Eroii secolului XXI

Eroii secolelor trecute erau oameni speciali pentru că-i puteau învinge pe alții. Ei se remarcau în luptă prin curaj pentru care erau glorificați în cânturi ce le-au purtat numele.

Cântecul nibelungilor deschide o eră a romantismului urii care ne trezește sentimente înălțătoare ce justifică estetic și etic crima. Hagen își dedică viața Crimhildei căreia îi omoară soțul, pe iubitul Siegfrid, îi ucide copiii, îi ia averea, o alungă. Ea îl cheamă pentru a-l ucide și pentru a se lăsa ucisă. Ca în Romeo și Julieta, au și ei aceeași soartă cu același ecou răsunător până în timpurile noastre.

Ahile e mânat și el de romantismul dorinței narcisice de a-i fi pomenit numele în veci. Pentru aceasta se luptă împotriva troienilor cu care nu avea nimic de împărțit, îi omoară și se lasă omorât. Agamemnon și-a sacrificat fiica, pe Ifigenia, pentru a obține vântul prielnic ce-l purta către războiul cu Troia.

Istoria popoarelor este plină de fapte de vitejie pe care le transmitem mândri urmașilor. Sunt legende în care oamenii sunt glorificați pentru că i-au omorât pe alții, pentru că s-au sacrificat pe sine. Sunt povești în care mamele își trimit fii pe câmpul de luptă, spunându-le: „Pentru țară, mori!”. Meșterul Manole și-a sacrificat soția însărcinată, pentru a nu i se dărâma mănăstirea.

Între romantismul urii și al narcisismului, noi înșine am inventat un romantism al spectacolului. Ne lăsăm fascinați de eroi care ne captează atenția pentru moment prin performanțe bizare.

Așa ajungem să ovaționăm oameni care-și pun sănătatea și integritatea în pericol pentru a ajunge la Polul Nord. Suntem pătrunși de emoție în fața olimpicilor de tot felul care își sacrifică bucuria de a trăi pentru a câștiga premii internaționale.

Aplaudăm copile balerine pe scena Operei, deși apariția lor cadaverică ne duce cu gândul la lagărele hitleriste. În loc să semnalăm protecția copilului, ascultăm profesorii și părinții care se laudă cu sacrificiile pe care acestea le fac nehrănindu-se, muncind multe ore, punându-și sănătatea fizică și psihică în pericol de parcă toate acestea ar fi vreo virtute.

Când un sportiv termină meciul deși s-a accidentat, în loc să-i oferim susținerea psihologică de care are nevoie, îl glorificăm că s-a sacrificat pentru spectacol, întărindu-i narcisismul.

Vrem să ne înțărcăm de bucuria perversă a spectacolului cu animale, dar despre spectacolele cu oamenii care se schilodesc, care muncesc exagerat, care se înfometează, care se îmbolnăvesc, care se pun în pericol... despre acesta ce avem de spus? În loc de psihoterapie le oferim ovații, ceea ce le întărește boala.
Oare oamenii care se sacrifică pe ei înșiși pentru idei și pentru atenție, cum îi vor trata pe cei din jur? Cum îi pot prețui pe alții, dacă nu se pot prețui pe sine?

Cum vor avea grijă de ceilalți, când își ignoră propriile nevoi? Mă tem de cei care vor să învingă cu prețul sănătății lor, căci binele nostru al celorlalți nu are cum să conteze pentru ei. Oare suntem conștienți de ceea ce încurajăm cu ovațiile și cu interesul nostru?

Îmi doresc un secol XXI cu eroi care să nu se sacrifice pentru spectacol, pentru performanță, pentru a fi pe placul unui public, pentru idei care să le întrețină narcisismul. Îmi doresc să glorificăm oameni care au suficientă stimă de sine pentru a nu avea nevoie de aplauze.

Îmi doresc să glorificăm oamenii care știu să-și pună mai presus sănătatea, integritatea, bucuria de a trăi.

Aceștia sunt oameni simpli, care știu să renunțe când le e dificil sau când le e altora greu. Sunt oameni care nu fac efort și nu se chinuiesc, sunt oameni care nu se simt vinovați pentru că le este bine, pentru că le este ușor, pentru că se bucură. Care nu se judecă aspru și nici pe ceilalți nu-i judecă. Care știu să fie împăcați cu sine și cu ceilalți.

Observ însă tentația de a înlocui sacrificiul cu victimizarea. Erou este cel care suferă din cauza altuia care trebuie sacrificat. Dacă nu-ți găsești o apartenență la un grup ostracizat ești în pericol să fii văzut ca opresator. Deși se înlocuiește eroul agresiv cu eroul victimă, ideea centrală rămâne trauma.

Poate prin educație, dacă nu prin psihoterapie, putem părăsi cercul perpetuării rolurilor din agresiune: de agresor, de victimă, de salvator și de observator.
Putem să ne educăm copiii pentru a deveni fericiți și liberi, pentru a ști să se protejeze și să-i apere și pe alții. Educația se opune dresajului pavlovian prin care atunci când sunt auzite semnale precum „sacrificiu, luptă, datorie, vină, cel mai bun, cel opresat” oamenii să fie gata să se arunce cu capul înainte pentru a împlini comandamente bizare, dar minunat prezentate.

Sigur, spectacolul și sacrificiul fac parte din libertatea de exprimare individuală. Problema apare atunci când încurajăm narcisismul în loc să-l tratăm, când cultul eroului este un cult al agresorului, al victimei sau al salvatorului.

Secolului nostru poate fi unul al romantismului omului simplu care nu este victima dorinței de a fi un astfel de erou.