Importanța jocului în copilăria mică (1 și 3 ani)

Jocul este responsabil de sensul cu care ne însuflețim viața.

Facilitatori ai jocului

Copiii nu pot supraviețui fără spațiul simbolic al jocului, ei au nevoie să fie fericiți și majoritatea părinților înțeleg aceasta. Pentru ca un copil să pătrundă în lumea magică a jocului este nevoie ca părinții să ofere un spațiu sigur, timp neîntrerupt și disponibilitate ludică.

Spațiul sigur pentru joc

Pentru a se juca, orice copil are nevoie de spații reale care să-i permită pătrunderea în lumea simbolică. Acestea pot fi locuri în casă, în curte și în comunitate unde copilul să fie în siguranță oricât ar explora. Într-un astfel de loc nu pot fi obiecte periculoase, iar copilul poate să se joace în voie fără să se accidenteze serios și poate să se rătăcească fără să se piardă.

Siguranța spațiului de joc îi oferă copilului libertate, iar părintelui, momente de relaxare.

Structura sigură a spațiului fizic va putea fi interiorizată devenind o resursă importantă de reechilibrare viitoare. Această structură internă va fi scheletul de susținere al lumii noastre simbolice pe care o vom umple cu valori, cu visuri, cu sensuri și creații. Din ea ne vom extrage stima de sine, încrederea în lume, reziliența și puterea de a repara.

Timpul neîntrerupt

Ca și spațiul, timpul pentru joc trebuie să-i aparțină copilului. Dacă gestiunea timpului se află la părinți, copilul nu-și poate forma independența. El nu se poate lansa în călătorii simbolice dacă știe că poate fi întrerupt oricând. Frustrarea întreruperii jocului este atât de mare încât poate să-l determine pe copil să se joace doar superficial compensând cu o companie permanentă a părintelui.

Un copil care nu se poate juca fără compania părintelui fie se teme să nu fie întrerupt, fie îl păzește din neîncredere, așteptându-se să plece fără să-l avertizeze.

Ingeniozitatea, bucuria și perseverența prezente în jocul copilului se vor găsi în activitățile adultului care va deveni. Adulții care muncesc fără chef și fără plăcere arată cât de nesocotit, de întrerupt și de limitat le-a fost jocul când erau copii.

Nu există motive reale pentru a întrerupe jocul copilului căci acesta este compus din reprize scurte. E suficient doar să anunțăm copilul că avem nevoie de el și să-l așteptăm. În acest fel îi arătăm respect pentru timpul și activitățile sale și îi oferim un model care-l va ajuta și pe el să aștepte fără grabă.

Când noi părinții ne arătăm nerăbdători în fața copilului, va fi și el nerăbdător. Când îi impunem copilului ce să facă, transformăm relația cu el într-una de putere și vom avea parte de lupte și de opoziții obositoare. Copilul preia modelul nostru și intră în tipul de relație pe care noi i-l propunem, iar atunci când simte că decizia și timpul nu-i aparțin se va lupta să le recapete.

Disponibilitatea ludică

Jocul copilului este extrem de important, dar nu și serios. Jocul este o manifestare simbolică ce poate fi înțeleasă ca un vis diurn sau ca o poveste și nu ca o acțiune reală.

Prin jocurile sale copilul își comunică și-și echilibrează nevoile și tensiunile interne. De aceea e important să-i respectăm intimitatea. Indiscrețiile, cenzurările și raționalizările noastre îi obturează libertatea jocului.

Singurele înțelegeri corecte ale sensului jocului îi aparțin jucătorului însuși, de aceea interpretările observatorilor sunt cu totul neavenite. Tot astfel se întâmplă cu visele și cu creațiile cuiva, doar visătorul și creatorul în cauză dețin sensul interpretării corecte, iar cel mai adesea, nu la nivel conștient. Astfel, lansarea imaginației noastre în interpretarea produselor simbolice ale altcuiva este la fel de caraghioasă precum ghicitul în stele.

