Curriculum educațional (note de curs)

Acesta cuprinde o anumită viziune de ansamblu asupra educației implementată prin legi și metodologii, prin programe, manuale, planuri de activitate și alte materiale de susținere, prin programele de formare ale profesorilor.

Semnificația cuvântului „curriculum”

Cuvântul „curriculum” provine din limba latină și înseamnă „parcurs”.

Singularul cuvântului este curriculum, iar pluralul este curricula. Prin urmare, vom spune: „Mai multe curricula educative din Europa sunt centrate pe copil” sau „Curricula școlare sunt diferite de la o țară la alta” precum și „Am completat mai multe curricula vitae pentru angajare”.

Acest cuvânt apare în sintagme precum: curriculum solae care înseamnă parcursul soarelui pe bolta cerească; curriculum lunae – parcursul lunii. Cel mai adesea însă, îl găsim în sintagma curriculum vitae care înseamnă parcursul vieții și care se referă la documentul pe care îl completăm pentru a ne arăta parcursul vieții de studiu și profesionale.

Curriculum educativ înseamnă parcursul educativ al cursanților în cadrul unui sistem de învățământ. Și se referă la toate documentele care reglementează acest parcurs.

Ce este curriculumul educativ

Curriculumul educativ presupune planificarea și proiectarea educației, implementarea acesteia și atingerea finalităților propuse. El se îngrijește de prospectarea viitorului pentru structurarea unei educații adecvate, dar se preocupă și de relația educativă, de tehnici, de mijloace, de metode și de conținuturi pentru formarea cunoștințelor și competențelor necesare atingerii scopului educativ.

Fazele ale curriculumului educativ

Curriculumul educativ se construiește în jurul scopului pe care îl are educația într-o comunitate specifică. În funcție de acest scop se realizează o proiectare a sistemului școlar: sunt mobilizate resurse, sunt selectate conținuturile și competențele ce pot fi formate, sunt create documente școlare și instituții, sunt formați profesori. După proiectare, urmează faza de implementare. Implementarea presupune realizarea efectivă a activităților educative planificate pentru obținerea finalităților necesare atingerii scopului educației. Sigur că orice implementare curriculară este urmărită pentru îmbunătățire în cadrul fazei evaluării de sistem. Evaluarea deschide calea spre o ajustare a sistemului pentru reglarea lui și spre cercetare pentru descoperirea unor noi căi educative, pentru inovații.

Legătura cu comunitatea

Curriculumul educativ depinde de cultură, de concepțiile despre educație și despre om, de așteptările comunității, de resursele implicate, de modul de implementare precum și de modul în care se realizează feedback-ul.

Curriculum educativ se centrează în jurul întrebării: în ce scop educăm, care este sensul și motivația pentru întreaga noastră comunitate consideră că este necesar să se implice în formarea membrilor săi?

Din răspunsul la această întrebare vor decurge alte întrebări al căror răspuns vor închega structura curriculumului.

Ne întrebăm pe cine educăm; ce caracteristici personale relevante pentru formare are cursantul; ce nevoi de învățare are și ce aspirații?

Ne întrebăm cine educă; ce formare îi este necesară profesorului, ce competențe și ce cunoștințe?

Ne întrebăm cum educăm; prin ce metode, mijloace, tehnici, materiale; ce activități putem alege pentru formare?

De asemenea, ne întrebăm care este contextul educației; care sunt reperele de spațiu, de timp; care sunt condițiile de mediu natural și cultural?

Și sigur că ne întrebăm care sunt finalitățile acțiunilor educative; ce cunoștințe și ce competențe formăm?

Răspunsul la toate aceste întrebări ne facilitează analiza de curriculum. Astfel reușim să facem comparații între mai multe curricula educative din mai multe timpuri sau spații culturale. Putem de asemenea, prin astfel de analize să aducem îmbunătățiri unui curriculum existent: să-l corectăm, să-l inovăm, să-l adaptăm. Analiza ne este necesară să înțelegem ce se potrivește și ce funcționează într-un sistem școlar. Ne ajută să construim diferite curricula educative pentru programe de educație nonformală.

Analiza de curricula educative

O analiză nu presupune o judecată morală în termeni de bine sau de rău. Nu există sisteme educative bune sau rele în sine, dificultățile apar doar când nu sunt potrivite cu epoca, când cerințele sociale diferă de cele formate și când apar deficiențe de aplicare.

Deci, putem avea aprecieri subiective alegând acele sisteme despre care credem că s-ar potrivi concepțiilor noastre structurate de valorile lumii în care trăim. Aceasta înseamnă că unele curricula, deși nu corespund criteriilor noastre, pot fi potrivite în anumite timpuri, în anumite societăți și în anumite situații de învățare. Ba mai mult, un curriculum național ar fi bine, chiar dacă are o structură valorică evidentă, să integreze o varietate cât mai mare de posibilități educative pentru a oferi cursanților cât mai multe perspective și oportunități de dezvoltare.

Și eu am preferințe subiective care transpar din text. Nu mi-am propus să fiu obiectivă pentru că îmi asum apartenența la cultura din care fac parte. De asemenea, consider că un curriculum potrivit este unul adecvat vremurilor în care trăim. Subiectivitatea valorică însă nu poate fi moralizatoare și nici să îngrădească opțiuni diferite.

Fiecare profesor, în limitele cadrului legii educației, își poate alege propria sa abordare. Dincolo de alegerile noastre ca profesori contează să fim autentici în relația educativă, să fim temeinic pregătiți, creativi și preocupați de ceea ce facem pentru a putea stimula potențialul cursanților noștri.

Tipuri de curricula educative

Analiza curriculară devine simplu de realizat atunci când cunoaștem tipurile principale de curricula educative structurate în funcție de criterii specifice. Ne rămâne doar să trecem sistemul educativ pe care vrem să-l analizăm prin toate criteriile și să găsim ce tip i se potrivește. După ce îi descoperim caracteristicile, putem propune modalități de ameliorare.

Cine contează în educație? Cursantul, profesorul sau conținutul?

Acest criteriu pornește de la triunghiul elementelor principale din educație: cursantul, profesorul și domeniul de studiu.

În funcție de acest criteriu putem avea trei tipuri de curricula: pedocentrist, magistrocentrist, tehnocentrist. În fiecare dintre acestea elementul principal din relația educativă este altul. Deci, în acest caz, tipurile de curriculum sunt exclusive și nu se pot face mixări căci centrul educației nu poate fi în mai multe locuri.

După cum vom vedea, unele criterii de distingere a tipurilor de curricula permit mixări, altele nu.

Curriculum centrat pe cursant (pedocentrist)

Curriculumul pedocentrist este un curriculum centrat pe copil, or în zilele noastre educația nu se mai adresează doar copiilor. Putem avea educație centrată pe adolescent, pe student, pe adult, deci, ar fi mai potrivit să spunem centrare pe cursant.

În această abordare, relația educativă valorizează în mod special cursantul și nevoile sale de formare. Finalitățile educației sunt reprezentate de competențele dobândite de către cursant. Educația sprijină cursantul în mod individualizat să știe, să poată, să fie. Îl ajută să devină mai independent, creativ și capabil să se adapteze lumii naturale și sociale din care face parte.

Pentru o astfel de educație profesorul are nevoie să fie pregătit să-și cunoască cursanții și să-i trateze individualizat în funcție de nevoile lor specifice de învățare.

Pregătirea profesorilor conține elemente de psihologie generală și de psihologia educației. Ea este axată pe o pedagogie a individualizării precum și pe formarea competențelor de adaptare în timp real la nevoile de educație ale cursanților. Pentru dobândirea acestor competențe, profesorul are nevoie să-și cunoască bine domeniul predat pentru a-l putea face util oricăror interese de învățare. În orice interes individual al cursantului, profesorul ar putea să descopere elemente generale, astfel încât răspunsul său să fie profitabil și pentru ceilalți. Profesorul are nevoie el însuși să fie flexibil, adaptabil, creativ, să gândească în timp real și să aibă atenție distributivă.

Conținuturile predate nu mai sunt predate conform logicii disciplinei. Acestea se particularizează în funcție de vârsta cursanților, de interesele lor de formare, de curiozități, de experiența pe care o au cu domeniul, de competențele pe care societatea le solicită. Orice domeniu predat astfel câștigă prin ieșirea din rutina impusă de autorii care au structurat domeniul. Astfel, domeniul se poate face util în moduri variate adecvându-se cu interese, experiențe și nevoi de formare diferite. Această abordare învie și particularizează domeniul, îmbogățindu-l cu noi și noi perspective care au șansa unor aporturi creative.

