Fostul copil, neascultat când vorbea, cel care și-a învățat corpul să atragă atenția și să convingă, este acum în postura pacientului care se lovește de neînțelegerea psihanalistului (ceea ce nu este prea ușor de suportat). Psihanaliza își asumă un drum invers celui din educație

De unde vin măștile?

Pacientul când ajunge la psihanalist cere satisfacția nevrotică a consolidării unei „măști” de prezentare cu care a învățat să trăiască de mult timp.

Ripple

Această mască este formată din dorințele părinților, din cerințele lor, din proiecțiile bunicilor, din poreclele colegilor și etichetările profesorilor, din diagnosticele medicilor…

Toate la un loc, formează imaginea cu care omul se prezintă în lume, o imagine care arată nevoia celorlalți și nicidecum cine este cel care o poartă.

Psihanalistul nu are ochi pentru a vedea această imagine, e o proiecție pe care el nu o detectează și de aceea nu are reacție în fața unei astfel de prezentări.

Psihanaliza frustrează

Pentru pacient este frustrant să vadă că nu trezește nici o reacție, dar tocmai lipsa de răspuns îl ajută să reflecteze, să încerce să se descopere, să renunțe la măștile asiguratoare, dar mutilante. Este un bun moment pentru a începe demersul unei cunoașteri veritabile.

Totuși, într-o cultură a grijii și compasiunii, pare bizar și, în orice caz, frustrant comportamentul psihanalistului care nu oferă reacția așteptată pacientului care vine cu dureri, cu spaime, cu prezentări de sine, cu așteptări personale, cu nevoia de a suferi mai puțin.

Dacă ne-am opune bolii, care ar fi efectul

Pacientul este deranjat de un simptom care tot lui îi folosește, pe care tot el îl întreține chiar dacă nu conștientizează aceasta. Adesea, simptomul este un sacrificiu mic pentru a nu suporta unul mai mare.

În acest caz, destructurarea simptomului, în condițiile în care cauza generatoare rămâne la locul său, nu aduce pericolul de a se instala un alt simptom mai profund, mai ascuns, mai puternic și mai virulent?

În acest caz tratarea simptomului nu este doar ineficientă, ci și periculoasă!

Considerații freudiene

Freud considera că simptomul trebuie întreținut și nicidecum ”dizolvat”, iar pentru aceasta a fost considerat sadic.

Dacă boala este un limbaj al suferinței pentru că cel verbal nu este destul de convingător, atunci când o îngrijim nu o încurajăm ca limbaj?

Această încurajare a bolii nu este o intenție bună din pavajul iadului?
Cine este sadicul: cel care tratează sau cel care nu?

O experiență personală

O pacientă de-a mea mi-a spus, la un moment dat, exasperată:
„Eu mă chinui îngrozitor, sufăr de toate bolile din lume și dumneavoastră nu păreți deloc impresionată! Ce fel de om sunteți? Chiar nu vă este milă de mine?”

Atunci când i-am spus senină:
„Credeți că ceea ce m-ar impresiona la dvs. este boala?!”

Pacienta mea m-a privit de parcă veneam din altă lume, o lume care a fost deschisă de un insight ulterior:
Nu avea nevoie să fie bolnavă pentru a impresiona!

Evident, psihanaliza nu se numără printre specializările care se împotrivesc suferinței umane.

Oare putem trata ceva ce nu înțelegem pe deplin?

Dacă nu înțelegem ce ne spune boala, cum o putem trata?

Oamenii inventează mereu câte ceva pentru a se opune suferinței.
În trecut, existau leacuri și descântece; în vremurile noastre, avem remedii, tratamente și psihoterapii. Cu toate acestea oamenii se încăpățânează să sufere! De ce? Ce este boala de fapt?

Ce poate fi boala?

Hipocrate, în antica sa interpretare, spunea că nu există boli, ci bolnavi.
Noi putem înțelege acum că orice boală a fiecăruia dintre noi are explicația ei.

Pentru a înțelegerea acestei explicații a bolii ne putem întreba:
Ce oferă ea bolnavului, ce nevoie îi satisface și pe care altfel nu și-ar fi permis să și-o împlinească?

Corpul exprimă prin boală o sumă de neîmpliniri, de spaime și neputințe.

Boala este o poezie ce pune în expresie emoțiile, dar și o modalitate de asigurare în fața stărilor copleșitoare.