Deci nu putem fi serioși cu jocul și nici nu putem să-l luăm în derizoriu. Atitudinea potrivită este cea jucăușă! Copilul are nevoie să înțelegem că spațiul simbolic este diferit de cel real și că are alte legi și înțelesuri. Imaginația poate să zburde nestingherită căci tot ce se petrece în joc nu este de-adevăratelea.

Ca părinți sau ca profesori știm că jocul este cea mai bună cale de-al învăța ceva pe cel mic. Alteori, ne putem juca cu copilul doar de dragul bucuriei de a fi împreună. Putem să fim parteneri de joacă ai copilului atât cât ne face tuturor plăcere, dar copiii nu au nevoie nici să ne jucăm noi în locul lor și nici să preluăm controlul sau să-l cenzurăm.

În jocul său, copilul experimentează manifestarea liberă. De aceea, preferă să se joace singur sau cu alți copii cu care poate împărtăși aceeași nevoie de libertate.

Jocuri specifice micii copilării

Copilul mic își exprimă în joc dorințe și spaime, își reia terapeutic experiențele, învață despre lume și relaționează cu cei din jur. În spațiul jocului copilul este independent căci simte că își poate repara pierderile și că este liber în fața neputințelor.

Jocuri de atașament

Copilul mic are nevoie să se asigure împotriva spaimei de separare pe care o trăiește ori de câte ori nu-și vede mama în preajmă. Copilul nu și-a încheiat separarea de mama și de aceea, orice absență a ei îi trezește spaime puternice. Pentru a-i putea tolera plecările, copilul inventează jocuri de asigurare în care absența poate fi negată sau reîntoarcerea poate fi controlată. Separarea nu se produce între copil și mamă, ci între lumile interne ale copilului. Pe de o parte este lumea cu mama, caldă, sigură și plină, pe de altă parte este o lume fără mama, goală și înspăimântătoare. Jucându-se, copilul inventează mecanisme de apărare în fața separării acestor lumi pe care se străduiește să le reunifice. Mecanismele inventate acum vor putea fi folosite întreaga viață.

Însuflețirea unui obiect

Copilul nu o poate face pe mamă să stea mereu cu el, dar reușește să-i suporte absențele dacă o reprezintă simbolic printr-un obiect de care nu e nevoit să se despartă.

Un ursuleț de pluș, o păturică, orice obiect poate fi controlat pe deplin, este numai bun pentru a o reprezenta pe mamă.

Jocul cu un obiect semnificant îi permite copilului să facă față separării: plecarea mamei e tolerabilă dacă spiritul ei rămâne impregnat în jucăria pe care el o posedă. Obiectul capabil să o reprezinte pe mamă favorizează formarea independenței: „obiectul tranzițional [...] lasă loc pentru procesul de deprindere a capacității de a accepta diferența și similitudinea” (Winnicott, D., 2006, p. 22).

Noi, adulții folosim numeroase obiecte care simbolizează relații de iubire sau de protecție avute cu parteneri umani, cu grupuri sau cu zei. Purtăm inele de logodnă și însemne religioase. Numele de familie, actele, insignele și diplomele ne arată apartenența la un grup pentru care contăm. Orice obiect menit să arate comuniunea noastră cu cineva are rolul să ne asigure împotriva separării.

Acțiunea recuperativă

Copilul se simte stăpânul acțiunilor sale, iar acestea pot anula magic plecarea mamei.

Copilul se învârte, merge cu spatele, se vâră sub masă, aruncă și recuperează o minge ca în jocul cu yo-yo de tip „fort-da” (Freud, S., 2000).

Acestea sunt jocuri ritualice menite să reverseze timpul, să-l întoarcă în locul în care absența nu există. Prin jocul său copilul descoperă „gaura de vierme” care îi permite să plonjeze din timpul fără mama în timpul cu ea. Alternanța timpului cu mama și a timpului fără ea nu este în controlul copilului, dar prin joc, el găsește calea de a stăpâni timpul după voință. Jucându-se, copilul are un control absolut: poate umple absența, poate anula plecarea, poate grăbi secvențele, sau le poate lărgi după voință. Mama este alungată și prinsă ca o minge.