Un curriculum centrat pe cursant are ca finalitate competențele formate. Contează ce cunoștințe, ce deprinderi, ce abilități și ce interese își realizează cursanții pentru a fi mai independenți, mai adaptabili și mai creativi. Competențele cursanților se formează prin activități formative care devin centrale în educație. Deci, în documentele curriculare vom avea proiecte de activități educative care vor urmări formarea competențelor cursanților.

Organizarea claselor trebuie să permită centrarea pe cursant ceea ce presupune că mesele vor fi individuale cu posibilitatea de a fi mutate: în cerc pentru activități frontale, grupate pentru lucru în echipă, în diade sau vor permite lucrul individualizat. Mesele trebuie să poată fi eliminate când nu sunt necesare, căci nu toate activitățile educative pot fi realizate șezând. De asemenea, cursanții pot folosi și alte spații în afara clasei.

Locul central al profesorului în clasă nu se justifică. Este importantă relația de colaborare și de cooperare care se stabilește între cursanți, de aceea așezarea în bănci înșiruite unele în spatele altora este nepotrivită căci nu permite comunicarea.

Cursantul, fiind central în educație, este cel care își manifestă interesul, care întreabă, care cere sprijinul. Evaluarea cea mai potrivită în această situație este una explicativă și raportată la performanța personală, iar reperul este dat de manifestările anterioare ale cursantului în raport cu care se remarcă progresul. Sigur, pot fi realizate și evaluări explicative ale proiectelor de echipă precum și evaluări individuale raportate la standarde generale.

În sistemul de învățământ românesc, curriculumul este centrat pe cursant începând cu Legea educației 1/2010.

Curriculum centrat pe profesor (magistrocentrist)

Curriculumul magistrocentrist are în centru profesorul. În această abordare, relația educativă valorizează în mod special profesorul care este un mare maestru al domeniului său și care are competențe și abilități valoroase pentru viața socială. Competențele speciale ale profesorului sunt cele care dau sens educației căci, în contact cu acestea, cursanțiidobândesc valori care le schimbă existența.

Profesorul este un creator în domeniul său și este formator prin simplul contact cu personalitatea și cu opera sa. Profesorul nu are nevoie să-și formeze abilități psihologice și pedagogice pentru înțelegerea și educarea cursanților săi, el este în sine educativ prin aportul său creativ la societatea în care trăiește. Profesorul, fiind un creator, nu poate fi tratat birocratic și nici înregimentat într-un sistem educativ care să-l uniformizeze. Valoarea educativă constă în personalitatea profesorului și în opera sa.

Bârsănescu remarca importanța educativă majoră pe care o are asupra oamenilor simplul contact cu personalitatea unui creator sau cu opera sa. Din experiența personală știm cu toții că un astfel de contact poate fi mai valoros pentru formarea noastră decât prezența constantă și anostă a unui profesor blazat, el însuși lipsit de speranță în domeniul său. Prin aceasta, se evidențiază faptul că, în educație, esențială nu este transmiterea cunoștințelor, ci transmiterea propriei pasiuni pentru domeniu precum și experiența realizării creative în acest domeniu.

Cursantul se formează în contact cu maestrul și cu opera sa. El are nevoie de un model de realizare, de manifestarea directă a pasiunii maestrului, de perspectiva posibilității de realizare. Fiecare cursant în parte realizează o relație cu profesorul model, dar aceasta presupune distanța necesară contemplării. Relația educativă nu trebuie bruiată de alte interese sau cerințe care nu au legătură cu scopul formativ.

Organizarea clasei presupune așezarea centrală a profesorului-model, iar a cursanților în bănci înșiruite. Într-o astfel de situație, relațiile dintre cursanți ar putea bruia manifestarea magistrului și nu sunt binevenite. Fiecare cursant este acolo pentru a profita de prezența maestrului și nu poate interveni să strice manifestarea atât de valorizată de către toți cei prezenți. Cursanții au șansa interiorizării unui model, dar fiecare va face aceasta printr-un demers personal.

Pentru o astfel de educație, profesorul ar trebui să fie un maestru și un creator al domeniului său. Ar trebui să fie realizat în domeniul său și să aibă el însuși pasiunea lucrului pentru a o transmite altora. În această situație, accentul este pus pe cine este profesorul, pe personalitatea sa creatoare, pe opera sa. Aici pregătirea psihopedagogică este înlocuită de nevoia maestrului de a împărtăși cu alții experiențele personale de creație.

Conținuturile predate nu sunt predate conform logicii disciplinei și nici în funcție de interesul cursanților. Profesorul se predă pe sine, de aceea contează cine este el. Evident că nu oricine poate fi un profesor-maestru.

De asemenea, nu poate fi realizată o educație de masă cu un curriculum magistrocentrist din două motive. Un motiv ține de faptul că sunt foarte puțini profesori-maeștrii disponibili într-o societate.  Al doilea motiv este că acești profesori sunt concentrați pe creația lor și nu pot fi integrați într-un sistem birocratic așa cum este școala. De aceea, în afara unor profesori maeștrii, organizarea magistrocentristă a claselor din școli cu catedra mare care tronează în fața băncilor înșiruite, nu are nicio justificare.

Totuși, marii maeștrii și operele lor, pot fi integrați în orice tip de curriculum prin prezențe pasagere. Chiar dacă prezența lor este minimă, impactul în formarea oamenilor poate fi major. Maeștrii pot ține conferințe în ritmul lor, pot avea prezențe în mass-media, se pot întâlni cu profesorii din domeniul în care activează, își pot expune operele. Ceea ce contează este însă cât de mult îi valorizează comunitatea pe acești oameni creatori pentru formarea tinerei generații. În funcție de nivelul valorizării școlile pot să fie mai flexibile sau mai rigide în integrarea maeștrilor.

Un curriculum centrat pe profesor se bazează pe competențele specifice și foarte particulare ale acestuia. Competențele maestrului sunt formatoare în sine și de aceea contează activitatea profesorului care nu poate fi anticipată și nici cuprinsă în documente.

Acest tip de educație era realizat în Antichitate, când un maestru filosof (în general sclav) pregătea din pruncie formarea unui cetățean din înalta societate. În Evul mediu și în Renaștere erau maeștri care își realizau activitatea lor, dar primeau în formare oameni dispuși să le fie ucenici. Ucenicia era un mod de a învăța din experiența ghidată, din contactul direct cu maestrul. Acum practicăm adesea impactul educativ cu opera de artă a marilor creatori din toate timpurile. Venim în contact cu personalitatea acestora citind despre ei și de asemenea, avem șansa întâlnirii cu personalități creatoare contemporane care activează în domeniile care ne pasionează. Pentru astfel de prezențe educative sunt justificate amfiteatrele din universități în forma lor de acum.

Curriculum centrat pe domeniul de studiu (tehnocentrist)

Curriculumul tehnocentrist este centrat pe un domeniu specific al cunoașterii. Aceste domenii ale cunoașterii și-au delimitat o arie în jurul obiectului propriu de studiu, și-au format un limbaj de specialitate. Prin intermediul creatorilor care au contribuit la formarea și dezvoltarea domeniului, s-au stabilit abordări și perspective, metode și tehnici de lucru.

În această abordare, relația educativă valorizează în mod special domeniul care trebuie predat conform logicii sale interne prin lecții care organizează conținuturile. Finalitățile educației sunt reprezentate de obiectivele generale și specifice ale domeniului (disciplinei de studiu). Educația se bazează pe didactica domeniului care are în vedere metode și tehnici de accesibilizare a cunoștințelor și de formare a unor competențe. Scopul este ca domeniul cunoașterii să fie transmis generațiilor următoare pentru a fi valorizat și îmbunătățit.

Pentru o astfel de educație, profesorul are nevoie să fie pregătit în domeniul pe care îl predă precum și în Didactica disciplinei predate (un domeniu al Pedagogiei). Indiferent de competențele și interesele sale, profesorul predă mereu același lucru. Îmbunătățirile sunt doar didactice, iar actualizările apar când domeniul de studiu dispune de inovații. Nici interesele cursanților nu contează prea mult, ei pot doar să-și dozeze în funcție de acestea nivelul de implicare personală.

Conținuturile sunt predate conform logicii disciplinei și ale organizării didactice. Particularizările în funcție de vârsta cursanților și de așteptări se realizează prin paliere diferite de complexitate.

Un curriculum tehnocentrist conține proiecte de lecții în care sunt urmărite obiectivele generale și specifice ale conținuturilor disciplinei. Evaluarea se realizează prin raportare la standardele generale ale domeniului de studiu.

