Copilul mic (1-3 ani) - Importanța limitelor și a comunității

Structurarea eului propriu

Copilul mic explorează lumea în care trăiește și oamenii din jur. El se descoperă pe sine în relațiile emoționale cu cei apropiați. Pentru învățare, copilul are nevoie să se manifeste liber într-un mediu sigur. Siguranța mediului depinde de adulții care-l iubesc și care sunt atenți la nevoile lui și ale lor.

În această etapă, copilul își lărgește spectrul relațiilor emoționale, incluzând în viața lui adulți din familia extinsă, copii mai mici și mai mari din jur. Părinții rămân reperele afective ale copilului și ei sunt cei care intermediază relațiile noi.

Manifestări de independență

Siguranța emoțională din relația cu părinții îi permite copilului să-și manifeste independența prin ceea ce dorește să facă el însuși, prin dorința de a stabili relații cu persoane noi, prin curiozitate și prin refuzuri de tot felul.

Doar un copil bine securizat va avea disponibilitate afectivă pentru cunoaștere și va avea suficientă energie pentru a se încăpățâna să facă ce dorește și să refuze ce i se cere.

În contactul său cu oameni și obiecte, copilul învață să distingă între senzațiile care vin din interiorul său de cele din exterior. Această distincție îi va permite să-și identifice nevoile, să le numească și uneori să și le satisfacă.

Când îi e foame, găsește un codru de pâine în bucătărie. Spune că îi este somn și se dezbracă atunci când îi e prea cald. Lucrurile se complică atunci când apar dorințe care se opun nevoilor. Îi este somn, dar mai vrea să stea cu părinții; îi este frig, dar îl deranjează căciulița și vrea să și-o dea jos.

Copilul poate să exprime nonverbal și verbal ce vrea, ce-l supără, cum se simte. De asemenea, el preferă anumite modalități de gestionare afectivă: plânge, se retrage, se implică, cere.

Legăturile cu lumea

Către sfârșitul acestei etape, copilul se poate înțărca și poate face control sfincterian. Legăturile fizice cu mama, alăptarea la sân sau la biberon, îmbrățișarea, îngrijirea, îi vor servi drept model pentru relația afectivă cu lumea.

Mângâierile și îmbrățișările îl ajută pe copil să-și simtă limitele corpului fizic („eul piele” de care vorbește Anzieu). Privirile, gesturile și cuvintele care i se adresează copilului îl ajută să-și îi formeze eul psihic. Astfel, mediul emoțional din jurul copilului îi permite structurarea unui eu distinct. Individualitatea copilului este aceea care îi permite să se adapteze, dar și să aibă un autocontrol incipient.

Limitele asigurătoare

Copilul își lărgește teritoriul de siguranță de la corpul mamei către corpul casei și al curții în care trăiește. Siguranța brațelor materne este extinsă la întreaga lume din jur pe care copilul este nerăbdător să o cucerească. El reușește să acopere distanțe prin mers, iar mai apoi va alerga, va sări, se va cățăra.

Micul explorator are nevoie de un spațiu sigur în jur pentru a-și afirma autonomia și pentru ca părinții să-și vadă liniștiți de treburile lor.

Spațiul nesigur este foarte solicitant pentru persoana de îngrijire care e nevoită să compenseze cu o vigilență permanentă și cu limite prea dure puse copilului.

Din nevoia de siguranță, părinții copilului sunt nevoiți să pună limite clare și ferme sub forma îngrădirilor fizice. Acestea, dacă sunt asigurătoare și dacă îi permit copilului să exploreze, vor fi un bun reper pentru limitele psihologice de mai târziu.

Limitele asigurătoare generează un mediu calm, cu frustrări necesare și cu oportunități suficiente. Limitele protejează copilul atât de pericole externe, cât și de avalanșa propriilor dorințe interne. Limitele asociază frustrarea cu opusul anxietății provenită din frică sau din neputința alegerii între prea multe oportunități.

Astfel, limitele pun bazele formării rezistenței la frustrare, a capacității de conținere a anxietății precum și a structurării aptitudinii de alegere și decizie.

Copilul care abia își capătă o mică independență începe să se lovească de primele opreliști. Simte că saltul său în dezvoltare nu este încurajat de părinți. Nu poate să se grăbească, dar se simte asigurat. Totuși contează mult ca limitele să fie necesare, asigurătoare și nu prea multe.

Copilul care se confruntă cu prea multe interdicții, din cauza unui mediu nesigur, va simți că întreaga lume e periculoasă, frustrantă și inaccesibilă. Nici lipsa limitelor nu priește dezvoltării copilului căci îl forțează pe el însuși să se limiteze. Limitele autoimpuse de un copil mic sunt foarte strâmte și menținute cu multă anxietate.

