterea cuvântului, un om matur stabil și echilibrat.

Stabilitatea afectivă constă în capacitatea de a fi constant, asigurator, prezent când este nevoie fără a deranja. Astfel, profesorul este anticipabil, el nu surprinde prin comportamentul său, este un om pe care ceilalți se pot baza. El este coerent cu sine și există unitate (nu identitate) între ceea ce gândește, spune și face.
În preajma lui copiii nu simt nevoia de a exploda și nici de a fi extrem de reținuți, nu provoacă nici spaimă și nici sentimentul de a fi scăpați din frâu.

Echilibrul emoţional, rezidă într-o bună cunoaștere de sine și în capacitatea de a fi adecvat situațiilor sociale. Profesorul are capacitatea de a stabili și menține acele distanţe afective corespunzătoare relaţiilor didactice. El nu este nici distant, dar nici extrem de apropiat, nu se lasă afectat emoţional de comunicări pozitive sau negative și știe să preia din acestea feedbackul necesar îmbunătățirii relației didactice – are măsură în toate.
Copiii nu escaladează relația și nici nu îi încearcă prea mult limitele profesorului. Ei se simt firesc respectați și respectă la rândul lor.

Professor Robert Grant

Un profesor asigurator pentru cei din jur are abilitatea de a crea un mediu în care copiii se simt ei înșiși, firești, se lasă liniștiți în temerile lor și calmați atunci când se simt agitați. Profesorul știe să comunice în așa fel încât să nu angoaseze și să ofere sentimentul încrederii în procesul educativ.
Cu un astfel de profesor copiii nu sunt nici agitați și nici speriați, ei reușesc să-și exprime firesc nevoile de cunoaștere.

Dacă toate acestea fi-vor realizate și alte competențe psihologice decurg firesc îmbunătățind procesul didactic.

Capacitatea de a gândi în timp real

Este o altă calitate psihologică necesară profesorului ce ține de capacitatea intelectuală, de fluența ideilor, de abilitatea de comunicare și mai ales de calitatea de a se menține viu și deschis către ceilalți.

Profesorului îi este suficientă tema pe care o are de pus în discuție pentru a-și găsi materiale și mijloace didactice pentru abordarea ei. Nu are nevoie de discursuri stereotipe, de texte de manual pe care să le dicteze. Se poate poate lăsa ghidat de nevoile de cunoaștere ale copiilor, construindu-și lecția interactiv din mirări, căutări și descoperiri împreună, într-un veritabil stil socratic. Fiecare lecție este experiență vie de învățare, irepetabilă și stimulativă.

Pentru aceasta profesorul trebuie să aibă o inteligență vie, să fie creativ, să fie încrezător în cunoștințele sale și să se lase fascinat de ideile copiilor. O astfel de abordare (socratică) permite un discurs liber al copiilor.
Copiii nu sunt puși în situația de a veni cu o lecție pregătită de acasă și învățată pe dinafară. Ei sunt forțați să gândească pe moment, să le vină idei, să fie inventivi, să-și argumenteze punctele de vedere. Doar dacă profesorul lor își permite să gândească în timp real, copiii vor putea deveni spontani.

Capacitatea de a relaţiona simultan cu mai mulţi oameni diferiţi

Este o competență care se formează prin dezvoltarea personală a omului și ține de inteligența emoțională.
Atunci când profesorul nu a parcurs această etapă a dezvoltării sale emoționale, se află copleșit de multitudinea copiilor de care se simte asaltat. Îi rămâne atunci să se apere cum poate: ascunzându-se în spatele catedrei, a catalogului, tratându-i pe copii în bloc, împărţindu-i în categorii antagonice: fetele – băieţii, cei buni – cei slabi. Așa se face că auzim profesori care vorbesc despre clase bune sau slabe, cuminți sau năzdrăvane.