Organizarea școlilor are în vedere alocarea unor clase specifice fiecărei discipline: laboratoare, ateliere, săli, spații dotate cu materiale corespunzătoare studiului domeniului. Orarele școlare presupun mutarea cursanților de la un spațiu la altul pentru realizarea lecțiilor. Spațiile sunt amenajate în funcție de specificul domeniului. Disciplinele teoretice au spații de studiu cu materiale corespunzătoare, cele creative au ateliere care să permită manifestarea specifică, iar cele practice presupun săli și ateliere care să permită implicarea activă. Profesorul este un îndrumător în domeniu, un organizator și deci nu are niciun motiv să stea la o catedră în fața cursanților.

Lecțiile se desfășoară astfel încât cunoștințele și deprinderile domeniului să fie asimilate de către cursanți. Cursanții intervin când au nevoie să se lămurească, să-și sedimenteze cunoștințele, să afle ceva în plus sau să-și aducă aportul la cele prezentate.

În sistemul de învățământ românesc, până în 2011, Legea educației impunea un curriculum centrat pe domeniul de studiu. Așa se explică de ce până atunci profesorii realizau proiecte de lecții în care urmăreau atingerea unor obiective generale și specifice ale disciplinei. De asemenea, era o mare valorizare a conținuturilor domeniului și o mare nevoie de asimilare a limbajului de specialitate.

Pregătirea în Pedagogie era centrată pe Didactica specialității. În organizarea școlară erau inconsecvențe căci nu toate disciplinele aveau săli specifice alocate și existau numeroase elemente magistrocentriste precum catedrele din fața băncilor și intrările separate pentru profesori. Și acum se mai păstrează elemente ale curriculumului centrat pe domeniu: formarea profesorilor are accentul pe formarea în specialitate, formarea continuă a profesorilor are aceeași axare dacă ne uităm la subiectele de la titularizare și dacă citim lucrările de gradul I ale profesorilor. De aceea, deși programele școlare sunt realizate pentru centrarea pe cursant, predarea se realizează adesea conform logicii disciplinei. Sunt numeroși inspectori școlari care impun profesorilor ca în cadrul proiectelor de activitate să existe lecții, obiective și alte elemente care țin de un curriculum tehnocentric.

Cum este organizat conținutul educativ? În discipline, interdisciplinar sau transdisciplinar?

Acest criteriu se referă aria conținutului educativ în funcție de care putem distinge trei tipuri de curricula: disciplinar, interdisciplinar și transdisciplinar. În fiecare dintre acestea, aria conținutului educativ este diferită. Spre deosebire de criteriul anterior care necesita opțiunea clară pentru un element central în educație, acest criteriu nu impune delimitări totale. Poate fi un curriculum care să fie organizat preponderent într-un fel, dar să aibă elemente din celelalte tipuri de organizare.

Curriculum disciplinar

Felierea cunoașterii în discipline a fost ideea lui Comenius care a vrut o simplificare pentru a face posibil învățământul de masă. Da la Comenius și până acum s-a rafinat foarte mult această împărțire și au apărut și dispărut numeroase discipline de studiu. Educația disciplinară a avut efect și asupra științelor care s-au împărțit și ele în domenii și subdomenii tot mai specializate.

Curriculumul disciplinar presupune o împărțire a timpului de studiu între domenii separate precum: Limba română, Matematică, Educație plastică, Muzică, Sport etc. Disciplinele pot să difere de la un an de studiu la altul, de la o cultură la alta. De asemenea ponderea lor poate fi diferită.

În această abordare, educația este realizată prin intermediul predării acestor discipline separate, care se presupune că vor completa întregul puzzle al nevoii de formare a cursanților. Fiecare disciplină are o programă care evidențiază conținuturile și finalitățile educației într-un domeniu. Planurile de învățământ arată disciplinele predate și ponderea lor pentru fiecare nivel de educație. Orarele notează succesiunea zilnică a disciplinelor de studiu.

Profesorii sunt formați în specialități stricte care cuprind aria disciplinei pe care o vor preda.

Curriculum interdisciplinar

„Inter” – înseamnă în limba latină „între”. Deci, este vorba de prezența disciplinelor, dar acestea se află în relație cu unele sau cu altele.

Disciplinele pot realiza diade sau triade, iar curriculumul se organizează pe arii disciplinare. Aceste arii pot fi: Aria științelor naturale, Aria artelor plastice și muzicale, Aria științelor exacte; Aria limbilor maternă și străine.

Interdisciplinaritatea poate fi deci asigurată prin intermediul colaborării dintre discipline și dintre profesori. Ea mai poate fi realizată și prin formarea interdisciplinară a profesorilor care, având o educație mai amplă pot realiza interferențe între discipline.

Curriculum transdisciplinar

„Trans”, înseamnă în limba latină „peste”. Deci este vorba despre trecerea dincolo de disciplinele specializate introduse de Comenius și revenirea la cunoașterea lumii și vieții așa cum ni se prezintă natural.

Într-o astfel de abordare, cunoașterea se realizează prin intermediul unor proiecte plecând de la teme de studiu precum: „Ce știm despre traci”, „Viața în oceanul Pacific”, „Culoarea oranj” etc. Temele pot fi preluate din interesele de cunoaștere ale copiilor. În tratarea acestora însă contează foarte mult abordarea multifațetată care presupune muncă de cercetare, de interpretare și de creație.

Japonia are un curriculum transdisciplinar, iar într-un an, cu copii de 10 ani dintr-o clasă, tema a fost „Cocorul”. Copiii au studiat miturile care se refereau la cocor, au studiat biologia cocorului, viața sa de la ecloziune până la moarte, obiceiurile sale. Au cercetat harta geografică a migrației cocorilor cu țări, populație, natură, climă. Au pictat cocorul și l-au confecționat din origami. I-au studiat proporțiile și l-au modelat în lut. Copiii au imaginat o poveste despre cocor după care au făcut scenariul unei piese de teatru. Au corectat și tipărit piesa, au stabilit rolurile și regia. Au vândut obiectele confecționate cu cocorul și bilete în avans la piesa lor. Au cumpărat materiale și au creat costume și decoruri pentru piesă. Au pus în scenă piesa. Și aceasta este doar ce am reținut eu din ce mi-a povestit profesoara lor că au făcut copiii în acel an.

Curriculumul românesc, înainte de 1989 era strict disciplinar. Apoi s-au introdus elemente de interdisciplinaritate. Conform legii educației 1/2011, acum avem un învățământ preponderent disciplinar. Legea prevede și elemente de interdisciplinaritate căci avem arii disciplinare care cuprind mai multe discipline care pot interacționa. De asemenea programele școlare permit interdisciplinaritatea fie prin colaborarea mai multor profesori, fie prin apelul la cunoștințe din alte domenii pe care îl pot face și profesorii și cursanții. Legea prevede și elemente de transdisciplinaritate în săptămâna „Școala Altfel”, precum și în proiectele prevăzute în programele tuturor disciplinelor care presupun abordarea unor teme din viața naturală și socială: Apa, Pământul, Pacea etc.

Cum este predat conținutul educativ?

Prin structurarea lui, prin reluarea spiralată, prin experiență sau maieutic?

Pedagogi teoreticieni și practicieni au înțeles că modul în care sunt organizate conținuturile și felul în care sunt ele predate decid succesul educației. De asemenea, conținuturile educative se pot organiza diferit în funcție de scopul învățării, de vârsta și interesul cursanților, dar și de competențele profesorului.

Curriculum structurat

Pentru a fi predate conținuturile au nevoie de o structurare logică după gradul de complexitate, după legătura lor cu experiența, după legătura dintre ele.

Bloom este pedagogul care a gândit o taxonomie a obiectivelor care a organizat didactic conținuturile ce ar trebui predate. Acestea sunt secționate în părți componente, simplu de asimilat, asemeni unei construcții din Lego. Scopul este împărțit în obiective generale, iar fiecare obiectiv general se compune din obiective specifice a căror realizare este clară și simplu de urmărit. Dacă se pornește de la ce este concret și observabil se poate ajunge la generalizare și la abstractizare.

Acest tip de curriculum se potrivește unor conținuturi intelectuale și tehnice. Așa pot fi realizate unele deprinderi și pot fi formate abilități. Este un tip de curriculum accesibil multor domenii. El stă la baza educației tehnocentrice. Este ușor de implementat pentru mase, iar rezultatele obținute sunt simplu de testat.

Acest tip de curriculum însă, este prea tehnic pentru explorările euristice, pentru demersuri creative, pentru educația spirituală, morală și pentru introspecție. De asemenea, sunt oameni cu gândire holistică care pot fi încurcați de segmentare. Și pentru formarea deprinderilor se poate observa că sunt oameni care se descurcă mai bine cu realizarea unor acțiuni în integralitatea lor, dar se debusolează când sunt nevoiți să realizeze acte separate lipsite de perspectiva finalității generale. Copiii mici au nevoie de un demers educativ mai individualizat, care să țină seama de caracteristicile lor personale. Adulții de asemenea, nu mai au timp și răbdare, ei au nevoie de un curriculum centrat pe interesele lor de formare.

