Profesorul nu poate pretinde nimănui ceea ce nu își cere sie-și. Este important ca el însuși să se respecte pe sine, să îi placă munca în școală și să-și îndrăgească domeniul predat. Respectul cuvenit și aprecierea vor veni de la sine ca o consecință a propriului comportament

Împlinire ca profesionist al domeniului propriu

Universitățile și-au supradimensonat numărul de absolvenții pe an din cauza masivei absorbții în învățământ.

Teacher and his schoolgirls by Marco Møller on 500px.com

De pildă, să zicem că facultatea de fizică are în fiecare an o sută de absolvenți, dintre aceștia cei mai buni cinci-șase merg în cercetare, cei mai capabili doi-trei rămân în facultate ca asistenți, iar restul sunt destinați învățământului. Același lucru se petrece cu aproape orice domeniu.

Formarea unei cantități de studenți este în detrimentul calității. Cadrele didactice universitare sunt și ele prea numeroase deci prea puțin riguros selectate, centrarea pe student devine imposibilă la un număr prea mare, tentația intelectualizării formării este și ea o ispită – așa se face că oferta de formare scade.

Selecția studenților la admitere este doar de ochii lumii, iar selecția de parcurs lipsește cu desăvârșire. Este de notorietate faptul că odată începută o facultate va fi și terminată chiar în condiții de neimplicare și fără orice progres. Studentului nu i se mai cere decât să fie prezent măcar în re- re- reexaminare atâta vreme cât își plătește taxele școlare. De aici până la ideea unui butique de diplome nu mai este mult: studentul plătește, i se tipărește diploma și toată lumea este mulțumită...

Mai mult decât atât, școala ajunge să fie un debușeu pentru acei studenți care nu au nici o chemare pentru domeniul propriu, care nu se pot angaja în altă parte din cauza studiilor precare sau a unor lipsuri de tot felul. În acest context, este foarte greu să mai fii profesor pasionat și dornic de a-ți face profesia, deoarece masa deprofesionalizaților dictează, uniformizează și nu permite nici o inițiativă, înăbușind-o. Profesorii veritabili sunt cei care ajung să plece din cauza faptului că nu își pot exercita profesia și rămân colegii lor care nu au nici o chemare, dar care reprezintă o majoritate.
Este o situație în care susținem social școala ca mamut ce înghite prea multe resurse și nu mai poate oferi nici măcar iluzia unei valori.

În condiţiile în care informaţia poate ajunge lesne la copii prin căi diferite: biblioteci, internet, mass-media… școala nu își mai are rostul dacă nu își menține scopul său de facilitare a contactului uman cu profesioniști veritabili, pasionați de domeniul lor, capabili de a transmite dragostea lor pentru știință și apți de a deschide copilului șansa unor căutări.

Pentru întâlniri pedagogice derizorii școala nu își justifică în nici un fel costurile.
O soluție poate fi aceea a recunoașterii realității în care ne aflăm: avem o şcoală cu monitori: oameni care îndrumă consecvent copilul pe calea unui domeniu, dar care nu ar trebui să aibă pretenţia unui profesor. Pornind de la această stare de lucruri, am putea învesti în formarea pedagogică a monitorilor care să dobândească abilități de susținere reală a copiilor.

În paralel, ar putea fi descoperiți acei profesori veritabili care ar putea dobândi statutul social și financiar pe care îl merită. Un astfel de profesor poate susține un domeniu într-un întreg județ prin întâlniri sporadice cu copiii (o dată pe lună sau la două luni) pentru trezirea interesului, pentru impulsionarea devenirii lor și pentru veritabile deschideri științifice. Profesorul poate lucra cu echipa sa de monitori pentru ca aceștia să continue și să susțină ceea ce el a impulsionat. Profesorul poate de asemenea lucra consecvent în cercuri pedagogice, cu o grupă mică de copii selectați și care se simt pasionați de domeniu și vor să progreseze pe această cale.

Dacă profesorul nu oferă copilului o deschidere reală atunci nu are ce-i oferi şi nici nu se justifică prezenţa lui în şcoală. De aceea mai rar şi mai bine decât des şi prost.
Monitorul poate fi un bun tehnician şi un expert în pedagogie astfel încât să ajute copilul să înţeleagă ceea ce a expus profesorul, să deprindă nişte tehnici, să-și facă nişte scheme de învăţare. Să realizeze conexiuni cu alte situaţii de învăţare din acelaşi domeniu şi interdisciplinar.

Competenţe lingvistice

Poate că un profesor nu trebuie să fie un excelent orator, dar este musai să ştie vorbi corect şi coerent limba română, indiferent de domeniul în care predă.
Afirmaţii precum: Eu sunt profesor de arte plastice și nu de limba română, deci nu contează cum vorbesc! - nu se justifică, deoarece orice profesionist, în orice domeniu ar activa are nevoie de o formaţie de bază în care intră şi exprimarea coerentă şi corectă. Cu atât mai mult cu cât profesionistul activează în zona educaţiei, deci se presupune că este un model în mai multe privinţe.

Competenţe culturale

Tot în formaţia de bază a oricărui profesionist este aceea de a avea o cultură generală care înseamnă însuşirea valorilor esenţiale ale umanităţii în general şi ale culturii proprii în particular.
Nu poate fi vorba despre creativitate în nici un domeniu acolo unde există lacune în plan cultural, deoarece acele conexiuni necesare pentru realizarea unui salt spre creaţia valorică nu pot fi realizate.
Este esenţial ca un profesor să aibă cunoştinţe minime din toate celelalte domenii şi cunoştinţe profunde în unele domenii conexe cu care poate realiza punţi interdisciplinare.

În afara unei abordări holiste a lumii şi cunoaşterii, copilul nu poate înţelege cu adevărat deschiderea pe care ar putea să o ofere un domeniu. O disciplină de studiu nu este un tunel izolat care, pe măsură ce înaintăm, se îngustează micşorându-și sfera de interes prin specializare.

Competenţe sociale

Un profesor este şi un exemplu de reuşită socială, el este un bun profesionist al domeniului său care reuşeşte să obţină recunoaştere socială practicând-l. Altfel nu poate fi altceva decât o umbră tristă care transmite propria sa nerealizare în domeniu, ne mai ispitind pe nimeni. De ce ar vrea un copil să acceseze un domeniu în care se vede bine că profesorul său a eșuat?

Un profesor, ca nobil al domeniului propriu, își poate permite să fie generos și nu are invidii referitor la reușita altora. Reușita proprie îl ajută să-i recunoască pe oamenii creativi din jurul lui și să-i ajute sau să facă echipă cu ei. Doar din nesiguranță de sine, oamenii ajung să fie invidioși, cârcotași, răi și să pună bețe în roatele ce se învârt.

Adesea separăm viaţa intelectuală de cea afectivă, iar pe cea profesională de cea familială, într-o stare schizoidă, aproape patologică. Numai că, realitatea ne arată că lipsa maturității afective se reflectă acut în plan profesional. Tot astfel cum strălucirea intelectuală este umbrită de problemele familiale care pot determina traiectorii profesionale descendente.

De aceea, este important, să vedem profesorul ca pe un om care are maturitate afectivă şi o familie aşezată şi cât se poate de bine contextualizată social, respectând modelul vremii şi al culturii.