Reminiscența acestor jocuri de control magic o vom găsi în superstițiile adultului, în credințele și jocurile menite să schimbe trecutul și să anuleze pierderile.

Interiorizarea mamei

Când mama e plecată, copilul nu se mai simte deznădăjduit și neputincios dacă poate fi asemeni ei.

Ca și mama, copilul își poate liniști ursulețul și îi poate da păpușii de mâncare. El însuși este, într-un fel simbolic, mama.

După ce își exersează rolul de „mamă” a jucăriilor sale, copilul va putea fi matern cu cei din jur la care se va raporta blând și tandru. De asemenea, interiorizarea mamei îi va permite copilului să se îngrijească, să se protejeze și să se prețuiască așa cum ea a făcut-o.

Interiorizarea mamei este mecanismul care stă la baza capacității adultului de a avea grijă de sine și de ceilalți. Adultul care devine el însuși protector nu se mai simte atât de pierdut. În spaima de separare a copilului mic își au sursa capacitățile noastre de protecție, de grijă, de asigurare, dar și îngrijorarea, dorul, doliul.

Înstăpânirea

Copilul se înstăpânește asupra jucăriilor posedându-se și asupra spațiilor pe care le poate parcurge în voie. El constată că astfel poate controla distanțele, poate să se îndepărteze sau să se apropie după cum dorește. Aceste jocuri îi permit controlul distanței și în relații dacă reușește să se înstăpânească asupra persoanelor.

Copilul cere să fie luat în brațe, să i se aducă jucării. Se îndepărtează, se ascunde, se cuibărește. Jocul cu distanțele fizice îi permite să le gestioneze și emoțional.

Cum persoanele au propria lor voință în gestionarea distanțelor, copilul poate exersa jocul de stăpânire a pierderii cu obiecte. Jocul cu mingea este foarte potrivit pentru simbolizarea controlului plecării și reîntoarcerii mamei. Mingea se supune controlului copilului și poate fi aruncată și recuperată după voință.

Jocul de înstăpânire se găsește la adult în capacitatea de a gestiona distanțele fizice și emoționale în relație cu ceilalți. În funcție de experiențele pe care le avem construind aceste distanțe ne vedem mai sociabili sau mai retrași, mai expansivi sau mai închiși, mai prezenți sau puși pe fugă.

Extrapolarea

Copilul mic o extrapolează pe mamă la întreaga lume care îl face să se simtă în siguranță. Mama nu este doar o persoană, căci elementele ei pot fi găsite în orice om binevoitor care îi poartă de grijă. Mama este un spațiu: este casa, curtea, lumea în care se simte fericit. Mama poate fi o stare: emoții pe care le simte copilul, stări și activități.

Extrapolarea mamei îl ajută pe copil să se simtă în siguranță și cu alte persoane, să încerce activități și să-și aproprie spații.

Adulții extrapolează mama la o națiune, la o patrie, la o limbă, la o religie, la o rasă, la o comunitate reprezentativă. Așa ajungem să ne înstăpânim pe o lume pentru care ni se pare firesc să ne sacrificăm, luptându-ne ca niște copii, de parcă mamele altora nu ar merita la fel de mult respect.

Jocuri de cunoaștere

Copilul își extinde mama la o întreagă lume cunoscută care ajunge să se delimiteze de necunoscut. Astfel, lumea copilului mai găsește un punct de sciziune care o împarte în două: lumea maternă și lumea străină. Lumea maternă este cunoscută dorită și sigură, iar lumea-străină este necunoscută, temută și periculoasă.

Pentru un copil mic și lumea este restrânsă. Aria sigură este atât de strâmtă încât, la orice pas, copilul se confruntă cu câte o surpriză căreia e nevoit să-i facă față. Nu e de mirare că un copil mic obosește repede și are nevoie de un adult care să-l asigure.