Curriculum spiralat

Ausubel vorbește de „concepte-ancoră”, în fiecare domeniu în jurul cărora se construiește o întreagă structură pe care, apoi, se pot așeza elemente interschimbabile. Descoperirile științei și noile realizări artistice se vor adăuga sau vor înlocui date mai vechi. Îndată ce ne familiarizăm cu acele concepte-ancoră ale domeniului putem asimila încet, încet elemente caracteristice din ce în ce mai particulare. Deci se pornește de la general către particular, iar structura se construiește prin reluări succesive către un nivel din ce în ce mai aprofundat.

Este felul în care sunt reluate materiile în diferiți ani de studiu.

De pildă Istoria României este predată la grădiniță. Copiilor li se citesc legende și sunt familiarizați cu artefactele reprezentative pentru România: steagul, imnul, eroii, denumirea limbii și a țării, antecesori și basme. În clasa a IV, aceeași disciplină este completată cu legende și cu câteva date istorice. În clasa a VIII, copiii învață date de atestare arheologică și istorică, despre războaie, obiceiuri și cultură, despre întemeierea statului și despre relația cu alte state. În clasa a XII aceste date se reiau și sunt aprofundate. Pentru cei care vor urma facultatea de Istorie, datele generale vor fi completate cu studiul documentelor și a lucrărilor științifice în domeniu care prezintă diverse concepții și abordări. Astfel, aceeași Istorie a României a fost predată la niveluri diferite din ce în ce mai vast și mai aprofundat.

Curriculum experiențial

Este un curriculum organizat în jurul învățării directe, individualizate prin experiența personală a cursanților. Școala este un mediu în care sunt organizate experiențe de învățare care apoi sunt supuse reflectării și conceptualizării pentru o realizare ulterioară conștientă. Experiența poate fi realizată și sub forma observației.

Acest tip de curriculum presupune implicarea personală a cursanților pe întreg parcursul educativ.

Aristotel spunea că nu putem învăța decât „făcând”. Dewey îndemna la structurarea școlii „ca viața” unde copiii învață prin propria lor participare. Piaget, evidenția importanța realizării operațiilor concrete în formarea intelectuală a școlarului mic.

Acest tip de curriculum propune o învățare directă, individualizată și foarte personală care se transformă adesea într-o învățare temeinică. Cu toate acestea, o astfel de învățare este prea puțin structurată și nu se potrivește conținuturilor abstracte și nici celor care nu se află în sfera de interes imediat al oamenilor. Totodată, orice școală ar trebui să selecteze anumite experiențe de învățare și să renunțe la altele pe care nu le consideră prioritare.

Curriculum socratic

Organizarea educației se poate realiza și sub formă inductivă. Pornind de la interese mari, de la idei și concepții. Cursanții pot face un demers aprofundat de gândire, ghidat de întrebările profesorului. În cadrul acestui parcurs, cursanții se pot cunoaște mai bine, învață să se exprime și să se înțeleagă, își formează o disciplină a gândirii, a ascultării și a cunoașterii altora.

Socrate consideră că nu putem învăța decât ceea ce știm deja. Dacă ne gândim la felul în care receptăm informațiile pe care le luăm din mediu, vedem că are dreptate. Din toată abundența informațională selectăm doar ceea ce ne face trebuință, doar aspecte pe care deja le-am gândit și care au într-o oarecare măsură legătură cu experiențe anterioare. Acest demers de cunoaștere nu este steril, el este mereu pus în slujba grijii de sine.

„Gnothi seauton” (cunoaște-te pe tine însuți) este un mijloc pentru „epimelea”. Scopul educației este libertatea, adică dobândirea capacității de a fi independenți, de a fi responsabili pentru noi înșine și pentru lume. Or cum ne-am putea purta de grijă nouă când nu ne cunoaștem? Cum am purta de grijă lumii când nu o cunoaștem? Cunoașterea de sine este cheia, ea ne ajută și în cunoașterea lumii și în obținerea independenței.

Socrate dezvoltă „maieutica”, o tehnică similară cu „arta moșitului” care îi ajută pe oameni să scoată din ei înșiși cunoașterea. Cunoașterea de sine este înăuntrul nostru, ea trebuie doar adusă la lumină printr-un proces de conștientizare. Îndată ce ne cunoaștem putem avea grijă de împlinirea potențialului nostru.

Socrate consideră că sursa răului în lume este necunoașterea acesteia. Deci cunoașterea lumii este cea care ne ajută să fim responsabili și grijulii.

Un curriculum școlar socratic are nevoie de profesori pregătiți să-i ajute pe copii să se cunoască întrebându-i și stimulându-le răspunsurile diverse, exploratorii. În contact cu conținutul propriei noastre gândiri ne putem organiza și înțelege. Acest tip de stimulare a gândirii cercetătoare se potrivește devenirii independente de care avem nevoie acum în școală. Acest demers este atât de potrivit cu felul în care funcționează mintea noastră că nu poate avea subiecte care să nu poată fi abordate astfel.

Ce aplicativitate are conținutul educației? Este teoretică sau practică?

Acest criteriu se referă la cât de aplicabile sunt competențele formate și dacă acestea sunt intelectuale sau pragmatice. Acest criteriu ne ajută să distingem două tipuri de curricula: teoretic și practic.

Curriculumul teoretic

Curriculum teoretic este organizat în jurul educației intelectuale în care contează formarea minții sub toate aspectele sale: memoria, abilitatea de a face asocieri, de a generaliza, de a conceptualiza, de a rezolva probleme și de a abstractiza.

Conținuturile sunt organizate didactic pentru a putea fi învățate. Învățarea presupune elemente de lucru practic al minții pentru înțelegerea  și interiorizarea informațiilor.  Aceasta înseamnă familiarizarea cu termenii și conceptele așa încât să fie posibil jocul mental al aranjării lor în contexte și în relații diferite. Jocul minții va permite în cele din urmă rezolvarea și construirea unor probleme cu grade diferite de dificultate, a unor dileme, a unor exerciții.

Jocul activ cu mintea este un antrenament de a ne menține inteligența vie, cu o capacitate de reacție bună, aptă să creeze.

Ne amintim că inteligența este instrumentul care a permis speciei noastre supraviețuirea, dar este și mijlocul care ne ține personal în viață. Când nu ne antrenăm mintea, ea se degradează atrăgând după sine degradarea generală. Această valoare vitală pe care o are educația intelectuală se poate observa foarte bine în educația bătrânilor. Un bătrân care începe să învețe ceva devine mult mai agil fizic, mai activ, mai implicat în viața sa și nu se mai lasă copleșit de boli și doruri.

Acest tip de curriculum predispune la relații strict intelectuale în care mintea profesorului se întâlnește cu mintea cursanților săi. Aceștia sunt învățați să gândească într-un mod specific. Prezența corpului cu nevoile sale este pe cât posibil eludată căci distrage atenția și încurcă demersul intelectual.

Învățământul românesc tinde de vreo sută de ani spre un curriculum teoretic dovadă fiind faptul că-i numim pe copii elevi (adică oameni elevați, ridicați la nivelul intelectului). În școală se face abstracție de nevoia de mișcare a copiilor și li se pretinde o permanentă și concentrată atenție intelectuală. Educația tinde să se intelectualizeze chiar în învățământul tehnic și artistic unde se pune mult accent pe teorie și mai puțin pe practică.

Pentru o educație intelectuală de calitate însă, este nevoie de o stimulare care să mențină mintea interesată, jucăușă, bucuroasă și creativă. Fără aceste repere nu vom trece dincolo de formarea memorării și de învățarea „pe dinafară”.

Profesorii ar trebui ei înșiși să fie intelectuali, adică oameni care se bucură de creația minții lor, care și-o antrenează cu orice ocazie și care sunt fericiți să-i poarte și pe alții în lumea ideilor. Elevii au nevoie nu doar de antrenamentul minții lor cu profesorii, ci și de un cadru mai larg al unei comunități intelectuale care să-i susțină. Formarea unor astfel de profesori și susținerea comunitară a unor astfel de elevi sunt improbabile într-un context social în care intelectualii creativi sunt într-un procent mic.

Un dezavantaj este și acela al pregătirii intelectului pentru o lume virtuală care nu există practic. Căile neuronale pentru rezolvarea problemelor teoretice sunt diferite de cele care țin de rezolvări practice. Așa că ne putem trezi că formăm oameni care învață mult, dar nu reușesc să se descurce în situații de viață sau de muncă.

