A cui este grădinița?
În lumea noastră facem adesea confuzie între drepturi și obligații. Așa ajungem să ne împovărăm cu mai multe drepturi decât putem duce! Cu grădinița copilului se petrece la fel.
Grădinița este un drept sau o obligație?
Grădinița este o instituție menită să satisfacă dreptul copilului la socializare și la educație. Acest drept obligă statul să organizeze spații în grădinițe pentru toți preșcolarii și le impune părinților să le permită copiilor accesul.
Dreptul copilului îi obligă pe adulții responsabili, nu pe el însuși. Copilul nu poate fi constrâns să meargă la grădiniță. Aceasta nu este „serviciul” lui. La grădiniță, copilul are oportunități, nu datoria participării. Menirea grădiniței este să-i asigure copilului manifestarea independenței și nu a supunerii.
Grădinița este propice dezvoltării copilului dacă se raportează la nevoile lui. Copilul care merge la grădiniță pentru el însuși, nu pentru părinți sau pentru educatori, poate avea un program adecvat cu dezvoltarea lui, cu nivelul său de acomodare și cu starea sa de sănătate. Astfel, programul de grădiniță al fiecărui copil este individualizat și se schimbă în timp în funcție de evoluția generală și de starea sa de moment.
Când îi impunem copilului să meargă la grădiniță, îi obturăm posibilitatea ca el să-și mai dorească aceasta. Impunerea se opune nu doar dorinței de integrare socială a copilului, ci și independenței sale. Obligându-l să facă ceva, îi cerem să fie obedient și întrerupem cursul firesc al formării independenței sale.
Când stabilim cu copilul o relație de putere îl forțăm să lupte pentru libertatea sa. În această luptă copilul se poate opune chiar propriului său interes, dacă îi este impus cu forța.
Tot o relație de putere este și aceea în care dorim să-l determinăm pe copil să facă ce considerăm noi că e bine pentru el păcălindu-l sau manipulându-l. Această atitudine este nocivă pentru că insultă inteligența copilului și-l determină să nu se mai exprime direct și deschis.
Manifestările nesincere prin care vrem să obținem ceva de la un copil ne afectează pe termen lung relația cu el. Copilul nu se simte în siguranță dacă este păcălit. El învață să se teamă, să se îndoiască și să mintă. Când nu suntem sinceri cu copilul, autorizăm minciuna, oferind-o drept exemplu de practică.
Dacă ceea ce vrem este pentru binele copilului, de ce l-am revolta împotriva propriului său interes? Un „bine” impus prin forță sau prin manipulare este, de fapt, un „rău” pe termen nedefinit.
A cui este Grădinița?
Grădinița este o instituție dedicată dezvoltării copilului. Ea nu poate să combine roluri incompatibile: dacă răspunde nevoilor copilului nu poate satisface și cerințele părinților care vor să-l știe în siguranță cât timp ei sunt la serviciu.
Când grădinița satisface trebuințele părinților, întregul său mediu e afectat de această condiție. Nu mai poate fi vorba doar de un spațiu adecvat nevoilor de joc și de învățare ale copilului. Grădinița devine un spațiu de îngrijire potrivit pentru masă, odihnă, însănătoșire în caz de boală.
Copilul profită de beneficiile colectivității dacă timpul petrecut în grădiniță este mai mic de șase ore pe zi și de patru zile pe săptămână. Însă, unii copii sunt nevoiți să stea la grădiniță mai mult decât durata timpului de lucru al părinților. Acest interval este insuportabil pentru o bună dezvoltare la această vârstă. Grădinița însăși nu mai sprijină independența copilului, ci dimpotrivă, îl supune nevoilor părinților.
Copiii copleșiți cedează fizic îmbolnăvindu-se și astfel își obțin pauzele necesare. În perioada industrialismului timpuriu oamenii au militat pentru timpul de lucru de 8 ore pentru adulți. Poate a venit momentul să limităm și timpul copilului la maximum 6 ore petrecute în afara casei.
Atunci când grădinița încearcă să satisfacă mai multe roluri, ajunge ca tocmai la rolul său principal de educație să renunțe fără ca nimeni să-și dea seama de pierdere. Atâta vreme cât adulții sunt mulțumiți, interesul copilului rămâne în penumbră.
Grădinița este educativă și potrivită nevoilor copilului, doar dacă nu încearcă să se plieze pe necesitățile părinților. Este firesc să fie așa căci această instituție întărește simbioza dintre copii și părinți dacă nu le separă nevoile.
Sigur că grădinița îi ajută în mod sănătos pe părinți să nu se simtă singuri și nesprijiniți în educația copiilor. Ea aproximează „satul” de care perioada industrială ne-a lipsit. Dar sprijinul grădiniței pentru părinți este doar indirect căci dacă s-ar calibra la nevoile lor nu ar mai putea respecta ritmul dezvoltării copiilor.
Grădinița nu satisface nevoile părinților, chiar dacă acestea sunt legitime. Este important ca părinții să primească sprijin direct din partea comunității pentru creșterea și siguranța copiilor. Pot fi propuse părinților mai multe soluții astfel încât ei să aleagă ce li se potrivește cel mai bine.
Pot fi organizate instituții de tipul „casa bunicilor” care să combine jocul în aer liber cu spațiul de liniște și de îngrijire. Pot exista bone specializate care să supravegheze copilul acasă, iar formarea, supervizarea și plata lor să fie asigurată de stat. Pot fi implicați bunici sau cunoscuți cărora să li se ofere posibilitatea pensionării anticipate. Pot fi realizate uniuni familiale pentru primirea copiilor pentru o parte din zi. Pot fi acordate concedii părinților care vor să petreacă timp cu copiii sub vârsta de zece ani. Pot fi încadrați părinții cu norme parțiale la serviciu.