Copilul pornește să cucerească lumea străină pentru a lărgi granițele lumii sale. El se apucă serios de studiu și de cercetare pentru a îngloba în lumea cunoscută o cât mai mare porțiune de necunoscut. Cunoașterea îmblânzește necunoscutul și îl aproprie. Cucerirea este o formă de luare în stăpânire a necunoscutului, iar controlul îl supune unei ordini cunoscute. Toate acestea însă pot fi posibile doar la adăpostul jocului care elimină posibilitatea pericolului real.

Jocul cu ritmul

Cu un viitor mereu surprinzător, copilul nu are răgaz să se acomodeze. Timpul însă poate fi supus acțiunilor repetitive care-l fac să ritmeze în secvențe circulare. Repetiția și ritmul îi oferă copilului posibilitatea anticipării ceea ce face suportabil efectul surprizei.

Necunoscutul este îmblânzit prin rime, prin acțiuni, prin gesturi care se reiau ritmic și printr-un program care se repetă. Repetiția generează un ritm care permite anticiparea și controlul timpului.

Rima face ca poezia să aibă o curgere ușor de anticipat. Ritmul transformă zgomotele în muzică ce poate fi cântată și dansată. Ritmul dă sens mâzgălelii pe care, uneori, o ridică la nivelul artei decorative. Programul unei zile permite ca întâmplările să nu mai sperie. Repetiția unor acțiuni ne oferă bucuria de a exersa pentru a obține abilități și competențe. Astfel, reluările ritmice ne aduc multă plăcere fie că suntem adulți, fie că suntem copii căci reușesc să ne liniștească spaimele de necunoscut.

Repetiția ne oferă bucuria anticipării cu condiția să avem noi înșine controlul. Când repetiția este impusă din afară și se depășește timpul necesar pentru asigurare poate determina alunecarea într-un spațiu mort, lipsit de sens, al cărui final nedeterminat ne confruntă cu spaima de necunoscut. Dacă dozarea repetiției este greșită se poate trece de la bucurie entuziastă și asigurătoare la tortură cumplită.

E important ca noi adulții educatori să nu facem din bucuria exersării de plăcere, groaza unei repetiții care torturează copilul, lipsindu-l de control.

Un mediu lipsit de ordinea unui ritm și a unui program este mereu străin. Copilul nu se simte acasă și nu se poate relaxa. Pare că nu e niciodată împreună cu o mamă protectoare și de aceea nu are răgazul experimentării căci trebuie să se apere, controlându-și lumea.

Când neprevăzutul din viața copilului este copleșitor, jocurile de control simbolic își pierd bucuria relaxării și devin o necesitate serioasă. Așa apar ticurile și compulsiile. Obsesiile adultului sunt și ele niște mecanisme de apărare menite să curbeze timpul în jurul unui gând repetitiv.

O lume previzibilă la nesfârșit este la fel de copleșitoare ca un necunoscut perpetuu. De aceea este importantă dozarea cunoscutului din viața noastră pentru a ne simți asigurați. Un copil neasigurat nu-și poate canaliza energia spre dezvoltare căci, fie este prins într-o rutină fără sens, fie este nevoit să se adapteze mereu. În ambele cazuri, copilul este dependent de repere externe ceea ce-l determină să renunțe la consistența și la coerența sa internă.

Jocul de rol

Copilul întâlnește oameni străini sau cunoscuți care fac lucruri pe care nu le pricepe. Pentru a nu fi luat prin surprindere e nevoit să înțeleagă ce-l nedumirește. În spațiul jocului, copilul poate construi personaje pe care să le interpreteze. El intră în pielea personajelor sale, le joacă repetat rolul până când le înțelege motivațiile.

De ce tânărul întâlnit pe stradă avea mâna legată cu o eșarfă? Poate fi și el legat astfel? De ce mama a țipat când a văzut un câine? El poate să țipe? Cu ce efect?