De asemenea, monodirecționalitatea educației intelectuale o face nerealistă. Omul nu este doar intelect, el este mult mai complex și are nevoie de o educație completă care să nu-l separe de sine, care să nu-l reducă la o singură dimensiune. În fapt, intelectul este instrumentul nostru cel mai important care ne exprimă forța vitală, dar este un instrument.

Curriculum practic

Organizarea acestui tip de curriculum este experiențială. Cadrul educativ permite experiența practică care după ce este trăită poate fi analizată și refăcută pentru a selecta căile cele mai potrivite de acțiune. După aceasta exercițiul poate transforma experiențele potrivite în deprinderi prin intermediul cărora se vor forma abilități practice. Deprinderile dobândite se vor putea realiza automat, cu un consum mic de energie și cu o minimă participare conștientă.

Avantajele unui astfel de curriculum țin de implicarea activă a cursanților pe întregul parcurs educativ. Cursanții trăiesc experiențe directe în care sunt implicați cu întreaga lor personalitate ceea ce-i face să fie interesați și activi. Rezultatele educației sunt imediate și oferă bucuria specifică a participării directe. Nereușitele sunt clare și, după ce se fac corecturile, ele pot fi reparate prin exercițiu.

Cursanții implicați sunt independenți,  dornici să reușească ei înșiși, să obțină bucuria de a vedea roadele activității lor, de a deveni din ce în ce mai capabili. Progresul vizibil este antrenant și satisfăcător.

Profesorii trebuie să fie capabili să sintetizeze exercițiile corecte și să poată să ofere sarcini gradate, pe măsura capacităților cursanților. Ei înșiși sunt maeștri ai realizării acțiunilor pe care predau.

Educația din SUA, sub influența curentului filosofic al lui Dewey, are un curriculum pragmatic. Aici copiii învață să comunice comunicând, să relaționeze relaționând. Învață să-și calculeze taxele, să șofeze, să îngrijească copilul mic, să gătească, să repare obiecte, să picteze, să confecționeze tot felul de obiecte, să se implice în viața comunității, să organizeze evenimente. Copiii învață trăindu-și viața în școala organizată ca o comunitate.

Sigur că există numeroase avantaje prin faptul că școala nu este un mediu artificial în care copiii se pregătesc pentru viață. Ei se pregătesc trăind, sunt la vârsta lor și învață făcând, participând.

Exagerările acestui sistem sunt cele care generează probleme. Școala ca oglindă a vieții sociale ajunge adesea să fie un mediu sălbatic, un teatru al bulliyng-ului care, în situații extreme se soldează cu agresiuni diverse. De asemenea, oamenii pot învăța făcând anumite lucruri, nu toate, iar aceste exerciții intelectuale sunt menite doar pentru cei foarte determinați. Aprecierea școlară este a celor care excelează la sporturi și a celor capabili să se impună social, dar nu aceștia sunt cei care vor avea reușită în viață. Școala astfel, generează niște valori care vor fi răsturnate mai apoi, iar vedetele din școală vor ajunge să lucreze pentru colegii lor de care râdeau. Educația intelectuală este neglijată foarte mult ceea ce determină o incapacitate a oamenilor de a se pricepe la lucruri practice care presupun unele abilități ce țin de gândire.

Din practicile celor care au ales un tip de curriculum teoretic sau practic se poate vedea că educația nu poate decupa din oameni doar anumite aspecte pe care să le dezvolte și că e nevoie de o balansare între cele două.

Cum se raportează la timp finalitățile educației? Sunt centrate pe anticiparea viitorului, pe recuperarea trecutului sau pe trăirea prezentului?

În cultura noastră euroatlantică timpul este o valoare importantă și o unitate de măsură. De aceea curriculumul educativ poate fi diferit în funcție de felul în care se raportează la trecut, la prezent sau la viitor.

Curriculum prospectiv

Educația poate avea în vedere, prin finalitățile sale, formarea pentru un viitor estimat. Astfel se pot face studii sociologice prospective pentru a pune în evidență ce profesii vor fi necesare și în ce pondere pe piața muncii în următorii 5 ani. În funcție de aceste studii vor fi bugetate locurile la facultate într-un număr sau altul. De asemenea pot fi realizate studii prospective care să evidențieze valorile sociale principale în următorii 10 ani, iar acestea vor sta la baza formării în școală.

Având în vedere că școala pregătește pentru viitor este nevoie de studii predictive care să arate cum va arăta acel viitor pentru care formăm copiii în prezent. Chiar dacă aceste predicții nu pot avea o acuratețe prea mare, ele pot oferi o direcție generală. Această direcție este necesară atunci când sunt alese anumite discipline pentru a fi studiate și când se estimează nevoile de formare în funcție de cerințele de pe piața muncii.

Totuși viitorul este legat de trecut și de prezent, indiferent ce anticipăm, el va fi așa cum îl pregătim. De aceea, poate că accentul nu ar trebui să fie atât pe ceea ce credem că putem anticipa, ci pe ceea ce am dori să pregătim pentru generația viitoare.

Curriculum istoric

Centrarea pe trecut a curriculumului oferă copiilor o unitate cu trecutul civilizației din care fac parte. El dispune de o bază de date tehnologice, artistice și științifice. Aceste date sunt deja descoperite și create și pot fi puncte de plecare în formare. Bunurile culturale sunt instrumente necesare care permit continuitatea socială, integrarea noilor membrii și salvează de cheltuirea redundantă a energiei spre invenții deja realizate.

Este necesară o selectare însă a datelor, precum și o separare a lor în funcție de interese diverse. Această selecție previne o avalanșă prea mare de informații nesolicitate care s-ar putea prăvăli peste copii în școală determinându-i să-și piardă interesul pentru învățare.

În acest tip de curriculum, accentul nu poate fi pus pe informație căci aceasta este prea numeroasă și se perimează până la terminarea studiilor. Accentul potrivit este cel pus pe valoare informației, pe interesul pentru a o obține și pe conștientizarea faptului că aceasta este importantă pentru evoluția civilizației noastre. Informațiile ca atare vor putea fi căutate sau cerute de către copil, valorizarea acestora este importantă.

Curriculum centrat pe prezent

Acest tip de curriculum preferențiază relația educativă prezentă, întâlnirea irepetabilă și activitățile realizate împreună de către profesori și copii. Bucuria trăirii momentului, a jocului de idei și a învățării, a descoperirii unor fenomene și evenimente pentru a fi retrăite prin povestire contribuie la educația ca fapt de viață.

Copilul nu învață pentru a ști în viitor și nici pentru a dobândi competențe. El învață pentru că e curios să afle, pentru că se bucură de jocul intelectual și pentru că e fericit să găsească soluții la probleme reale sau imaginate.

Profesorul creează situații educative pentru momentul prezent în care se implică și îi implică și pe copii. Pentru el timpul petrecut educativ cu copiii este valoros și este pregătit să-l prețuiască căci este irepetabil. Cu fiecare copil în parte, în fiecare oră, mai descoperă ceva despre sine, despre ceilalți, despre educație.

Deși conținuturile pot fi standardizate, ele sunt doar un punct de plecare în aventura gândirii și în explorarea aptitudinilor ce pot fi formate.

Cum este relația educativă? Este centrată pe predare, pe învățare sau pe evaluare?

Între profesor și cursant, relația educativă fluctuează prin implicarea lor alternativă. Astfel apar momente de predare, de învățare și de evaluare. Curriculumul se poate concentra pe unul dintre aceste trei aspecte ale relației educative.

Curriculum centrat pe predare

În această abordare, relația educativă este centrată pe transmiterea cunoștințelor, abilităților și a deprinderilor. Pentru predare contează selecția conținuturilor și organizarea lor pedagogică pentru a fi ușor de transmis. Sunt importante metodele și tehnicile de predare. Profesorul are nevoie să-și cunoască bine domeniul pe care-l predă precum și populația cărei i se adresează pentru a structura pedagogic conținuturile.

Relația educativă este concentrată pe oferta profesorului și de aceea devine importantă formarea acestuia atât în specialitate cât și în psihopedagogie. În educație, profesorul este cel responsabil, iar competențele lui pedagogice sunt esențiale.

Schimbările și dezvoltările în educație se concentrează asupra actului predării care trebuie analizat și perfecționat. Activitățile de predare pot fi numeroase, divers realizate în funcție de populația de adresare.

Un astfel de curriculum găsim în tutoriale, în manuale și în culegeri, în diverse situații în care cursanții se selectează în funcție de interesul lor și de nivelul cursurilor. Feedbackul venit din partea cursanților este necesar pentru ameliorarea predării și nu spune ceva despre felul în care se implică aceștia.