Limite necesare și limite inutile

Noi, adulții din preajma copilului ne dăm seama că unele limite sunt necesare structurării unui mediu de siguranță, alte limite vin din nevoile noastre, altele vin din dorințele noastre de confort și de putere, iar altele se ivesc din experiențe trecute neprocesate care pur și simplu dau mai departe o ștafetă.

Primele două tipuri de limite sunt benefice pentru relația cu copilul căci ne creează un mediu sigur de care putem profita pentru o mai mare independență care se traduce într-o dezvoltare echilibrată a copilului și o mai mare autonomie a noastră ca părinți.

Limitele care izvorăsc din dorințe sau din experiențe neprocesate duc fie la neglijarea, fie la abuzarea copilului. Ele sporesc dependența și ne împovărează pe termen lung.

Prin urmare este necesar, ca înainte de impunerea unei limite să ne gândim cărei categorii îi aparține și să selectăm doar „Nu”-urile necesare.

Majoritatea limitelor prezentate ca interdicții sunt inutile căci nu ne putem baza pe ascultarea copilului când este vorba despre siguranța lui. „Nu”-urile, oricum ineficiente, pot fi înlocuite cu măsuri asigurătoare care să nu-i permită copilului să ajungă în pericol și care să ne ofere și nouă liniște.

De pildă, ce rost are să-i interzicem copilului să se apropie de un câine rău când oricum nu ne putem baza pe deciziile lui? Dacă tot trebuie să luăm măsuri de siguranță, interdicția e inutilă. Amenințările și înfricoșarea copilului nu-l vor păzi nici ele, ba dimpotrivă, îl vor face să se simtă speriat, nesigur, dar extrem de curios.

Sunt și interdicții pe care le punem inconsecvent doar pentru a supune copilul și nu pentru a-l asigura. Or acestea vin din istoria noastră veche și ne încurcă în relațiile prezente. Acestea sunt limite care ne-au fost puse inutil și pe care le purtăm cu noi continuu. Oglindirea acestora în relația cu copilul ne ajută să ne despovărăm de presiuni inutile, de cerințe frustrante pe care le-am purtat ani întregi fără vreun folos.

Consumăm prea multă energie în van spunându-i copilului să nu-și dea jos pălăriuța sau pantofii, să nu-și sugă degetul sau să nu-și arunce jucăriile din cărucior, să nu plângă sau să nu ceară în brațe. Când vrem să controlăm copilul, el se va opune în numele nevoii de libertate.

În unele situații, îi spunem „Nu” copilului pentru că-l simțim ca pe un concurent în satisfacerea nevoilor noastre. Satisfăcându-i copilului permanent nevoile ne rămâne prea puțin timp pentru propriile noastre trebuințe. Cu cât ne sacrificăm mai mult, cu atât frustrarea crește și regresăm la nivelul la care este copilul. Din această poziție infantilă nu mai reușim să-l înțelegem și nici nu ne mai bucurăm de el. Frustrând copilul însă, nu reușim decât să ne împovărăm în plus cu mai multe de gestionat. Nici sacrificiul de sine și nici concurența cu copilul nu ne oferă soluții. Acestea sunt doar indicii că ne trebuie o pauză, oricât de mică, în care să ne ocupăm de noi înșine fără grija copilului.

Când nu răspundem la timp nevoilor copilului, ne vedem nevoiți să-i calmăm și frustrările. Când ne amânăm prea mult nevoile noastre, ajungem epuizați și indisponibili. Copilul, simțindu-ne deprivarea, ne solicită și mai mult din frica de a nu ne pierde. Iată un bun motiv pentru a implica și alte persoane în creșterea copilului.

Unele „Nu”-uri sunt necesare pentru protecția copilului, pentru limitarea opțiunilor prea copleșitoare, dar și pentru confortul satisfacerii nevoilor noastre. Aceste interdicții îi arată copilului că este în siguranță și liber atâta vreme cât nu face rău altuia sau lui însuși. Îi arată de asemenea că nu trebuie să facă alegeri pe care nu le poate gestiona. Sunt și interdicții care nu-i permit copilului să devină epuizant pentru părinte. Acestea din urmă arată că părintele se prețuiește pe sine și va fi un bun model pentru copilul care va învăța același lucru.

Copilul nu poate fi lăsat să umble în spații sau cu obiecte periculoase. Siguranța copilului nu este negociabilă. De asemenea, copilul nu poate decide ce e mai bine pentru el atâta vreme cât nu-și poate asuma consecințele alegerilor sale. Totodată, confortul copilului nu este mai presus de nevoile părintelui care este și el un om care trebuie să doarmă, să mănânce și să se relaxeze. Părintele nu poate fi mereu la dispoziția copilului care poate sta și cu un alt adult de încredere o parte din zi. Aceste „Nu”-uri necesare pentru siguranță și satisfacerea nevoilor mențin o relație sănătoasă.

