Cine sunt ciclopii, hidrele şi ielele din mitologie? De ce cred oamenii în zodii şi deochi? Cine sunt heruvimii? Ce-i lipsea „ochiului de apă” care l-a înghiţit pe Narcis? De ce iubirea are atâta forţă integratoare?

Privirea fermecătoare şi deochetoare

Mama, cu braţele sale, cu laptele, cu vocea şi privirea sa, creează în jurul copilului un spaţiu aproape uterin. E un loc de unde se instalează liniştea profundă, liniştea necesară regresiei pentru adormire.

Copilul, privindu-şi mama printre pleoapele întredeschise, îi pierde conturul şi-i suprapune ochii ce apar ca unul singur mare şi pulsatil din mijlocul feţei. Acest ochi al mamei „deoache” copilul permiţându-i regresia într-o lume intrauterină, în care el există fără imagine (nu poate fi privit, nu se poate oglindi, asemenea vampirului care se hrăneşte sugând un corp uman). Este lumea unde totul se suprapune şi-i aparţine, e lumea liniştii profunde.

Why?

Copilul „suge” astfel somn şi pace de la sânul mamei („laptele cu somnoroasă” din basme). Copilul „deocheat”, adoarme „de poţi tăia lemne pe dânsul” şi nu mai poate fi trezit de lumea aceasta dizolvată din care rămâne doar dorinţa din vis.

Mama însăşi este contaminată de regresia copilului în care se simte atrasă ca într-un vârtej, îi e somn şi cască pentru a primi şi ea laptele cu „somnoroasă” – oferă şi primeşte linişte deopotrivă.

Aşa se face că laptele ajunge un bun remediu pentru insomnie atât în basme, cât şi în sfaturi populare şi ale medicilor: „un pahar de lapte cald băut înainte de culcare”.

Ochiul–deochiul

Ochiul din fruntea mamei e bun şi linişteşte copilul alăptat. Odată cu înţărcarea însă, acest ochi devine periculos căci propune o regresie prea puternică, o uniune prea simbiotică, devoratoare.

Fiinţa deochetoare este „întoarsă la ţîţă” – cu ea s-a revenit asupra înţărcării. Mama a produs deja suferinţa ruperii, dar apoi a revenit la copilul înţărcat tot alăptătoare, menţinându-l între separare şi fuziune.

Omul deochetor, cu privirea neînţărcată pe deplin, poate transmite starea sa de dorinţă arhaică. El nu dispune de un terţ care să ferească de simbioză, de un tată care să triunghiularizeze relaţia lui cu mama.

Prin această rămânere afectivă într-un stadiu arhaic, omul devine periculos pentru cei cărora le cere uniune simbiotică. Privirea deochetoare este devoratoare, sorbitoare, este o privire neînţărcată care exprimă o puternică cerinţă de relaţie ce nu poate rămâne fără efect de îmbolnăvire sau îndrăgostire.

Aşa se face că apar ritualuri expiatoare menite să ferească de privirea: „dintre ochi dintre sprincene…”. „Des–cântecul” este ca o des–legare, o inversare a cântecului de leagăn.
Ochiul ce deoache vine din altă lume, unde este trimis să se reîntoarcă:
„du-te în pustiu, acolo unde cocoş nu cântă, fată mare cosiţă nu împleteşte, câine nu latră şi copil nu scânceşte”.

În pericol sunt deci aceia din preajma unei relaţii simbiotice: fata mare şi copilul mic. Ca apărători sunt invocaţi cocoşul ce cântă semnalând zorile, deci vederea diurnă, opusă privirilor devoratoare ale întunericului şi câinele care cenzurează orice tentaţie a reîntoarcerii pe tărâmuri arhaice.

Prevenirea deochiului este gândită şi prin atragerea privirii simbiotice cu un obiect ce poartă semnificaţia separării: panglica roşie a bebeluşului ca semnificant pentru ombilicului tăiat; bijuteria strălucitoare ca ochi fals ce captează privirea; inelul ca legătură maritală.

Ochiul ciclopului

Ochiul din fruntea mamei văzut de copilul care luşează în timp ce suge rămâne o imagine ce ajută la construirea de sine.

Amintirile personale sunt retroactiv organizate logic şi de aceea nu mai pot păstra ambivalenţe şi nici amestecuri de dorinţă şi spaimă, basmul însă refuză această organizare şi poate recupera trăiri arhaice, preverbale.

Aşa se face că descoperim în basme, mituri şi religie numeroase reprezentări proiectate asupra mamei (ciclopul, Ielele, Hidra); asupra copilului (feţii cu stea în frunte, însemne, scrieri de destin, ziceri de vis şi de oracol) sau într-o zonă impersonală (privire a divinităţii, steaua călăuzitoare, lumină, constelaţii, zodii).