Acest tip de curriculum, în epoca internetului și a abundenței tutorialelor arată că orice tip de conținut poate trezi interesul cuiva. Nevoia oamenilor de a se informa este foarte mare la nivel global. Totuși, pentru o astfel de organizare este nevoie de cursanți deja educați, capabili să știe ce-i interesează. Ei trebuie să fie apți să caute informația în locuri demne de încredere. Dezavantajul fiind că, într-o abundență de informații, devine greu de găsit informația corectă.

Școala nu se poate centra doar pe predare căci oamenii care învață au nevoie să participe activ la actul lor de formare și nu o pot face dacă oferta este limitată și obligatorie. De asemenea, într-o instituție organizată în jurul cursantului, activitatea principală nu poate fi a profesorului. Predarea, însă, dacă nu este exclusivă, este important să fie bine făcută și cu responsabilitate.

Curriculum centrat pe învățare

În școala care pune cursantul în centrul educației sigur că acest tip de curriculum este cel mai potrivit. Majoritatea activităților din școală sunt cele realizate din interesul și cu implicarea cursanților și au ca scop învățarea.

Profesorul este pregătit să observe interesele de învățare precum și modurile preferate în care fiecare dintre cursanți își formează competențe. Astfel, profesorul devine un facilitator al învățării organizând activități specifice, structurând conținuturi și oferind oportunități de experimentare și descoperire.

Participarea cursanților este esențială și contează foarte mult interesul și motivația lor. Școala trebuie să ofere cadrul propice pentru această participare.

Este un tip de curriculum care presupune independența cursanților și nu se poate realiza în sisteme educative care nu pot renunța la controlul profesorilor și al decidenților. De aceea, pentru centrarea educației pe învățare, în condițiile nerenunțării la control, s-a inventat termenul de învățare dirijată în care conținuturile sunt propuse de către sistemul educativ, iar profesorii se ocupă de menținerea interesului și al motivației, de oferta oportunităților de învățare.

Acest sistem ar avea avantajul că educația ar putea fi unitară și că nu ar depinde de capacitatea de facilitator a profesorului ca individ. Problema apare atunci când se trece către obligativitatea învățării, când educația nu mai este un drept și o oportunitate, ci devine o obligație realizată silnic.

Curriculum centrat pe evaluare

Educația este foarte adesea structurată pe niveluri aptitudinale, iar pentru trecerea de la un nivel la altul este necesară evaluarea. De asemenea, pentru certificarea unor competențe este nevoie de evaluare. Evaluarea este necesară și pentru ca profesorul să-și cunoască cursanții și să se poată adapta la nivelul lor pentru ca ei să aibă succes în învățare. Evaluarea  este și un mijloc ce pune în evidență nevoile educative, modurile preferate de învățare și nivelul de implicare ale cursanților.

Evaluarea oferă un feedback sistemului care se poate regla, profesorului care se poate adapta la specificul cursanților precum și cursanților care își pot întări competențele și își pot corecta greșelile.

Curriculum poate fi axat pe evaluare în centre care acordă certificate, care asigură treceri la un alt nivel educativ, care se ocupă cu ameliorarea sistemului sau a metodelor, care doresc identificarea unor competențe specifice.

Un curriculum centrat pe evaluare în școală este un nonsens. Școala este o instituție de educație, de formare, nicidecum de evaluare. Evaluarea în școală are un rol atâta vreme cât este educativă, cât poate sprijini formarea, altfel nu are niciun rost.

Există școli, sau ore în școlile noastre contemporane în care profesorii indică niște conținuturi pe care copiii să le învețe, iar ei se ocupă să le dea teste și să-i asculte pentru notare. Evaluarea nu este nici măcar explicată: copiii primesc note, dar nu își văd corecturile și nici nu li se spune unde au procedat bine și unde au nevoie să remedieze. Adesea, aceste evaluări se realizează sub forma amenințărilor și pentru a-i domina pe copii. Evident că atunci când evaluarea este utilizată ca pedeapsă sau pentru a-i supune pe copiii pe care îi dorim independenți, nu se mai face educație. În aceste școli nu se face educație, iar lucrurile ar trebui remediate urgent.

Profesorii pregătiți pentru aplicarea unui curriculum centrat pe evaluare se raportează la criterii obiective realizate pentru un conținut și pentru un nivel de competență. Criteriile pot fi calibrate în funcție de caracteristicile de vârstă sau de competențe necesare. Pot exista și criterii creative precum gradul de invenție și originalitatea tehnicilor folosite. Pentru invențiile tehnice se poate lua în calcul originalitatea și utilitatea obiectului. Indiferent cum ar fi, aceste criterii sunt generale și sunt comunicate cursanților de la începutul formării lor pentru a putea fi urmărite, iar evaluarea se va face strict prin raportarea la acestea.

Atunci când nu este o altă miză decât formarea, pot fi admise criterii care țin de raportarea individuală la propria performanță. Astfel evaluarea presupune o explicație care compară realizarea actuală  a cursantului cu una anterioară pentru a semnala progresul personal și pentru a întări învățarea.

În nicio situație, raportarea la „clasă” sau la un grup de învățare nu poate fi un criteriu de evaluare educativă. Evaluarea astfel realizată nu are niciun sens nici formativ, nici de selecție în raport cu niște nevoi. Ea este strict subiectivă și are doar rolul de a genera concurență contraproductivă educativ.

Cine organizează educația? Statul sau organizații particulare?

În funcție de cine decide structura curriculumului școlar putem avea un curriculum de stat și unul particular.

Curriculum de stat

Statul ca organizator de curriculum educațional va selecta pentru a fi formate acele competențe considerate necesare social pentru tânăra generație. În funcție de această selecție vor fi formați profesorii și vor fi realizate programele școlare. Programul de studiu va răspunde și el unei concepții sociale asupra importanței educației.

Statul aplică ceea ce susține societatea despre educație. Citind programele educative, studiind orarele și analizând alte elemente de curriculum de stat putem înțelege cultura țării, atitudinea ei față de cetățeni, dar și felul în care va evolua statul respectiv în următorii 20 de ani.

Curriculum de stat presupune o anumită coerență educativă care le permite copiilor mutarea dintr-o școală în alta fără schimbări majore de conținut. Acesta se străduiește să asigure și egalitatea de șansă la educație a copiilor indiferent de mediul de proveniență și de nivelul financiar al familiilor. Sigur că tocmai această unitate curriculară poate duce la unele discriminări.

De pildă, sunt țări musulmane care interzic educația școlară a fetelor. Sunt țări, ca și România, în care sunt promovate în topul liceelor „școli de elită” unde nu au acces decât copiii care sunt pregătiți cu meditații plătite din banii părinților. Sunt școli în mediul rural care funcționează fără profesori de specialitate, iar egalitatea de șansă a copiilor cursanți nu este asigurată.

Curriculumul de stat din țara noastră este centrat pe cursant și oferă o formare generală până în clasa a IX-a. Sunt și școli care încep formarea în specialitate din clasa I cum sunt școlile cu un curriculum în limbi străine. Alte școli încep formarea în specialitate în clasa a V-a. Acestea sunt licee de coregrafie, de muzică și de arte. Toate însă trebuie să acopere un curriculum de cultură generală chiar dacă introduc unele ore în plus. După clasa a IX educația se diversifică împărțindu-se în filierele: teoretică, tehnologică și vocațională. Bacalaureatul teoretic le oferă tuturor tinerilor posibilitatea de a schimba profilul pentru a merge la orice facultate doresc. Către filiera tehnologică se pot orienta și absolvenți ai altor filiere urmând școli postliceale sau facultăți din cadrul Universității Politehnice.

Filiera teoretică are două profiluri: real și uman. Profilul real se împarte la rândul său în două specializări: matematică-informatică și științele naturii. Profilul uman se împarte și el în specializările: științe sociale și filologie. Filiera vocațională cuprinde profilul artistic, pedagogic, teologic, militar și sportiv. Profilul artistic are specializări precum: coregrafie, muzică, arte vizuale, arhitectură. Filiera tehnologică presupune pregătirea pentru meserii specifice.

Curriculum particular

Statele, dacă nu sunt totalitare, pot fi sprijinite în oferta lor educativă prin inițiative particulare. Aceste inițiative sunt interesate într-o formare specifică cu anumite caracteristici care sporesc diversitatea ofertei educaționale.

Pot fi curente educative internaționale care să propună un anumit sistem de formare. Acestea pot fi inspirate de un mare pedagog precum Montessori, Petersen, Steiner, Freinet, Dewey etc. Pot fi sisteme de educație ale unor alte state care își doresc înființarea unor școli pe tărâmul unor țări prietene: școala franceză, americană, turcă, germană, italiană etc. Pot fi școli organizate de firme care vor să investească în formarea oamenilor pe care să-i angajeze. Pot fi școli realizate în jurul unor comunități naționale, a unor comunități religioase, a unor comunități artistice sau de hobby, a unor comunități locale sau a unor asociații de părinți.