Cum impunem limitele

Toate limitele necesare sunt asigurătoare, dar este important ca ele să fie formulate cumsecade, adică cu fermitate, consecvență și blândețe.

Fermitatea arată că „Unde-i lege nu-i tocmeală”, deci nu este posibilă negocierea și nu este vorba de vreo glumă. Fermitatea noastră îl va ajuta pe copil să ia limitele ca repere de acțiune și să se simtă în siguranță.

Orice umbră de negociere îi demonstrează copilului că limita nu este necesară și că-i este impusă pentru supunere nu pentru protecție.

Consecvența arată că o interdicție funcționează mereu la fel și pentru toată lumea, ea este o lege nesupusă subiectivității noastre, nu este doar o toană. Consecvența noastră îl ajută pe copil să-și formeze capacitatea de anticipare cu ajutorul căreia va putea lua decizii în cunoștință de cauză.

Inconsecvența îi arată copilului că este supus subiectivității adulților pe care se va strădui să-i înțeleagă pentru a-i supune.

Blândețea este un mod de a-i comunica copilului că legea este impusă din iubire, cu iubire. Este un mod de a-i asigura protecția și libertatea de a evolua și nu de a-l supune sau de a-l îndepărta. Blândețea noastră îi arată copilului că îi suntem alături în orice împrejurare, chiar și când îi refuzăm ceva. Refuzurile și interdicțiile se referă la acțiuni și nu la persoana lui.

Limitele impuse cu agresivitate sunt o propunere de luptă pe care copilul nu o poate refuza. Nu trebuie să ne mire dacă un copil intră în războiul pe care noi i l-am propus.

Copilul nu se opune unor interdicții asigurătoare. El se revoltă doar când este copleșit cu prea multe cerințe care nu-i lasă loc pentru manifestare. Copilul refuză impunerile care-l supun, care nu-l asigură, care sunt inconsecvente sau neclare. De asemenea, copilul intră în luptă, dacă noi îi declarăm război prin tonuri mânioase sau prin atitudini agresive.

Reacțiile pe care le are copilul la felul în care îi impunem limitele ne ajută să devenim niște părinți cumsecade: capabili să identificăm și să păstrăm doar limitele necesare și apoi să le formulăm cu fermitate, consecvență și blândețe.

Limitele impuse de copil

Interdicțiile adulte sunt un model pentru „Nu”-rile copilului din jurul vârstei de 2 ani. În această etapă, copilul oglindește atitudinea adulților din jurul său pentru a-și afirma separarea și independența.

„Nu”-urile copilului fac parte din dezvoltarea lui firească și ne arată că ne-am făcut bine treaba. Pentru ca, noi adulții, să le putem respecta, ne este util să le cunoaștem semnificațiile.

„Nu”-ul copilului este o afirmare de sine

Spunând „Nu”, copilul spune un „Da” pentru sinele său distinct și independent de noi. El ne spune: „Eu nu sunt tu, eu sunt altcineva cu alte nevoi și cu alte dorințe”.

Or strădania noastră educativă are drept scop încurajarea separării și a independenței. Noi adulții din jurul copilului îl pregătim să fie cât mai autonom, deci avem motive de bucurie.

Respectându-i copilului limita, îl respectăm ca persoană și îi recunoaștem dreptul la autonomie. El nu trebuie să se lupte pentru a-și câștiga independența dacă ea îi este recunoscută și protejată.

„Nu”-ul copilului este o afirmare a „Nu”-ului adult

Prin „Nu”-ul său copilul spune un „Da” interdicției care i s-a pus de către adult. El oglindește și preia limitele părinților, iar aceștia au ocazia să-i ofere un model de respectare. Copilul arată că e pe cale să înțeleagă utilitatea limitei și să o impună altora pentru a o putea prelua. El preia de la noi atitudinea interdictivă pe care ne-o aplică în oglindă. Apoi este atent să observe răspunsul nostru pentru a ști cum să se poarte el însuși.

E un fel de a ne spune: „Nu știu ce vrei de la mine când îmi interzici ceva. De aceea îți interzic și eu ție să văd cum se procedează în astfel de situații”. Sigur că răspunsul nostru este modelator pentru copil.

Adesea, frustrările copilului și încăpățânările în fața vreunui refuz nu sunt altceva decât oglindiri ale neacceptărilor noastre obstinante.

Multe dintre tantrumurile copilului sunt, în fapt, revolte în fața nedreptății: „De ce eu trebuie să accept refuzul tău, dacă tu nu-l accepți pe al meu?”

Această limită pe care ne-o pune copilul ca urmare a interiorizării limitei noastre este foarte important să fie respectată căci ea reprezintă acceptarea legii și pe ea se va baza capacitatea sa viitoare de a-și crea un mediu sigur și de a-și purta de grijă.

