De cine depinde descentralizarea școlii?

Descentralizarea este un proces etapizat, îndelungat (şi nu un moment) de maturizare a instituţiei şcolare care nu poate fi decretat din exterior (în mod autoritar) şi care nu poate fi atins de toate şcolile în acelaşi timp şi în acelaşi fel.

Ministerul Educaţiei

Pentru o autonomie a şcolii ar fi necesar un cadru asigurator în care aceasta să se dezvolte.

Ca şi în educaţia copilului, şi la nivelul şcolii un cadru asigurator înseamnă stabilitate, coerenţă, reguli clare, respect pentru individualitate, interes pentru dezvoltare, sprijin şi cooperare.

De aceea, înainte de a analiza posibilitățile descentralizării nu se poate să nu ne întrebăm:

Ministerul educației, prin politica sa şcolară permite şi susţine o autonomie veritabilă? Este capabil Ministerul pentru stabilirea şi susţinerea pe termen lung a acestui cadru? În ce constă un astfel de cadru?

Stabilitate înseamnă constanţă a reglementărilor, previzibilitate a regulilor. Se înţelege că schimbările legislative se opun stabilităţii cadrului de dezvoltare şi sunt o contraindicaţie pentru formarea unei şcoli autonome.

Schimbările impuse din exterior forţează la conservarea unei stabilităţi interne rigide şi nu a uneia valorice.

Or schimbările impuse şcolii de la nivelul Ministerului Educaţiei, în ultimii 20 de ani, sunt extrem de numeroase şi ţin de subiectivitatea fiecărui ministru care se schimbă în mod alarmant, aproape în fiecare an. Aşa se face că Legea Educaţiei este supusă adesea modificărilor prin amendamente.

Coerenţă în Şcoală înseamnă o înţelegere logică a procesului educativ în ansamblul său. Astfel, orice schimbare se pregătește prin formarea profesorilor care să o impună şi să o susţină şi nu se adresează direct copiilor ca cerinţă.

Rapiditatea cu care se succedă guvernele nu lasă timp pentru construcţie, iar această grabă se poate constata şi în Educaţie unde s-a ajuns în situaţia de a pretinde copiilor competenţe pe care profesorii nu sunt capabili să le formeze pentru că nici ei, la rândul lor, nu sunt pregătiţi pentru acestea.

Prin agitaţia sterilă a schimbărilor numeroase şi prin cerinţe supradimensionate, nerealiste şi adresate cui nu trebuie, nu facem altceva decât să punem carul înaintea boilor şi să ne mirăm de ce împărtăşim soarta lui Stan Păţitul (Ion Creangă).

Legea Educației

În condițiile unor schimbări politice prea numeroase, Legea Educaţiei ar putea fi  un pilon de stabilitate. Condiția ar fi ca această lege să fie realizată de către profesioniști  (pedagogi) și nu s-ar vedea necesară schimbarea ei în funcție de viziuni politice.

Specialiștii în științele educației au o perspectivă amplă asupra fenomenului educaţional în ansamblu și sunt ghidați exclusiv de interesul de dezvoltare al copiilor pentru care există şcoala.

Specialiştii în ştiinţele educaţiei au pregătire pedagogică şi nu pot fi substituiţi de profesori de marcă în anumite domenii (care au o pregătire temeinică de specialitate, dar nu în pedagogie).

Chiar și așa este nevoie de o muncă de echipă și nu de îmbinarea unor bucăți de lege realizate individual, deoarece este nevoie de o coerență internă, structurală.

Legea educației ar trebui să stabilească un cadru general, nişte reguli de bază care să asigure funcţionarea şcolii. Elementele de specificitate pentru fiecare domeniu al educaţiei în parte s-ar regăsi în documente auxiliare care pot fi mai uşor de modificat fără schimbarea legii.

Din momentul în care Ministerul Educaţiei ar stabili prin lege un cadru de bază coerent pentru funcţionarea şi dezvoltarea şcolii nu ar mai avea altă treabă decât aceea de menţinere a acestui cadru.

Şcoala

În privința școlii, când este vorba despre descentralizare ne punem, cu siguranță,  unele întrebări:

Este ea o instituţie suficient de matură pentru a deveni autonomă?
Este ea responsabilă în raport cu comunităţile pe care le formează şi pe care le slujeşte?

Pentru a răspunde afirmativ acestor întrebări, școala ar trebui să împlinească unele criterii precum:

• Să dispună de cadre didactice bine pregătite, interesate de procesul didactic şi capabile să funcţioneze ca o echipă.
• Să se centreze pe valorile esențiale ale umanității, culturii și comunității din care face parte copilul.
• Să considere importantă dezvoltarea fiecărui copil în parte.
• Să dispună de susținerea comunităţii beneficiarilor direct interesaţi de procesul educaţional (părinţii, rudele copiilor, absolvenți ai școlii, copiii înșiși, profesorii).
• Să dispună de o ofertă educativă valoroasă, în ton cu nevoile de învăţare ale copilului, în acord cu societatea, competitivă în raport cu programe din spaţiul nonformal.

Comunitatea locală

Copilul școlar de pe meleagurile noastre se află într-o stare schizoidă ce scindare a personalității sale: într-un fel trebuie să se poarte acasă și în altul la școală. Or dacă școala ar renunța la mediul său de laborator și s-ar deschide comunității din jur.

Ideal ar fi ca şcoala însăşi să fie creată şi susţinută de o comunitate care are nevoie de ea (aşa cum se întâmpla în satele româneşti de odinioară și cum se întâmplă și astăzi în Germania, Elveţia şi Olanda, Finlanda). Aici nici nu s-ar mai pune problema unei descentralizări deoarece ar exista din start.

În nici un caz însă, existenţa unei astfel de comunităţi nu poate fi impusă prin ordin de ministru.  Cum nici înlocuirea comunităţii imediate şi direct beneficiare (cea a părinţilor) cu un alt tip de comunitate locală (primăria, de pildă) nu poate fi eficientă.

Colaborarea dintre familie și școală

O şcoală închisă, autosuficientă, axată pe disciplinele de studiu şi nu pe nevoile de învăţare ale copiilor, o şcoală care nu se adaptează copiilor, care nu ştie să valorifice elementele educaţiei informale şi nonformale – nu poate să genereze în jurul ei o comunitate locală de sprijin.

O astfel de comunitate se poate constitui abia atunci când şcoala se deschide în mod veritabil către familie, când colaborarea dintre cele două instituţii educative este un fapt.

O şcoală deschisă este matură social, ea ţine seama de nevoile de învăţare ale copiilor pe care le identifică prin comunicarea cu părinţii pe care ştie să-i implice. Este un spaţiu primitor şi adecvat pentru copii, dar şi pentru părinţii acestora, este un loc deschis către alte instituţii culturale şi sociale.

Or, o şcoală aflată sub tutela centralizatoare a unui Minister, nu are suficientă autonomie pentru a ieşi în lume (e ca un copil dependent de braţele mamei care încă nu poate merge la grădiniţă).

Analizând toate acestea putem observa că descentralizarea şcolii actuale româneşti nu este o problemă de voinţă politică, ci una de cercetare pedagogică în legătură cu nivelul de maturizare a instituţiilor implicate (a şcolii, a comunităţii, a structurilor de decizie).