Maturitatea târzie
Adultul care a reușit să-și depășească dificultățile crizei de la maturitate a căpătat o anume stabilitate, o liniște și o înțelegere de sine care îi permit să petreacă cu bucurie până în jurul vârstei de 70-80 de ani atunci când se instalează bătrânețea.
În cultura noastră, accesarea liniștii acestei vârste se face cel mai adesea prin intermediul unei crize de sănătate. Ca adulți suntem obișnuiți încă din copilărie să sfidăm limitele corpului nostru, să ne abuzăm fizic și mental. Munca este excesivă, iar distracțiile presupun adesea abuzuri după care e nevoie de refacere ca după boală. Frecvența cu care se apelează la alcool, la tutun, la cafea în exces, la stimulente de tot felul, la medicamente și la alte substanțe arată obișnuința autoabuzării fără vreo conștientizare și deci, fără putința de a stopa fenomenul.
Corpul astfel abuzat nu mai rezistă din cauza vârstei și a relelor tratamente autoaplicate timp îndelungat. Când corpul nu mai poate duce presiunea, adesea este sacrificat un organ sau o funcție. Trăind încă într-o cultură a sacrificiului, se pare că avem nevoie de acesta pentru a instala un stil de viață mai respectuos față de propria persoană. Individual e posibil să atingem prețuirea de sine și fără să „vedem moartea cu ochii” care să ne confirme ceea ce tindem să uităm mereu: faptul că suntem muritori.
Conștientizarea morții
Moartea își face loc în viața oamenilor într-o formă individuală și devine o certitudine de care nu se poate face abstracție. Ea se insinuează prin doliul după oameni dragi, prin confruntarea cu propria îmbătrânire, boală și neputință.
Toate apărările trecute nu mai sunt necesare căci acum moartea nu mai sperie, ea devine o prezență necesară care permite conexiunea cu cei dragi, cu trecutul.
Moartea este încărcată cu emoții foarte diferite în funcție de vârstă și de individualitatea fiecăruia. Copilul este speriat îngrozitor de moartea părinților pe care o vede ambivalent ca o cale spre independența sa, dar și ca pe drama de a nu se putea descurca singur. Adolescentul vede moartea ca pe o soluție. Ea apare sub forma puterii, a răzbunării, a posibilității de a pune capăt frustrărilor, a ieșirii la liman. Tânărul vede moartea ca pe o nedreptate, o pedeapsă, o dramă. Adultul este destul de imun la moarte căci poate face abstracție de ea instalând repede apărările pe care și le-a construit pentru a se menține în starea de imortalitate în care are nevoie să se simtă. Maturitatea târzie însă umanizează moartea, o integrează în viață, o scoate la lumină. Bătrânul trăiește cu moartea sa, se alintă, se alină, e curios să o descopere, se pregătește.
Moartea schimbă și ierarhia valorilor. Dacă până acum conta ceea ce aveam, ceea ce făceam, ceea ce obțineam, acum toate acestea cad în derizoriu: viața în lumina morții devine valoroasă în sine. Metaforic vorbind, moartea iese din umbră la lumină și oferă vieții o perspectivă nouă care o pune în valoare. Valoarea aceasta e configurată individual, dar important este că aduce vieții o perspectivă nouă.
În lumina morții toate valorile se nuanțează: bunătatea, adevărul, starea de bine, pacea, toate prind un alt înțeles.
Prețuire și recunoștință
Maturitatea târzie vine cu o prețuire a vieții care se reflectă în capacitatea de a avea grijă de sine și de ceilalți. Este vârsta liniștii și a bucuriilor mărunte, a apropierii de copiii și adolescenții din familie, a împrietenirii cu cei de o vârstă.
Această vârstă este plină de recunoștință pentru capacitățile proprii, pentru momentele de sănătate, pentru activități și pentru relații. Pierderile suferite până acum au fost integrate determinând o prețuire profundă a vieții.
Noua așezare valorică pune în centru viața și sănătatea, iar toate celelalte aspecte precum succesul, imaginea în ochii celorlalți, puterea, controlul, devin neimportante.
Cum adulții mai tineri și adolescenții se luptă pentru putere și pentru control, maturul poate aplana conflictul dintre cele două generații. El prețuiește ambele vârste și le poate oferi și o perspectivă mai amplă pentru a nu se crampona de lucruri mici a căror importanță este exagerată.
Maturul se bucură de timpul său, de activități, de natură și este recunoscător pentru ceea ce încă mai poate face. Se implică cu bucurie în activități sociale și familiale dacă cei din jur îl prețuiesc și îl solicită.
Scopul vieții și relațiile
Scopul vieții este acum mai personal, iar activitățile sunt legate mai mult de bucurii și de plăceri decât de responsabilități și de îndatoriri. De altfel scopul vieții se mută în prezent sau într-un viitor apropiat căci cel îndepărtat își pierde certitudinea.
Un scop important este acela de reglare a relațiilor cu lumea pentru pregătirea unei bătrâneți calme care să fie ferită de probleme financiare și de izolare.
Maturul se vede îmbătrânind pe zi ce trece, își vede schimbările corporale și își conștientizează scăderea funcțiilor vitale. Sigur că în acest context devine esențial să-și regleze relațiile cu familia și cu comunitatea. Este momentul în care greșelile de tinerețe pot fi văzute, asumate și reparate. Acum armonia cu lumea și cu sine este mai importantă decât luptele din tinerețe.