„Nu”-ul copilului este o respingere a abuzului

Copilul folosește „Nu”-ul pentru a-și afirma drepturile de care ceilalți trebuie să țină seama. „Nu”-ul său este o barieră de protecție, o stabilire a limitelor personale care nu pot fi încălcate.

Dacă noi înșine nu-i permitem copilului să se protejeze, dacă trecem peste limitele lui rușinându-l sau învinovățindu-l, va fi greu ca în adolescență să-i spunem că „Nu este nu”. Copilul are nevoie să exerseze refuzurile cu cei apropiați înainte de a le adresa lumii. Dacă părinții nu-i permit aceasta, el va fi vulnerabil în fața străinilor.

Un copil, pe care „unde-l pui acolo stă”, este confortabil pentru moment, dar el nu-și poate construi autonomia și nici nu-și poate apăra integritatea. Pe de altă parte, afirmația prin negație a copilului ne indică faptul că suntem pe calea cea bună în sprijinirea independenței sale. Pentru o dezvoltare spre independență, respectarea „Nu”-urilor copilului este de tot necesară.

Rolul comunității

La această vârstă, copilul este foarte curios să întâlnească oameni noi și să vadă lumea. El însă nu se poate lipsi de medierea familiei sale în contactul cu societatea.

Copilul abia cucerește spațiul familiei lărgite și încă nu este pregătit pentru intrarea în comunitate. Chiar dacă se bucură să se joace cu copiii și să exploreze spații largi, nu înseamnă că este pregătit pentru intrarea în vreo instituție. El are nevoie de un adult de referință care să fie atent la nevoile lui și care să-i traducă mesajul lumii.

Comunitatea este foarte importantă pentru bebeluș în rolul său de a-i susține părinții. Ea le poate facilita acestora timp, informații, resurse și spații adecvate pentru a petrece cu copilul. Dacă există dificultăți psihologice remarcate la copil, tot părinții sunt cei care pot fi ajutați pentru remediere.

Comunitatea se poate ocupa de bebeluși oferindu-le spații sigure de joc în parcuri și în spații închise unde să poată petrece cu părinții. Le poate oferi părinților susținere pentru problemele pe care ei le întâmpină precum și timp pe care să-l dedice copilului. „Satul” de care are nevoie copilul să crească, este comunitatea de sprijin a părinților lui.

Specificul ofertelor educative

Copilul mic, după 18 luni, poate beneficia de activități educative realizate de specialiști în educație timpurie. Aceste activități, cel mai adesea, includ persoana de îngrijire, au o durată mică și se realizează cu 1-4 copii la un adult. Copilul este fericit să descopere lumea prin joc, să-și formeze tot felul de abilități. Este esențial ca profesorul să creeze un cadru de siguranță și să poată înțelege nevoile și dezvoltarea copiilor atât de mici. La această vârstă, intelectul copilului poate fi mobilizat doar emoțional.

Copilul poate profita de oferte educative, dar acesta nu este un motiv pentru instituționalizarea în creșă. Instituționalizarea copilului mic în creșe organizate ca niște grădinițe a fost soluția perioadei industriale și se menține încă în numeroase țări. Creșele se prezintă ca un sprijin pentru părinți, însă prețul este tulburarea relațiilor de atașament cu copilul căci se opun dezvoltării naturale a acestuia.

Bebelușul, între 1 și 3 ani, nu este un preșcolar mai mic, el are nevoie de siguranța casei și de iubirea atentă a familiei sale. Grăbirea ritmului natural de creștere al copilului nu determină dezvoltări rapide, ci dimpotrivă, aduce întârzieri pentru recuperare. Tot ce este prea mult și prea brusc nu face decât să-l întoarcă din dezvoltare.

Comunitatea noastră descoperă alternative la creșă mai potrivite pentru copii care să permită și părinților revenirea la viața socială.

Pot fi acordate pensii anticipate sau mărite bunicilor care vor să se ocupe de nepoți. Pot exista concedii plătite pentru părinți care pot face cu rândul în îngrijirea copilului. Pot fi organizate locuri de muncă cu jumătate de normă pentru părinți. Pot fi facilitate uniuni de părinți care să facă cu rândul în îngrijirea copiilor. Se poate învesti în formarea bonelor care să se ocupe de 3 sau 4 copii, într-un spațiu familial. Se pot organiza creșe cu un număr foarte mic de copii în grupe (8 copii la 2 adulți) care să funcționeze ca o „casă a bunicilor”. Unele dintre aceste soluții au fost deja testate în unele țări și sunt mai puțin costisitoare decât creșele actuale. Efectele lor pot fi evaluate. Aplicarea tuturor variantelor ar oferi părinților posibilitatea să aleagă ce li se potrivește mai bine. Prin urmare, soluții există, e nevoie doar să înțelegem cât de mult contează educația timpurie pentru întreaga noastră societate.

Bibliografie