Această competență ține cu siguranță de evoluția emoțională a profesorului și nu se poate învăța teoretic din cărți. Pentru ca ea să se poată manifesta însă, este nevoie și de un cadru extern care să permită aceasta: stabilitatea profesorului în școală, lucrul îndelungat cu aceeași copiii pentru a-i putea cunoaște, un număr suficient de mic de copii într-o clasă pentru a putea relaționa cu fiecare în parte.

Autenticitate

A fi profesor nu înseamnă a juca un rol, este un statut care presupune unitatea de personalitate și prezentare autentică. Profesorul se prezintă copiilor așa cum este cu bune și cu rele, cu științele și neștiințele sale – așa cum îi este dat omului să fie pe lumea aceasta. Copilul nu are nevoie și nici nu poate suporta o imagine perfectă, dar ireală în educaţie. Dacă profesorul își cere sie-și prea mult se va simți obosit și nesatisfăcut. La rândul său va fi tentat să ceară prea mult copiilor.

Un profesorul care își permite să fie autentic, este mult mai degajat în relaţii şi de aceea mult mai apropiat de copii. Cu el copiii se simt fireşti, deschişi şi în siguranţă. De pe această poziţie, comunicarea este veritabilă şi fără prea multe elemente de bruiaj.

Capacitatea de a asculta şi de a învăţa de la copil

Comunicarea didactică nu este niciodată unidirecțională. Profesorul are nevoie să învețe el însuși din întrebările copiilor, din viziunea lor proaspătă asupra lumii și cunoașterii. Spiritul critic al copiilor îl poate ajuta pe profesor să se corecteze, să descopere noi perspective la care nu s-ar fi gândit, să-şi menţină vie încrederea în puterea educaţiei.

O reală relație de comunicare nu se poate realiza fără o ascultare atentă, cu interes a celuilalt. Astfel profesorul, înainte de a pretinde să fie ascultat, va asculta el însuși și va încerca să înțeleagă ce se întâmplă cu copilul, ce dorește el să exprime.
Copiii folosesc adesea o altă prismă de înțelegere a lumii care poate nu-i mai este la-ndemână profesorului adult. De aceea, e nevoie de timp, răbdare şi înţelegere pentru a decodifica ceea ce vrea să spună copilul.
E profitabil ca profesorul să nu se pripească cu interpretarea personală şi nici cu reacţii imediate.

Empatia

Înainte de a cere copilului ceva, înainte de a i se adresa, profesorul poate face un exercițiu de empatie: cum m-aș simți eu dacă aș fi în locul lui și mi-ar spune cineva aceasta? Este o atitudine care rezonabilizează cerinţele adultului care uneori sunt prea multe, prea dese, prea complicate... prea de tot!
E important să ne păstrăm calea de bun simţ în educaţie, iar empatia ne poate ajuta.

Capacitatea de a „ispiti”

Un bun profesor este un om viu, care trăiește cu bucurie, care se lasă fascinat de lumea din jurul lui, care se bucură de relația lui cu oamenii, care învață și se joacă, este creativ și inventiv.
Doar astfel el poate „ispiti” copilul pe calea avântării în necunoscutul domeniului a cărui ușă o deschide. Profesorul îşi dublează ispita cu capacitatea de a asigura care rezidă din experiența lui profesională și de viață.
Profesorul, el însuși motivat pentru profesia sa, reușește să descopere și mențină motivații interne ale copiilor pentru a învăța, pentru a descoperi, pentru a creea.
Un astfel de profesor va fi mai puțin tentat să utilizeze elemente ce duc la motivații extrinseci (precum nota, amenințarea, gratularea, șantajul etc.).

Capacitatea de a respecta copilul
Un adult care se ocupă de educația copilului nu-i poate fi de folos dacă nu îl respectă. Copilul poate învăța să asculte un adult pentru că îi este frică, pentru că îl iubește sau pentru că are nevoi pe care nu și le poate satisface singur, dar nu poate accepta să fie educat de o persoană pe care nu o respectă.
Copilul nu poate respecta dacă nu este respectat.