Școlile particulare pot fi alternative la cele de stat sau pot oferi doar o educație de completare în paralel cu școala de stat.

Cât este personalizată educația? Ponderea dintre curriculumul obligatoriu, opțional și facultativ

Educația pentru a oferi egalitate de șansă, este necesar să selecteze anumite competențe de bază care să fie formate la toți copiii. Pentru asigurarea personalizării educației și pentru împlinirea potențialului individual, educația este completată prin curriculum opțional și facultativ.

Curriculum obligatoriu

Este acela care selectează conținuturile și competențele considerate ca fiind foarte importante pentru a fi formate. Este un curriculum obligatoriu general al școlii care se referă la competențele de bază fără de care se poate spune că oamenii „nu au școală”.

În comunitatea noastră contemporană, școala, în general, își propune să alfabetizeze, să formeze deprinderi de gândire logică, de comunicare, de socializare și de rezolvare de probleme. Astfel, un om școlit înseamnă că este un om care știe să scrie și să citească; știe să socotească; știe să înțeleagă raporturile dintre cauză și efect, face deducții logice și inferențe; știe să asculte, să înțeleagă și să își comunice nevoi și aspirații.

Pe fiecare palier de vârstă sau profil educațional, școala are un curriculum obligatoriu valabil doar la acel nivel. Sunt elemente generale, de bază care trebuie formate pentru obținerea unor competențe specifice.

De exemplu, școala de șoferi este facultativă, ea nu trebuie făcută de către toți cetățenii. Dar, pentru a putea fi absolvită cu succes, această școală impune un anumit curriculum obligatoriu care se finalizează cu competențe specifice care-i permit absolventului să poată circula ca șofer pe drumurile publice.

Curriculum opțional

Acesta presupune opțiuni alternative. Cursantul poate alege din mai multe variante un număr de cursuri. Ideea este ca variantele alese să corespundă interesului de formare al cursantului. Acesta este un pas în individualizarea învățării.

De pildă, cursantul, pentru o anumită specializare, se presupune că ar avea nevoie să știe două limbi străine. El poate alege oricare două limbi străine din cele trei (sau mai multe) limbi străine ofertate. Sigur că fiecare va face opțiunea individual în funcție de interese, de preferințe, de cunoștințele anterioare și de așteptările personale.

Curriculum facultativ

În cadrul curriculumului facultativ sunt oferte educaționale care transcend aria de formare și care sunt ofertate cursanților pentru deschiderea perspectivei și sporirea posibilităților creative, pentru hobby, pentru satisfacerea unor interese colaterale.

De pildă, în școală poate fi organizat un club de baschet, un cor, un club de lectură, un grup pentru confecționarea brățărilor, un cerc de istorie medievală, o echipă de teatru și una de pictură murală. Toate aceste activități pot fi ofertate copiilor în afara programului de studii. Participarea copiilor este voluntară și ea nu condiționează în niciun fel parcursul școlar obligatoriu.

De asemenea, se poate observa că în afara învățământului obligatoriu dintr-un sistem educativ, orice ofertă educativă este facultativă. Alegerile de a studia sau nu și ce anume sunt decizii individuale sau contextuale, dar nu sunt obligatorii.

Orice sistem de educație stabilește un număr de ani de învățământ obligatoriu. În afara acestuia orice formare este facultativă. Totuși pentru accesarea unei anumite profesii devine obligatorie formarea specifică în acel domeniu.

De exemplu, formarea pentru cariera didactică este facultativă. Orice student își poate absolvi facultatea de specialitate pentru care a optat fără condiționarea de a se forma ca profesor. Sigur, dacă a optat pentru o Facultate cu profil pedagogic, formarea în domeniu este obligatorie. Dar, dacă studentul dorește să poată profesa ca profesor atunci va trebui să opteze pentru modulul psihopedagogic fără de care nu poate ocupa un post didactic. Odată făcută această opțiune, pentru absolvire, cursantul trebuie să facă dovada dobândirii competențelor necesare carierei didactice.

Ce pondere au elementele inconștiente în structura curriculară? Curriculum declarat, aplicat și ascuns

Chiar și în conceperea unor sisteme sociale raționale cum se presupune că este cel educațional se poate observa că apar elemente de subiectivitate culturală și personală care interferează cu ceea ce ne propunem conștient.

Curriculum declarat

Este acel curriculum definit de documentele și înscrisurile legale. Îl găsim descris în legea educației, în amendamentele și în metodologiile de aplicare, în planuri de învățământ, în programe școlare, în auxiliare, în grile de evaluare, în orare și în toate documentele școlare.

Curriculum aplicat

Documentele școlare stabilesc cu rigurozitate desfășurarea procesului de educație, dar aplicarea acestora se va face în mod subiectiv. Transpunerea în practică a documentelor școlare va ține de experiența anterioară, de felul în care sunt formați profesorii, de cultura națională și de grup, de climatul școlar și de colectiv, de competențele personale și de subiectivitatea participanților.

Legea educației 1/2011 prevede trecerea de la un curriculm tehnocentrist la unul centrat pe cursant. În programele școlare nu mai întâlnim termeni care țineau de centrarea pe conținut precum: lecții, obiective generale și specifice ale disciplinei. Totuși acești termeni sunt impuși de către unii inspectori școlari care le cer profesorilor să facă planuri de lecție în care să descrie obiectivele generale și specifice. Lecții mai găsim și în unele manuale care au primit aprobarea ministerului. Exprimarea cotidiană a profesorilor arată de asemenea că ei nu fac activități prin care copiii să dobândească niște competențe, ci continuă să predea lecții pentru a împlini obiectivele unei discipline.

Conform legii educației, învățământul din țara noastră este declarat ca fiind laic. Cu toate acestea, preponderența ortodoxă a culturii noastre transpare evident în școală prin prezența icoanelor, prin chemarea preoților care vin să slujească la deschiderea anului școlar, prin ținerea sărbătorilor religioase. Sunt unități educative unde copiii sunt duși cu clasa la biserică pentru a fi împărtășiți. Religia unde se face catehism ortodox este cea mai răspândită oră școlară (se face săptămânal pe toată durată celor 12 ani de studiu). Ea este opțională, dar copiii optează pentru aceasta și din alte considerente decât cele religioase: pentru a-și mări media generală cu un 10 în plus; pentru că școala nu le oferă variantă pentru acea oră; din presiunea exercitată de grupul de copii, părinți sau profesori.

Deci curriculumul aplicat este o transpunere a curriculumului declarat în practică în funcție de propriile noastre înțelegeri și competențe. Curriculumul aplicat este influențat de  cultura reală în care trăim și care ne formează valorile și credințele. Toate acestea nu pot fi schimbate printr-o lege.

Curriculum ascuns

Curriculumul ascuns ține implicarea profundă cu întreaga noastră personalitate în actul educativ. Implicarea noastră transpare dincolo de ceea ce conștientizăm că facem. Sunt elemente de cultură națională și de grup care transpar în școală susținând sau contrazicând curriculumul declarat. Sunt de asemenea elemente ce țin de climatul educațional, de grup și de subiectivitatea participanților.

Cu toții știm că profesorii le transmit copiilor nu doar ce își asumă, ci și pasiunea sau plictiseala pe care o simt ei înșiși pentru domeniul lor. Copiii simt și sunt puternic influențați când profesorului nu-i place să lucreze cu copii, când este nedrept sau când se teme. De asemenea arhitectura școlii, felul în care sunt aranjate băncile și catedra, transmit copiilor atitudinea magistrocentristă și autoritarismul din alte epoci. Modul în care este conceput orarul cu pauzele scurte în care copiii nu au timp să socializeze, să mănânce și să iasă afară arată cum educația tinde să facă abstracție de nevoile copiilor. Le cerem copiilor să fie sinceri și să-și asume greșelile, dar acestea sunt aspru pedepsite în școală. Le cerem copiilor să fie hotărâți și deciși, dar nu îi lăsăm să ia nicio decizie fără autorizare adultă. Le cerem copiilor să fie creativi, dar să recite lecțiile învățate pe dinafară. Le spunem copiilor să fie corecți, dar profesorii nu sunt mereu așa. Prin urmare, adesea ceea ce le cerem verbal copiilor vine în contradicție cu modelul pe care îl oferim și cu cerințele indirecte pe care le impunem.

Sigur că efectele reale ale educației vor ține seama de impactul curriculumului ascuns care, chiar dacă nu este studiat și nici asumat, se impune în formarea educativă.

Care sunt valorile în jurul cărora se structurează curriculumul? Avem un curriculum tradițional, modern sau alternativ?

Valorile care motivează susținerea educației de către o comunitate sunt esențiale căci ele determină ce competențe vor fi formate și ce potențial al tinerilor poate fi dus la împlinire.

