O față necunoscută trezește spaimă, o cameră întunecoasă de asemenea - tot ce nu știm ne sperie și ne frământă. Necunoscutul luminat prin cunoaștere oferă starea regală a învingătorului ce a cucerit spații ostile, dar acum apropriate și devenite sigure. Iată puternica motivație de care ar trebui să se servească școala!

Gândul sfiicios al copilului

Şcoala îşi poate asigura viabilitatea doar redescoperindu-şi menirea fundamentală, pentru care a fost creată: aceea de a asigura copiii în faţa spaimei de necunoscut.

Ea poate răspunde real nevoii copilului de a şti, asigurând, sau, poate crea doar iluzia unei satisfaceri, păcălind şi în cele din urmă dezamăgind.

Orice copil păşeşte pragul şcolii emoţionat, cu speranţe mari, cu ideea că aici îşi va împlini visele de asigurare în faţa necunoscutului, că în acest spaţiu va putea deveni un om puternic, mai puţin speriat de neştiinţă şi mai sigur de sine.

Mă apropiam cu gândul sfiicios, tremurând, d-acea vestită şcoală (…). Mi-era frică şi mi-era dragă (…) eu credeam pe profesor atât de mare, mi-l închipuiam mai mare şi mai tare ca tata chiar (…). Noaptea visam şcoala: un palat mare, mare şi frumos, ca în basme. (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Domnul Vucea).

Dezamăgirea copilului

Cu cât aşteptarea asigurării în faţa necunoscutului este mai mare, cu atât dezamăgirea va fi mai cruntă. Cu cât profesorii sunt mai puţin asiguratori în raport cu dorinţa copilului de a şti cu atât se vor lovi de o revoltă mai acerbă.

De aceea şcoala se transformă adesea într-un teatru al luptei pentru dominaţie între copii şi cadre didactice, oferind din ce în ce mai puţină susţinere în formarea şi dezvoltarea copilului.

Ce vise măreţe îmi suprimase mie şcoala domnească (…) În loc de un profesor mare şi blând căzusem în gheara unui bătrân copilăros şi rău. (…) Când intrasem în Şcoala domnească eram de opt ani, ştiam cele patru operaţii şi fracţiile. Acum eram de nouă ani, trecusem în clasa a treia, şi nu mai ştiam decât adunarea şi scăderea. (Barbu Ştefănescu Delavrancea, Domnul Vucea).

Școala pentru un tip de societate

Școala, dacă nu asigură copilul în fața spaimei lui de necunoscut, înseamnă că oferă o asigurare pentru societate: de pe băncile ei vor ieşi oameni aidoma care ştiu aceleași lucruri, care au aceleaşi interese, care se ştiu purta la fel, care au reacţii uşor de anticipat.

Pe termen lung însă, comodei societăți îi va prii să se perpetueze aidoma? Nu se află ea în riscul de a degenera dacă nu-și îmbogățește „materialul genetic”?

Orice salt în civilizația umană s-a realizat prin implicarea creativă individuală a cuiva: cineva a inventat roata, altcineva a descoperit utilizarea focului... și cu siguranță nu era cineva obedient care reda cu sfințenie ceea ce i s-a spus.

Școala copilului

Copilul merită respect pentru gândul lui sfiicios cu care vine la școală în prima zi așa cum merge duminica la biserică, pentru privirea lui avidă de a cunoaște și pentru capacitatea lui vie și creativă de a se exprima, pentru șansa pe care i-o oferă societății de a evolua.

Ce facem cu acest potențial al copilului care intră în școală? Oricine îi poate privi pe bacalaureați și poate constata efectul mutilant al școlii. Oricine se poate uita în ochii copiilor de gimnaziu și le poate constata opacitatea.

Școala ca atare poate că nu o putem schimba, dar noi, ca profesori, avem șansa de a alege între Domnul Vucea și Domnul Trandafir.