Manifestările de agresivitate

Ce anume influenţează felul în care ne manifestăm agresivitatea? Cum se poate manifesta ? Ce valori poate dobândi agresivitatea prin sublimare?

Manifestări ale agresivităţii

Agresivitatea este o formă de exprimare a energiei vitale, este necesară și imposibil de suspendat, dar putem alege felul în care să ne-o exprimăm. Cultura de apartenență și familia ne oferă modele de manifestare, deci ele fac unele alegeri pentru noi, dar nu pe toate. Ne rămân încă multe variante dintre între care să optăm individual în funcție de situație și de noi înșine.
Ca părinți și profesori putem de asemenea să alegem ce modele să le oferim copiilor noștri, cu ce forme de exprimare a agresivității să-i confruntăm.

Factori ce influenţează manifestările de agresivitate

Calea spre libertate începe prin intermediul cunoașterii de sine. Știind care sunt cei mai importanți factori care ne-au modelat manifestările de agresivitate observăm varietatea alegerilor pe care le putem face. Alegerile noastre nu sunt doar personale căci ele reprezintă ceea ce transmitem altora prin implicarea în viața de familie și a comunității.
Cei mai importanţi factori care stau la baza modelării manifestărilor de agresivitate sunt: educația, modelul cultural, grupurile din care facem parte precum și propria noastră maturitate emoțională.

Educaţia

Pentru exprimarea agresivităţii sale, copilul îşi ia ca model adulții semnificativi din jur. El oglindește felul în care părinții și profesorii săi își gestionează stările agresive. Pentru copil, ei sunt exemple de reușită socială de la care învață cum să se descurce în lume cu propriile sale emoții.
Aceste modele–reper sunt interiorizate şi vor fi redate mai apoi ca manifestări personale faţă de sine şi de ceilalţi.
Pentru noi oamenii, ca ființe sociale, este importantă apartenența la grup, deci este firesc să ne modelăm manifestările după exemplele celor din jur. De asemenea, ceea ce simțim ține de felul în care putem să ne interpretăm experiențele.

De pildă, un copil bătut de către părintele de la care așteaptă să fie protejat se va simți „bătut de soartă”. Din această poziție neprivilegiată, își va asuma cel mai probabil rolul de victimă sau de agresor identificându-se ori cu părintele bătăuș, ori cu copilul astfel „protejat”. În absența posibilității luptei, întreaga furie va deveni sufocantă oferind tabloul unui atac de panică.
Un copil cu o mamă prea îngrijorată de sănătatea lui se va simți încapabil să facă față unei lumi pe care o vede plină de pericole. Sigur că-i va fi simplu să-și manifeste agresivitatea prin anxietate, ipohondrie, hipervigilență și control.

Cultura

Obiceiurile, tradiţiile, religia, arta, miturile şi credinţele oferă unei populaţii repere vechi pentru manifestările individuale. Aici sunt limitele între care se încadrează cumsecădenia, sunt pedepse pentru ispăşirea abaterilor precum şi exemple de sublimare.

Descoperim astfel culturi războinice care promovează relațiile de putere și conflictul împărțind lumea în buni și răi, noi și ceilalți. Există culturi constrângătoare care stabilesc un control strict al membrilor prin ritualuri și obiceiuri împiedicând alegerea și individualitatea. Este o violență mascată care poate genera autoviolență și excludere. Există și culturi laxe, cu alegeri multiple care oferă membrilor mai multă responsabilitate decât își poate asuma un individ. Aici violența constă în suprastimulare, la epuizare și autoînvinovățire.
Nici o cultură nu este perfectă, doar că este o dimensiune absolut necesară pentru existența noastră umană mai ales dacă este mediată de grupurile din care alegem să facem parte și care ne pot reprezenta mai bine individualitatea. Dacă inserţia culturală ne este prea slabă nu ne protejăm de violența culturii noastre, ci ne confruntăm singuri cu întreaga ei forță capabilă să ne spulbere.
Prin urmare, cea mai mare violență posibilă este aceea de a-i lipsi pe oameni de o cultură de inserție prin tot felul de metode de tortură pe care le-am inventat colectiv, dar pe care nu le recunoaștem ca atare: exilarea, izolarea, neintegrarea, înstrăinarea, ostracizarea, integrarea forțată, nerecunoașterea valorii personale și a grupurilor din care fac parte oamenii.

Grupul de semeni de la un moment dat

Grupul de semeni adecvează elementele culturale generale la nevoile specifice unei vârste, unei condiţii sociale, materiale, religioase, profesionale, unei preocupări și unei condiții. Astfel, în grup individul găseşte, pentru o perioadă din existenţa sa, susţinerea de care are nevoie pentru a evolua într-o direcţie specifică.
Grupurile sunt asemeni „păturicii de asigurare” despre care vorbește Winnicott. Ele mediază regulile generale ale comunității adecvându-le nevoilor individuale. Chiar dacă grupul selectează oamenii în funcție de un singur criteriu comun și deci, nu se adresează întregii personalități, ele oferă susținere și posibilitatea oglindirii.
Grupurile pot fi terapeutice dacă unitatea lor nu este asigurată pe baza ideii unui dușman comun, situație în care se aplică violența manipulării.

Maturitatea afectivă a individului

Vârsta afectivă pe care o înregistrează omul (care poate diferi de vârsta sa fizică, intelectuală sau socială) îi face proprii anumite tipuri de manifestare.
Traumele, tensiunile şi tulburările afective sunt responsabile de rămânerile în urmă ale dezvoltării afective. Elaborările de sine şi capacitatea de sublimare oferă remediu şi permit creşterea.
Prin urmare, chiar dacă ne simțim blocați în modele interiorizate și în reacții postraumatice ne putem folosi de acestea pentru a ne înțelege mai bine stările și emoțiile și pentru a ne oferi, cu compasiune, variante de răspuns tot mai potrivite cu nevoile noastre variate.

