Bulversarea școlii

Școala contemporană riscă să își piardă identitatea răstignindu-se între două direcții opuse. Școala rămâne tributară epocii industrialiste, prezentându-se ca o fabrică de format creiere, dar se lasă și ispitită de tentația comerțului: copiii și părinții lor sunt o bună piață de desfacere.

Educaţia în Europa contemporană este încă tributară industrialismului aflat în criză, la limita supravieţuirii, în convulsiile schimbării. Cultura europeană, în starea sa de schimbare pubertară nu ştie încotro o va lua, nu ştie cum va fi „când se va face mare”, dar se schimbă şi asta este cert.

Aşa se explică starea de nesiguranţă şi abundentele schimbări din educaţie, renunţarea la cutume vechi care nu se ştie cu ce vor fi înlocuite.

Starea de bulversare a şcolii la nivel european, panica destructurării, se explică prin faptul că această instituţie pare identică cu regulile la care se renunţă. Ea a avut o structură industrialistă încă de la Comenius, din primele timpuri ale învăţământului de masă. Nu se ştie însă dacă va găsi resurse de adaptare, de a se arăta valoroasă şi indispensabilă ca instituţie pentru educaţie.

Repere industrialiste

Industrialismul este o etapă de evoluţie socio-culturală care se bazează pe uniformizare şi pragmatism. El se structurează în două mari forme de manifestare: comunismul (unde accentul este pus pe uniformizare) şi capitalismul (cu accent pe pragmatism).

Enjoy Capitalism

Industrialismul, ca epocă socială, a permis creşterea speranţei de viaţă, a nivelului de trai şi a confortului pentru majoritate. S-au dezvoltat ştiinţele şi tehnica, a scăzut nivelul mortalităţii infantile şi a crescut speranţa de viaţă. Aspiraţia la tratament egal, indiferent de rasă, naţionalitate, sex, este o realitate. În schimb, diminuează interesul pentru individualitate, iar instituţiile au devenit “fabrici” unde se urmează un proces tehnologic pentru obţinerea unui produs, s-a accelerat ritmul existenţei socio-profesionale şi s-a diminuat ritmul trăirilor individualo-familiale.

Cu toate acestea, beneficiile aduse de industrialism, îl fac fără îndoială rentabil - rentabilitatea fiind tot o măsură industrialistă - se poate vedea cum un sistem social, creează o realitate mentală în afara căreia pare că nu mai sunt repere).

Industrialismul are un specific ce poate fi analizat la nivelul şcolii, unde a îmbătrânit şi unde apar acut convulsiile schimbării. Încotro se îndreaptă şcoala? Cum se va prezenta ea nepoţilor noştri? Poate vom descoperi câteva tendinţe dacă vom analiza punctele nodale ale educaţiei actuale din şcoală plecând de la cele două aspecte ale industrialismului: uniformizarea şi pragmatismul.

Școala comunistă

În perioada comunistă, şcoala, ca întreaga societate, era politizată, era exprimarea şabloanelor lingvistice şi stereotipilor comportamentale, era o fabrică după chipul şi asemănarea uzinelor pentru care erau pregătiţi micii slujbaşi: o instituţie săracă, cu mobilier standard, cu ierarhii clare şi privilegii, cu frig şi lipsuri, dar cu o secretă promisiune, a evadării prin învăţare, cu o şansă a înălţării spirituale prin „carte”.

BUCHAREST, ROMANIA - August 08: Palace of Parliament on August, by Mihai Ologeanu on 500px.com

Școala-Mall

După euforia postdecembristă care părea să transforme visul secret în realitate, lucrurile s-au aşezat într-un făgaş comun pentru şcoală şi societate: corupţia cu cele două faţete ale sale: oferta de privilegii şi biciul şantajului.

Acum putem contempla Şcoala-Mall unde se vând produse de toate tipurile, adesea de o calitate îndoielnică (culegeri, caiete speciale, uniforme, produse kitsch, meditaţii, concursuri, cluburi şi activităţi). Tot aici este şi un important trafic de influenţă care îl învaţă de mic pe copil că nu e musai să ştie pentru a răzbi, dar că este foarte importantă intermedierea părinţilor.

Cadrele didactice intră şi ele într-un sistem în care e nevoie de susţinere şi cotizaţii, de influenţe şi pretenţii, de protejaţi şi pile; într-un sistem în care e mult mai bine să nu-şi facă treaba, ca să nu deranjeze pe nimeni; într-un spaţiu în care activităţile se pot bifa birocratic mult mai lesne şi fără risc decât dacă ar fi realizate efectiv.

Personal, ca profesoară, mi s-a întâmplat adesea ca atunci când am impus reguli de conduită normală, să constat că există privilegiaţi pentru care firescul este considerat excesiv. Tot în astfel de situaţii am descoperit cu stupoare cum colegii considerau dorinţa de echitate onestă o modalitate de negociere dură.

E un context în care profesorii cu greu îşi mai pot păstra demnitatea umană şi sensul împlinirii prin munca lor, iar copii învaţă să trăiască într-o societatea care seamănă perfect cu şcoala. Şi aici putem vedea avantajul adecvării educaţiei din şcoală la realitatea vieţii sociale, chiar dacă neintenţionat şi chiar dacă este vorba de acele valori şi competenţe care sunt refuzate teoretic de societate, dar sunt practicate asiduu de aceasta (competenţa de a te poziţiona ca privilegiat, competenţa de a sesiza relaţiile de putere şi de a le exploata, competenţa de găsi calea care presupune cel mai mic efort, competenţa de a descoperi modalităţi variate de a ajunge la beneficii…).

O fetiţă de clasa a II-a din Bucureşti, fiind, ca toţi colegii săi, bombardată de cerinţa de cumpărare din şcoală, a interiorizat ea însăşi această cerinţă identificându-se cu „beneficiarii”. A descoperit că poate face din lut biluţe pe care să le perforeze, picteze şi să construiască cercei.
Cu cerceii s-a dus la şcoală pentru a-i vinde colegilor încântaţi de realizare. Învăţătoarea nu a fost însă de acord cu abilitatea ei antreprenorială, deşi era o oglindă foarte bună a ceea ce se petrece în şcoală… copiii deci, trebuie să înţeleagă şi conceptul de exclusivitate.