Ochiul mamei şi lacul lui Narcis

Imaginea copilului din ochii mamei este preluată cu tot cu ceea ce mama simte pentru el, cu istoria existenţei lui care i se relevă fără cuvinte. E o imagine de care copilul are nevoie pentru constituirea eului narcisic, o piatră de temelie a structurării de sine.

„Ochiul de apă” în care Narcis se priveşte este chiar ochiul mamei sale, nimfă a lacului. E un ochi în care el se vede mândru, frumos, dar care trebuie să permită şi desprinderea. Pentru desprindere este nevoie de o instanţă terţă, de tatăl care o susţine pe mamă şi care extrage copilul din această dualitate.

În icoane această instanţă există şi este foarte puternică, Narcis însă nu a dispus de ea (este fiul neasumat al unui tată de care mama lui nu vrea să ştie). Pericolul este ca „apa vieţii” (lichid intrauterin şi mai apoi lapte matern) să se transforme în „apă a morţii” (apa neagră – opusă laptelui alb, apa Stixului ce separă viul de mort, separă omul de strămoşii săi şi de toate pierderile lui trecute).

Tatăl ca terţ scoate copilul din diada narcisică şi îl apără ca Cerber de împlinirea dorurilor vechi: uterul mamei părăsit prin naştere devine fiului tabu, la fel şi sânul ei după înţărcare. Uniunea din privire însă mai păstrează unitatea pierdută şi de aceea se mai poate oferi ca recuperativă la nevoie.

Heruvimii şi miile de ochi

Copilul înţărcat, care se desprinde din uniunea narcisică cu mama lui, nu-şi mai poate permite reîntoarcerea. Dorinţa de uniune este transformată în spaima pierderii de sine, foamea devoratoare devine teama de a nu fi mâncat.

Copilul dornic să se regăsească în privirea de la sânul mamei vede acum ochi privitori peste tot: ochi de lup, de păsări răpitoare, de animale devoratoare, priviri hămesite refuzate la sine şi expulzate în exterior de unde devin sursă de spaimă. Ochi strălucitori privesc din întunericul refulării şi bântuie copilul în pragurile separărilor, înspăimântându-l.

Corpul mamei este plin de ochi şi în prezenţă, şi în absenţă. El bagă degetele în ochii mamei, vrea să-i scoată şi să se joace cu ei. Sânii par ochi şi ei. Trupul întreg este ca un cap vechi unde buricul este un ochi ciclopic.

Constanţa Buzea redă această imagine în poezia Crinicai inspirată dintr-un joc al copilului ce construieşte din crini trupuri de cai: „Două flori sunt ochii lor / Alte două sunt urechi / Încă două flori perechi / Ce să fie? Ochi mai vechi”.

După refulare, capul copilului ridicat în sus nu se mai opreşte la faţa mamei, el vede faţa lumii, cerul, şi acolo îşi caută alinarea. Ziua, cerul are un ochi ciclopic concentrat „la care nu te poţi uita”, dar care oferă lumină ochilor copilului, siguranţă şi căldură. Noaptea neagră întunecă privirea copilului deşi faţa cerului e plină de ochi scânteietori.

Pentru asigurare, din harta cerului, omul îşi decupează heruvimi apărători; zodii ce menesc destinul (asemenea ochilor mamei). Toate se petrec la adăpostul feţei ciclopice a lunii. Luna, e un ochi bun şi somnoros care îşi are adesea pleoapa întredeschisă. Dar luna plină, vigilentă şi rotundă poate oferi imaginea „copilului din ochiul mamei”, imaginea copilului alăptat. De aceea ea trezeşte doruri hămesite şi spaime arhaice.

Ochii multiplii ai heruvimilor par să apere de ochiul unic al ciclopului, refuzat copilului înţărcat.

Iubirea – o cale regresivă, recuperativă

Regresia profundă este benefică pentru copilul mic, e recuperativă. Pentru un copil mai mare şi pentru adult, regresia se încarcă de spaima de a fi devorat şi de aceea este de evitat. Adultul învaţă somnul iepureşte şi nu se mai lasă „deocheat”, dar şi trăieşte pe jumătate.

Iubirea îi oferă şi adultului şansa integrării sinelui profund cu toate ambivalenţele sale. Îndrăgostiţii şi mama bebeluşului simt că îşi pot permite privirea de foarte aproape care deplasează cei doi ochi îmbinându-i într-unul singur, un ochi–inimă ce promite o uniune care să umple orice absenţă. Iubirea permite privirea dincolo de spaţii refulate, dincolo de ochiul soarelui care, prin comparaţie, nici nu mai este aşa de ardent: „La soare te puteai uita, dar la dânsa, ba”.

În afara iubirii, această privire înapoi, această recuperare de sine din spaţii arhaice refulate trezeşte spaima pierderii echilibrului, a pierderii capului (ce devine dureros în deochi), a smintirii (ca efect al privirii Ielelor), a pierderii capacităţii de mişcare (ca efect al privirii împietritoare a Hidrei).