Curriculum tradițional

Sunt valori sociale conservatoare care țin de elemente general umane precum nevoia de supraviețuire în context social. Omul pentru a putea supraviețui are nevoie să se adapteze la o comunitate de oameni căci adăpostul mulțimii le permite oamenilor să facă față confruntării cu natura. Beneficiul de a trăi într-o societate este mare, dar este plătit cu nevoia de a împărtăși valori comune care să permită unitatea și care să diminueze agresivitatea intraspecifică. Aceste valori generale derivă din principiul plăcerii și se traduc la nivelul moralei în ceea ce numim „bine”. Binele este nuanțat în frumos, corect, drept, și multe alte valori. De asemenea Binele ajunge să fie descris cu amănunte specifice care, cel mai adesea ajung să fie atât de nuanțate subiectiv încât devin discriminatorii pentru alte grupuri sociale și chiar pentru unii membrii din grupul în cauză. De asemenea valorile unui grup social derivă din experiențele specifice prin care trece acesta la un moment dat. Astfel, atunci când experiențele cotidiene se schimbă, unele valori descrise prea specific ajung să nu mai aibă nicio susținere.

Acestea sunt motivele pentru care valorile tradiționale care au permis închegarea și dezvoltarea unei comunități ajung să fie schimbate cu unele mai actuale.

Curriculum tradițional însă încearcă transmiterea valorilor de structură ale grupului către noua generație de membri pentru ca aceștia să nu se simtă străini în cultura din care fac parte și să poată beneficia cât mai mult de ea.

În țara noastră, curriculum tradițional este cel herbartian care ținea de un învățământ intelectualist, de masă, foarte potrivit pentru formarea unor buni executanți care să se adapteze muncii în fabrici și uzine. Ideologia potrivită ținea de un umanism colectiv: clasa muncitoare era „zeul” momentului, idealul la care tinerii urmau să ajungă. Deoarece industrialismul se grefa pe ieșirea grăbită din satul neolitic, ideologia umanismului colectiv s-a îmbinat interesant cu religia creștină care nici ea nu era prea desprinsă de o religie mai veche politeistă cu aspecte magice. Aceste transmiteri culturale sunt responsabile de atitudinile superstițioase și mistice pe care le găsim în zile noastre, de credințele în zodii, pietre și alte artefacte.

Curriculum modern

Acesta încearcă să adapteze valorile tradiționale la nevoile curente ale societății. El încearcă și să genereze valori noi care să reflecte experiențe prezente de adaptare preluate din viața cotidiană.

În România, această schimbare a presupus centrarea educației pe cursant care, prin activități își poate forma competențe necesare social. S-a încercat renunțarea la centrarea pe disciplinele de studiu și pe obiectivele lor atinse prin intermediul lecțiilor.

De asemenea, educația a încercat să devină mai personalizată, să existe un curriculum la decizia comunității, a școlii și a copilului. S-au introdus elemente de educație interdisciplinară și transdisciplinară precum și o deschidere către nevoi contemporane de formare.

În formarea profesorilor s-a schimbat accentul de la didactica predării specialității către cunoașterea psihologiei cursantului.

Se încearcă metode care să permită formarea individualizată și implicarea activă a cursanților.

Curriculum alternativ

Este un curriculum care are la bază o concepție specifică despre educație pornită de la gândirea unui pedagog sau dintr-un curent pedagogic. Sigur că fiecare școală de gândire pune în centrul educației anumite valori specifice pe care alternativa educațională își propune să se axeze în formare.

Alternativele educaționale la învățământul tradițional din România au pornit toate de la nevoia de a pune cursantul în centru educației. De asemenea, toate alternativele educaționale aprobate de către Ministerul educației, de-a lungul timpului, sunt compatibile la nivelul conținuturilor cu învățământul de masă. Acestea sunt: Step-by-Step; Montessori; Freinet; Waldorf; Pedagogia curativă, Planul Jena.

Educația Step by Step este o alternativă educațională care își are originea în concepția lui J. Dewey. Ea pune accent pe învățarea prin experiență și pe adaptarea copilului la viața socială.

Prin educație i se oferă copilului un mediu educativ cât mai variat în care să poată avea experiențe de învățare, în care să se poată implica activ. Relațiile dintre copii sunt importante și de aceea se oferă ocazii didactice pentru comunicare, pentru colaborare și pentru exprimare de sine. Comunitatea de părinți este și ea implicată.

Educația Montessori are la bază concepția pedagogică asupra dezvoltării copilului a Mariei Montessori. Copilul este considerat ca având un potențial individual care are nevoie să fie revelat prin educație. Copilului îi sunt împlinite prin educație nevoile sale: de a-și realiza potențialul; de a avea grijă de sine, de ceilalți și de mediul din jurul său. Educația oferă un mediu în care copilul să-și poată dezvolta individualitatea, iar educatorii sprijină acest demers al copilului fără a-l inoportuna.

Se face distincția între activitatea de joc și cea de muncă, prima fiind dominată de principiul plăcerii, iar cea de a doua de principiul realității. Materialele educative sunt la îndemâna copilului și sprijină formarea unor deprinderi cotidiene practice sau de gândire logică.

Educația Freinet pornește de la concepția pedagogică a profesorului francez Celestin Freinet. În cadrul acestei alternative educaționale contează implicarea activă a copiilor în rezolvarea de probleme.

Copiii sunt împărțiți timp de o lună în grupuri de lucru în care lucrează la un proiect comun. Pentru realizarea proiectului ei colaborează, comunică, învață prin descoperire și prin experiență, se implică activ. Profesorul este un facilitator care le respectă copiilor libertatea de acțiune și de decizie. El îi ajută cu materiale, îi orientează sau îi sprijină când au nevoie de ajutor, dar nu le direcționează munca. Copiii învață implicându-se, își creează un rol în grupul de lucru și sunt permanent motivați de scopul proiectului în care s-au implicat.

Educația Waldorf are la bază concepția pedagogică: antroposofia, a filosofului Rudolf Steiner. El consideră că școala există pentru copii, iar aceștia trebuie acceptați cu întreaga lor individualitate fără prejudecăți sociale.

Copilul are nevoie să se dezvolte pe toate cele trei planuri ale existenței sale: trupească, sufletească și spirituală. De aceea formarea copilului nu poate fi doar intelectuală, ci și artistică, religioasă și socială. Copilul este îndemnat să se adapteze lumii naturale și să se integreze social. Ritmul lumii naturale (anotimpurile, de pildă), ritmul lumii sociale (sărbătorile) și ritmurile individuale (cele ale organismului) ajută la această integrare. Euritmia, ca bună adaptare la ritmul vieții, este sprijinită prin muzică și artă, lucru manual, antrenarea simțurilor. Învățarea intelectuală se realizează pe epoci, o materie este predată 2-4 săptămâni timp de 2 ore zilnic pentru continuitate și pentru existența unei pauze de fixare când se trece la următoare materie. Lucrul manual și dezvoltarea tuturor simțurilor este importantă.

Pedagogia curativă derivă tot din concepția lui Rudolf Steiner, dar se adresează copiilor cu nevoi speciale care au nevoie de o atenție educativă individualizată. Acest tip de educație care îi valorizează pe copii așa cum sunt și nu-i compară cu un model. Îi sprijină pe copiii cu orice deficiențe să se simtă valoroși și să-și dezvolte potențialul lor specific. De asemenea, le permite acestor copii să se poată integra în societate în funcție de ritmul și de posibilitățile lor specifice. Cunoașterea de sine și adaptarea la natură îi ajută pe copiii cu deficiențe să devină cât de independenți pot fi în satisfacerea propriilor lor nevoi și în autoîngrijire.

Educația Planul Jena își are originea în concepția pedagogului german Peter Petersen care vedea importantă dezvoltarea copiilor prin activități realizate în grupuri.

Grupurile sunt realizate cu aproximativ 4 copii de vârste diferite pentru a fi mai aproape de atmosfera naturală din familie. Grupurile sunt organizate în jurul activităților cotidiene. Astfel întâlnim grupuri de bază pentru activități precum: conversația, jocul, munca, serbarea. Sunt grupuri de lucru stabilite în funcție de nivelul de înțelegere al copiilor sau în funcție de nivelul lor de competențe într-un domeniu. Sunt și grupuri de masă, stabilite în funcție de afinitățile lor în timpul mesei, de pildă.

Criteriile descrise permit descoperirea mai multor tipuri de curricula în funcție de care putem face o analiză a sistemelor educative. Sigur că la acestea pot fi adăugate și altele care ne pot ajuta să avem o imagine mai clară despre un curriculum educativ atunci când dorim construirea lui, ameliorarea sau compararea.