Ipohondria pubertății

 Îngrijorarea privind buna funcționare a corpului simplifică anxietatea personală și permite comunicarea socială, dar este necesar să fie limitată. 

Ipohondria asigură unitatea de sine

Ipohondria transformă anxietatea generalizată într-o teamă focusată pe propriul corp. Este o modalitate de simplificare a anxietății și de utilizare a ei pentru autocunoaștere și pentru autocontrol. Cu timpul, îngrijorarea formează grija de sine, iar aceasta se va extinde asupra lumii și a celor din jur.

Ipohondria permite și unificarea timpului copilului prin recuperarea trecutului și prin integrarea prezentului. Prin temerile sale, copilul reconstituie harta corporală a fostelor îngrijiri și semnalează noile nevoi apărute în contextul pubertății.

Frica de boală poate exprima nevoi nesatisfăcute, neglijențe, îngrijiri prea riguroase. Rănirea marchează adesea locul unor abuzuri, iar încrederea indică bune tratamente. Prin îngrijorările sale, copilul își spune povestea și își formează un mod propriu de raportare la sine, experimentând. El se joacă de-a îngrijirea fiind când riguros, când dezinteresat, când abuziv.

Pubertatea aduce numeroase modificări, iar copilului îi vine greu să se simtă unitar. Ipohondria îi adună gândurile risipite în jurul corpului concret. Schimbările trupului sunt ușor de observat, iar autocunoașterea se poate cantona în zona evidenței. Îngrijorarea privind corpul propriu ajută copilul să se observe, să se înțeleagă și să se controleze fără să se avânte în incertitudini emoționale și în dificultăți afective. Corpul este și o metaforă pentru psihic, iar înțelegerea și tratarea lui are rezonanță emoțională.

Tratând durerea de burtă, calmăm și spaima copilului. Îngrijind vânătăi și bube, îl ogoim pentru îngenuncheri și decăderi. Când își freacă fruntea, înțelegem ce bătăi de cap îi dă matematica. 

Ipohondria ca limbaj social

În cursul transformărilor, copilul are un eu intermediar cu o aparență fizică nedefinită și cu o personalitate lipsită de energie. Cei din jur nu-l mai plac și nici el însuși nu se place. Prin simptome și spaime copilul reușește să-și exprime prețuirea de sine și să o obțină de la ceilalți. 

Părinții trec peste mirările lor când copilul trebuie ajutat. El este prețios la orice vârstă și este iubit oricum. Copilul recapătă acceptarea, bunăvoința și înțelegerea de care are nevoie.

Boala este un limbaj emoțional al culturii noastre, iar copilul sesizează aceasta. Prin ipohondrie, el învață să stăpânească limba în care se poate face înțeles. 

Cine aprobă un copil care, în loc să-și facă temele și să meargă la școală, vrea ca mama să stea cu el și să-i facă supă? Dacă este bolnav, copilul obține toate acestea fără efort. Boala este un permis pentru timp liber și pentru atenție specială. E o cale bătătorită, lesne de practicat. 

Practicând îngrijorarea, copilul își poate forma grija și prețuirea de sine. Abilități care apoi vor putea fi proiectate asupra lumii întregi. 

Un om care s-a îngrijorat pentru funcționarea corpului propriu învață să prețuiască starea bună a naturii, a societății și a oamenilor din jurul său. 

Ipohondria, ca interes centrat în jurul felului în care este, se simte și arată corpul este încurajată de noile credințe umaniste. Copilul se adaptează la lume vorbind și el acest limbaj.

Pe vremuri oamenii se autolinișteau crezând într-un destin implacabil sau în zei atotputernici. În noua religie „datul sorții” nu mai este înscris în frunte, ci în gene. Acum nu zeii trebuie îmbunați, ci medicii care găsesc soluții. Emoțiile sunt tratate cu medicamente, deciziile de viață au explicații medicale, iar trupul poate fi corectat la nesfârșit. Ne înstrăinăm de propriul corp și-l privim cu suspiciunea că ne-ar trăda. Vrem să ne spună alții cum suntem și ne temem ipohondru că în codul genetic avem „o bombă cu ceas” gata să se declanșeze când ne e lumea mai dragă. Trăim ipohondru într-o lume ipohondră, căreia îi este frică să crească.

Pubertatea devine greu de suportat când schimbările presupuse de alte vârste sunt văzute ca anomalii care trebuie remediate. Medicalizarea corpului sănătos și tratarea cu substanțe a emoțiilor mai puțin confortabile surpă încrederea în sine a copilului. El are nevoie să-și asume limitele propriului sine și nu să i se ofere soluții de control medicamentos sau chirurgical. 

Nu-ți place nasul tău? Prin operație obții forma dorită. Ești prea fericit, prea agitat, prea trist sau deznădăjduit? Există medicamente care te aduc la starea de platou. 

Aceste mesaje sociale încurajează copilul să-și vadă corpul ca fiind prost alcătuit și să-și considere emoțiile inutile, ba chiar periculoase.

În lipsa controlului de sine se instalează ipohondria ca apărare narcisică. Copilul frustrat de nevoi nesatisfăcute își idealizează dorințele. Neputându-se asuma, se plânge. Intelectul copilului își găsește ca obiect de studiu propriul corp, ale cărui semnale pot fi lesne interpretate ca boală.

Limitarea ipohondriei

Ipohondria este un mecanism a cărui permanentizare e riscantă. Ea cheltuiește multă energie, generează uzură și sistează alte preocupări, oprind dezvoltarea într-o etapă narcisică.

Putem limita ipohondria copilului sprijinindu-l să-și controleze reacțiile și eliminând standardele unice. Transformările corpului și emoțiile nu pot fi controlate. Nici pe cei din jur nu-i putem controla. Putem însă controla cum reacționăm la toate acestea.

Copilul poate să trăiască teama că ceva este în neregulă cu el și că se află în pericol. Însă, noi, adulții știm că nu este așa. Ascultăm și-l susținem răbdători, fără să ne lăsăm convinși să intervenim în creșterea lui pentru a-i diminua frustrarea.