Copilul se joacă de-a mama, de-a tata, de-a frații, de-a mașina de salvare care face atâta zgomot, de-a cerșetorii din metrou și de-a educatoarea. El își îngrijește jucăriile și vorbește cu ele, exersează activități cotidiene. Își construiește o lume simbolică în care povestește nonverbal și verbal ce a trăit și ce a înțeles din experiențele sale.

Punerea în locul altora, exersată în jocurile de rol, îl ajută pe copil să înceapă formarea empatiei.

În identificările sale, copilul se iluzionează că-i controlează pe ceilalți cărora le stabilește scenariul în joc. Astfel, el se pregătește activ pentru situații anticipate, își controlează emoțiile și menține relația cu părinții când ei sunt absenți.

Când separările sunt trăite prea dureros, iar controlul persoanelor de atașament nu e posibil, copilul se retrage din lumea simbolică într-o lume a obiectelor și a ideilor pe care le poate gestiona strict.

Jocul de-a străinul

Copilul se confruntă cu o doză mare de necunoscut în realitatea pe care abia încearcă să o înțeleagă. Dar necunoscutul este mai suportabil atunci când îl creează el însuși. Copilul își pune amprenta puternic în spațiul din jur și-i confruntă pe părinți cu multă spaimă de necunoscut.

Părinții se simt adesea speriați de necunoscutul din copilul lor. Oare de ce face așa? Cum să-i înțeleagă nevoile? Cum să discearnă ce este mai potrivit pentru el? Când e firesc ce face copilul și când ar trebui să se îngrijoreze?

Copilul însuși își liniștește părinții transformându-le uneori frica în mirarea bucuroasă cu care descoperă cât este de inteligent, de capabil și de interesant. El poate fi un străin confortabil care își surprinde plăcut părinții, dar poate fi și un necunoscut care-i alertează.

Copilul trezește mirarea și perplexitatea adulților și din nevoia de individuare, precum și pentru a-și împărtăși propria frică de necunoscut. Pe de o parte le arată că este diferit de ei, deci nu este pe deplin cunoscut și nici pe deplin controlabil. Iar pe de altă parte, copilul nu mai este singur cu temerile sale. O frică purtată împreună cu alții se normalizează și nu mai copleșește.

Jocul-ritual

Ritualul de iubire și de îngrijire este un joc ce reușește să unifice spațiul cu timpul, prezentul senzațiilor cu viitorul efectelor și cu trecutul rememorat. Ritualul face ca lumea ritmată să fie sigură și anticipabilă ceea ce-i permite copilului să aibă un anume control.

Spațiul în care trăiește copilul este multisenzorial, iar fără unificarea simțurilor prin ritmul ritualului lumea ar deveni prea complexă.

Văzul deschide o lume tridimensională cu lungime, adâncime și grosime. E o lume colorată, are multiple nuanțe, texturi, forme și obiecte. Aici sunt persoane, distanțe, mișcări și expresii. E o lume care se schimbă în funcție de lumină și de felul în care interferează cu celelalte simțuri. Auzul introduce copilul într-o lume a sunetelor care pot fi zgomote înalte sau joase, unice sau repetate, neașteptate sau ritmate. Aici copilul descoperă cuvintele, muzica, zgomotele de fundal și cele neașteptate. Dar mai presus de acestea, copilul mic trăiește într-o lume tactilă, a mirosurilor, a gusturilor și a senzațiilor proprioceptive.

Lumea simțurilor ritmează în funcție de satisfacerea nevoilor copilului. Astfel, timpul devine și el o dimensiune a spațiului senzorial curbat în jurul prezenței mamei gratificatoare. Nevoile copilului de tandrețe, de hrană, de somn, de stimulare și de interacțiune sunt împlinite într-un ritm ciclic ce oferă mediului consistență, constanță și siguranță.

Jocul de cercetare

Copilul observă repede că spaima de necunoscut poate fi lecuită prin cunoaștere. Aceasta îl determină să fie curios, interesat, activ și atent. Curând, devine un bun observator al legităților fenomenelor, obiectelor, evenimentelor, emoțiilor și denumirilor. E adesea vigilent și gata să-și fixeze în memorie orice noutate, gata să descopere vreo legătură.