Boala e un limbaj prin care omul încearcă să intre în relație cu oamenii care altfel nu l-ar înțelege.

Prin boală, omul își reface unitatea și recapătă echilibrul, se opune destructurării psihice.

Tot prin boală, omul își asigură intimitatea de care are uneori nevoie pentru a se dezvolta. Ea este „crisalida” care apără insecta în transformare, este talismanul care atrage privirea celorlalți spre sine pentru a asigura liniștea netulburată.

Ce este așa de rău în boală? Dacă ne opunem ei, nu ne opunem omului care a creat-o?

Boala poate este un mecanism nefericit la care recurge omul pentru a se face înțeles sau pentru a-și păstra integritatea.
E un mecanism uneori greu de suportat, dar care aduce beneficii care nu sunt de neglijat în economia psihică a persoanei.

Atitudinea psihanalizei în fața bolii

Atitudinea psihanalizei este de a sprijini omul în descoperirea unor mecanisme de expresie și asigurare valoroase și valorizatoare.

Atunci când aceste mecanisme personale ale omului devin funcționale (și nu mai curând), boala nu mai este necesară și este abandonată precum jucăria de pluș omniprezentă din copilărie.

Psihanaliza nu se opune bolii, dar poate sprijini forța sănătoasă a pacientului (care îi este proprie) prin intermediul căreia suferința își poate găsi manifestări benefice, poate fi sublimată.

Acesta nu este un demers inventat de psihanaliști, ci este o modalitate de autoechilibrare specific umană pe care psihanaliza doar o evidențiază.

Marea descoperire a psihanalizei este că nu inventează nimic, doar înțelege mecanismul forței către sănătate propriu omului și îl eliberează de balastul din educație.

Pentru psihanaliză boala este doar o modalitate de exprimare care nu trebuie nici redusă la tăcere, nici înțeleasă ca atare.

Omul are multe alte mijloace de a se exprima și de a-și asigura integritatea, trebuie doar să le descopere.

Înțelegeri similare cu cele din psihanaliză

Arghezi, fără a fi psihanalist, exprimă demersul sublimării extrem de clar: Din bube, mucegaiuri și noroi / Făcut-am frumuseți și lucruri noi

Eschil descrie și el în Orestia acest proces al sublimării, înainte cu mult de structurarea psihanalizei. Oreste este urmărit și înnebunit de Erinii (forțe puternice de apărare a legii materne încălcate). Încălcarea legii e pedepsită aspru cu nebunia!
Atena, zeiță a înțelepciunii însă, nu se opune Eriniilor, ele au dreptate și deci nu se cade să fie nedreptățite. Atena le înțelege și le sprijină, ceea ce ajută la utilizarea puterii lor:
Eriniile sunt transformate în bunele Eumenide - forțe ale creației, ale sublimării.

Plecând de la aceste exemple am putea spune că psihanaliza ar sprijini și ea exprimarea suferinței întru creație și înțelepciune!

Psihanaliza sprijină omul în a-și spori capacitatea de îndurare, în a-și conștientiza sursa suferințelor și a le transforma în forțe benefice creatoare.

De ce psihanaliza alege fortificarea eului și nu diminuarea suferinței?

De dragul întregului!
Pentru ca omul să se poată asuma pe sine cu totul așa cum este: cu pierderi, cu neîmpliniri și cu traume.
Pentru a ca omul să-și poată integra „umbra”, tot ceea ce a alungat din conștiință pentru că nu se potrivea cu imaginea dorită de către ceilalți și de sine însuși.

Boala face parte din cel care o are, dar nu poate fi redus întregul om doar la această parte, și deci boala nu poate fi înțeleasă decât în contextul general al existenței personale.

În urma psihanalizei, boala totuși, dispare

Tratarea bolii nu este în intenția psihanalizei, dar se poate observa că ea dispare fără a se instala alte simptome și fără pericolul de a mai reapărea.

Aceasta pentru că, prin psihanaliză, omul își recapătă unitatea, crește, își dezvoltă propriile lui căi de realizare de sine și nu mai are nevoie de „ursulețul de pluș”, de boala care îl asigura.

Ca și ursulețul din copilărie, și boala este uitată într-un pod plin cu alte lucruri nenecesare, dar care ne trezesc nostalgia pentru că, la un moment dat, au făcut parte din noi.