Dată fiind influenţa acestor factori, deşi nivelul agresivităţi este oarecum similar tuturor, formele de manifestare diferă, oferind un aspect individual mereu în evoluție.

Tipuri de manifestare ale agresivităţii

Factorii ce influenţează manifestările de agresivitate le încurajează pe unele şi le suprimă pe altele. Aşa se face că descoperim numeroase tipuri de manifestare de agresivitate:

Manifestarea directă (violenţa)

Aceasta este permisă copiilor mici, dar dincolo de aceste vârste ea este reprimată cultural din nevoia de protecţie a unităţii de grup. Astfel, în majoritatea culturilor umane sunt acceptate manifestări de agresivitate până la limita rănirii. Cei care nu se pot limita sunt aruncaţi în închisori sau ospicii.

Aşa se face că manifestările de agresivitate directă (violenţa) nu apar decât în situaţii în care nu există consecinţe. Aceasta explică menţinerea violenţei în familie (cu soţia şi copiii), dar reprimarea ei puternică în medii exterioare.
Chiar dacă majoritatea culturilor nu-și recunosc violența, totuși o practică instigând și generând un mediu propice pentru apariția ei.

Un mediu lax și inconsecvent în care legile nu sunt clare, nu sunt drepte sau nu se aplică generează nevoia restabilirii dreptății pe cont propriu. Un mediu preferențial care nu-și protejează decât anumiți membrii predispune și el la violență. Un mediu opresiv, rigid și intolerant generează de asemenea violență. Un mediu care cultivă modele eroice de agresivitate educând copiii să admire războinici și bullies, este de asemenea generator de violență.

Manifestarea indirectă

Dacă manifestarea directă nu este permisă atunci ea este metamorfozată, transformată pentru a nu putea fi recunoscută şi pedepsită, dar efectul pentru adresant rămâne acelaşi: rănirea.

De pildă, furia brută se poate manifesta sub forma grijii sufocante care provoacă spaimă, nesiguranță și dependență. Furia poate fi întoarsă în contrariu manifestându-se ca grijă, iubire, salvare, atenție. Agresivitatea poate lua și forme mai subtile precum confiscarea proprietății, confiscarea libertății de decizie și de asumare, a posibilității de împlinire a nevoilor. Alte forme de agresiune sunt învinovățirea, suprasolicitarea și responsabilizarea în situații de lipsă a controlului.

Autoagresivitatea

Dacă agresivitatea nu-şi poate urma drumul său spre exterior, se întoarce către sine cu efect toxic. Aici agresorul este şi victimă deopotrivă. El poate fi o victimă conştientă asumându-şi postura de agresor, sau inconştientă („se bolnăveşte de inimă rea”).
Toxicitatea unei astfel de soluții otrăvește întreaga comunitate de conținere a omului prin vinovăție și neputință. Este o formă narcisică de funcționare căci iubirea care se găsește pe sine în oglindă este la fel de fatală ca și ura. De altfel, în tărâmul oglinzii nu există distinție între ubire și ură.

Deplasarea la nivelul trăirii psihice

Când trăirea agresivă nu este permisă în niciun mod, suprimarea ei pare o soluție care doar întârzie manifestarea sporindu-i intensitatea. Încercarea de suprimare a agresivității, asemenea unui capac etanş pe o oală care fierbe, poate crea multe daune obținute cu eforturi mari.

Agresivitatea refuzată de la nivelul conştientului se manifestă inconştient. Ea apare bântuind în vise pe care le transformă în coşmaruri, în acte ratate care se soldează cu răniri şi autorăniri, în temeri şi obsesii, în griji şi ipohondrii.
Aceasta este o soluţie de sacrificiu în care boala psihică sau fizică este foarte aproape.

Deplasarea la nivelul cuvântului

Aici faptul agresiv este înlocuit cu vorba agresivă: lovitura, cu înjurătura directă sau cu bârfa (indirectă), cu ironia sau autoironia. „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte”, spune Arghezi.
Este o soluţie ceva mai evoluată, specific umană, dar nu totdeauna permisă social (dovadă o fac numeroasele procese pentru calomnie).

Aceste soluţii nu aduc prea mari beneficii deoarece agresivitatea este fie manifestă brut, fără vreo prelucrare, fie cosmetizată, reorientată, reprimată, deplasată, dar nu este nicicum transformată, prelucrată, elaborată.

Sublimarea este o prelucrare benefică a agresivităţii, care însă, nu este posibilă în afara cunoaşterii şi acceptării ei.

Sublimarea agresivităţii

Sublimarea (S.Freud) este specific umană şi înseamnă transformarea unor forţe brute ale fiinţei noastre în stări elaborate, benefice pentru noi şi pentru cei din jur.

Sublimarea este ceea ce arată Eschyl în Orestia când Atena (nu întâmplător, zeiţă a înţelepciunii) transformă Furiile (cele care îl înnebunesc pe Orest, îl bântuie şi îl chinuie cu o forţă neobosită) în Eumenide (forţe blânde ale creaţiei, muze inspiratoare).

Tot o descriere a sublimării regăsim şi în poezia lui T. Arghezi: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere (…) Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”.

Agresivitatea nu se manifestă întotdeauna distructiv sau autodistructiv, ea poate dispune și de sublimări constructive ce stau la baza colaborării, a competiției, a creativității, a autoconservării de sine și a protejării celorlalți, a spiritului de dreptate, a susținerii unor valori.

Evitarea sau încercarea de înăbușire a agresivităţii îi sporeşte manifestările, de aceea soluția nu este să ne lipsim de această importantă forță vitală, ci să învățăm să o utilizăm fericit.