Lumea din afara copilului este o expresie la-ndemână pentru cea din interiorul lui pe care o poate cunoaște prin analogie.

Dacă poate turna lichidul sau nisipul dintr-un recipient în altul, își va putea controla și vezica. Dacă poate modela coca cu mâinile va putea face și control sfincterian.

Copilul învață să-și folosească mintea pentru autoasigurare și control. Intelectul prin versatilitatea sa și prin vasta capacitate de a găsi soluții devine un instrument principal pentru supraviețuire de-a lungul întregii vieți.

Evoluția întrebărilor copilului este similară cu a oricărui cercetător și arată care sunt etapele dezvoltării inteligenței noastre: Cum se cheamă? Ce este? Pentru ce? De ce? Evoluăm de la interesul pentru denumire și caracteristici spre scop și cauze.

Cuvintele generează o lume nouă, una a imaginației care poate sta separat de realitate sau poate interfera cu aceasta prin acțiuni și realizări. Realitatea poate fi stăpânită de cei care cunosc numele lucrurilor. Copilul are nevoie să știe cum se numește un obiect sau un fenomen pentru a putea să se joace cu el în mintea sa. Numele obiectului îi oferă posibilitatea reprezentării și în absență deci, îi oferă putere.

Copilul află că ce bea el se numește apă. Atunci când îi e sete, în mintea sa va apărea imaginea apei necesare. Rostind cuvântul apă, copilul capătă putere asupra celor care se grăbesc să-i potolească setea. Iată o veritabilă magie!

Cuvintele pot schimba uneori realitatea după voința noastră, dar ne pot conduce și pe un tărâm al închipuirii al dorurilor, al dorințelor, al amintirilor și al proiectelor. Prin cuvinte putem determina acțiuni prezente și putem călători în trecut și în viitor.

Când cineva rostește un cuvânt, imaginea obiectului desemnat ne apare ca prin farmec în minte. Imaginile din mintea noastră pot fi amintiri modelabile prin acțiuni prezente, prin proiecte de viitor sau prin simple reverii care să ne poarte pe tărâmurile imaginației.

Denumirea nu este însă suficientă pentru jocul mental al copilului. El vrea să știe mai multe caracteristici ale obiectului pentru a-l putea recunoaște și pentru a-l diferenția.

Apa e diferită de lapte, dar curge ca și acesta. Poate fi găsită în sticle, pahare, curge de la robinet și din nori, este în bălți, în râu, în lac și în mare. Poate fi multă sau puțină, curată sau murdară. Poate fi necesară sau periculoasă, dorită sau neplăcută.

Simpla denumire nu mai este suficientă atunci când caracteristicile unui obiect sunt atât de importante. Noile cuvinte nuanțează atributiv numele obiectului astfel încât cunoașterea să-i permită copilului o anticipare mai clară care să anuleze surpriza.

Îndată ce preocuparea pentru atribute este satisfăcută, copilul vrea să știe la ce-i servește lui obiectul cercetării. E interesat de efectele sale, de ceea ce generează în viitor și de ce ar trebui să se aștepte. Toate acestea compun un rost care justifică existența obiectului în raport cu copilul.

Apa ține de sete, spală murdăria, ne răcorește când ne e cald și ne face să ne fie frig când e rece. Ea ne permite să înotăm, să udăm plantele, să ne jucăm stropind și turnând dintr-un recipient în altul. Sub apă nu putem respira, nu putem vedea bine și ni se schimbă echilibrul. Când apa ajunge pe parchet, mama se supără. Apa e bună pentru joacă, dar nu mereu.

Spre sfârșitul vârstei de trei ani, copilul va fi interesat nu doar de explorarea efectelor, ci și de cauzele care produc obiectul sau fenomenul studiat. Oare de unde vine obiectul, care este cauza lui producătoare, ce îl poate face să existe.

De unde vine apa? Cum poate fi produsă sau găsită? Dacă punem gheață la soare se face apă? Dar dacă punem o piatră?

Acest demers al copilului mic poate fi descoperit în orice cercetare științifică. Dacă înlocuim apa din exemplu cu psihodezvoltarea umană sau cu orice altceva ne interesează, putem scrie o lucrare științifică.

Motivația de cunoaștere a copilului este susținută de nevoia de a prezerva iubirea asigurătoare, de a crea un spațiu sigur, controlat pentru prezent. Aceeași motivație se păstrează și la adult.

Prin anticipare, cunoașterea compensează simbolic neajunsurile prezentului și explică orice întâmplare.

Pe baza datelor furnizate de memorie și de simțuri, copilul extrage concluzii și legități prin care își explică lumea. Mecanismele și legile descoperite cu experiența precară a acestei perioade pot funcționa întreaga viață.

O pacientă adultă, când se vedea în pericol de a pierde întâietatea în familie sau la serviciu, devenea agitată, anxioasă și nervoasă. Și-a amintit că la trei ani i s-a născut un frate de care mama se ocupa mult. Atunci ea s-a speriat crezând că nu va mai fi iubită. A devenit un copil atât de agitat încât la 10 ani a fost diagnosticată cu ADHD. Deficitul de atenție din diagnostic îi exprima în fapt problema: îi lipsea atenția mamei. Agitația era mecanismul prin care își exprima spaima de a nu mai primi atenție și prin care o obținea. Acest mecanism inventat la 3 ani intra în funcțiune ori de câte ori simțea un deficit de atenție din partea cuiva important pentru ea, chiar dacă acum era adult.

Copilul este un cercetător care se joacă serios pentru a descoperi căi de supraviețuire și mecanisme de apărare în fața dificultăților vieții. Populându-și mintea cu denumiri, rosturi, semnificații și cauze copilul își formează o lume imaginară și una simbolică. Acestea împreună cu cea reală formează structura psihicului său.

Jocul este un mecanism simbolic de exprimare și de echilibrare psihică. El permite cunoașterea și formarea unei lumi imaginare, creația și învățarea.

Absența jocului pe termen lung, pune în pericol dezvoltarea copilului, dar și bunăstarea viitorului adult. În copilăria oricui sunt perioade lipsite de joc: când copilul este bolnav, când apar schimbări majore, când mama este preocupată de altceva. Important este ca aceste perioade să nu se permanentizeze.

Permanența absenței jocului este un indicator al unor mari deficiențe de mediu. Copilul nu se poate juca atunci când mediul este prea solicitant sau prea plin de schimbări. În aceste situații, el este forțat să-și orienteze întreaga energie pentru a face față cerințelor sau pentru a se adapta. Copilul nu se joacă nici când mediul este periculos căci în aceste condiții este fie paralizat de spaimă, fie prea vigilent. Copilul nu se joacă nici când părinții sunt prea implicați, prea cenzurativi sau prea anxioși. Într-o astfel de relație copilul se simte lipsit de control, judecat sau în pericol. Pentru a se juca, un copil are nevoie să se simtă liber și relaxat, într-un mediu sigur și ofertant cu timp la dispoziție și cu relații pe care se poate baza.

Cum majoritatea copiilor se joacă intens și cu bucurie se vede treaba că părinții creează și mențin un mediu optim pentru dezvoltare.

Absența jocului este un indicator de suferință și pentru adult. Un adult care nu e capabil să se joace cu idei arată că nu se poate relaxa. Fără joc, adultul nu poate fi creativ, nu-și poate găsi un rost, se îmbolnăvește și dă impresia unui vulcan gata să erupă în cele mai neașteptate feluri.

Observând cât de important este jocul pentru dezvoltarea copilului, dar și pentru echilibrul nostru adult, îl putem prețui mai mult pentru a da sens și bucurie vieții.

Bibliografie

‎Venirea pe lume a copilului
‎Health & Well-Being · 2014

Freud, S., (2000). Opere. București, Editura Trei

Winnicott, D. (2006 / 1996). Joc și realitate. București, Editura Trei