Sunt însă și relații care par a merge „pe pilot automat” în care contează mai mult cutumele de interacțiune decât realitatea dintre oameni. Aici se în scriu, în general, relațiile foarte apropiate precum cele dintre soți sau dintre părinți și copii. Obișnuințele de interacțiune pot fi mai puternice decât nevoile de relație, dar este suficient ca unul dintre cei doi să iasă din tipar pentru ca reglajul să se producă.
De pildă, o pacientă mi-a spus că avea o relație foarte dificilă cu fiica ei adultă și cu nepoții ei. Ea se oferea să-i ajute, să-i susțină și să-i sfătuiască. Fiica i-a spus că este „toxică” și a încetat relația cu ea. Analizând situația, pacienta a observat că, deși era bine intenționată, reușea doar să-și dojenească nepoții și să-și critice fata. Ea credea că rolul ei educativ înseamnă să ofere niște repere morale și să îndemne la corectare tot ce i se părea că nu e bine. Și-a dat seama că era foarte mândră de fata ei, dar că nu i-a spus niciodată cât de mult o admiră și o prețuiește. Față de nepoți știa că nu are vreo responsabilitate așa că putea doar să-i iubească fără să-i cicălească. Când a văzut că rolul ei de mamă copleșită de responsabilitate s-a încheiat și că acum poate fi o mamă care doar se bucură, a simțit că poate „răsufla ușurată”. După o vreme și-a reglat relația cu fiica și nici crize de astm nu a mai avut.
Relațiile de cuplu se îmbunătățesc și ele în această perioadă. Partenerii nu mai vor nici să se schimbe unul pe altul, nici să se domine și nici nu mai au frustrări de proiectat. Indiferent cât de tumultoasă le-a fost tinerețea, la maturitate, partenerii se regăsesc unul pe celălalt cu mai mult realism. Acceptarea propriilor neputințe și nerealizări îi fac să se împace cu imperfecțiunile partenerului. Relația este fundamentată pe cunoașterea profundă pe care o au unul despre celălalt, pe recunoștința pentru ce au realizat și pe înțelegerea pe care și-o poartă. Toate acestea împreună cu tandrețe, duioșie și bucuria de a fi împreună constituie bază pentru o iubire puternică în care fiecare îi oferă celuilalt și spațiu, dar și susținere.
Inserția socială
Maturitatea târzie vine cu mai mult timp la dispoziție, dar și cu mai puține oportunități de socializare. Este o bună perioadă pentru practicarea hobby-urilor amânate, dar există riscul însingurării. Chiar dacă maturul face față destul de bine izolării în cuplu sau în familie, pentru bătrânețea care se anunță nu este o opțiune viabilă.
Prin urmare, maturul are nevoie să se ocupe din timp de inserția sa socială, de construirea unei rețele comunitare de susținere și de împărtășire a perioadei de bătrânețe.
Acesta este un bun moment pentru formarea unor cluburi de hobby sau a unor întâlniri regulate de discuții. Aceste întâlniri pot avea pe lângă scopul principal de socializare și un rol de învățare, de exersare a unor abilități, de petrecere cu bucurie, de schimb de experiență, de susținere emoțională. Îndată ce aceste întâlniri se ritualizează ele pot deveni organizatoare pentru viața participanților care își pot ritma activitățile în funcție și de acest reper.
Aceste întâlniri pot fi organizate de maturii în cauză sau pot fi structurate în jurul unui scop educativ de către profesori de diverse specialități care vor să activeze în spațiul nonformal. Astfel, pot fi create cursuri de arte plastice, decorative, muzicale, literare, culinare, de dans și mișcare, pot fi realizate călătorii, excursii. Participanți vor dispune de un grup stabil în care să învețe mereu câte ceva, în care să practice niște îndeletniciri, în care să-și împărtășească experiența, în care să stabilească relații, în care să găsească un reper pentru petrecerea timpului.
Educația și psihoterapia
Se vede faptul că devine necesară o „școală” care să se pună la dispoziția maturilor pentru scopuri similare pentru care li se oferă copiilor. Oportunitatea educației la vârsta matură are darul de a prezerva activă mintea oamenilor și de a evita izolarea. Acestea vor duce la sporirea calității vieții și la îmbunătățirea sănătății fizice și psihice.
Dreptul omului la educație nu se limitează la vârstele copilăriei și tinereții când pentru maturi acest drept înseamnă sănătate și încetinirea îmbătrânirii. Educația pentru maturi reușește să țină mintea în formă, interesată și agilă. Ea oferă posibilitatea descoperirii, a participării sociale și, mai ales, adaugă un sens în plus bucuriei de a trăi. Sigur, dreptul la educație nu poate fi confundat cu obligația. De aceea, o societate care-și apreciază membrii la toate vârstele are datoria să organizeze oportunități cât mai variate, mai plăcute și mai utile de educație dintre care maturii pot alege ceea ce li se potrivește cel mai bine. Chiar dacă unii dintre maturi aleg neparticiparea, existența ofertei îi ajută și pe ei. Ei știu că oricând doresc au unde să iasă în lume, că există spații sociale care le sunt dedicate, că sunt utili social și că își pot decide ei înșiși participarea.
Psihoterapia este și ea prea puțin dedicată maturității târzii. Se vede aceasta din subiectele alese pentru publicare, din studiile de caz existente și din temele scrierilor teoretice. Din toate acestea pare că maturul or nu mai există, or nu are nicio problemă, or nu mai prezintă interes. Dar maturii există și au probleme specifice, doar că sunt nevoiți să-și pună toate dificultățile în corp pentru a fi tratați de medici. Când lumea își retrage ofertele, iar cuvântul nu găsește urechi spre ascultare, omul este nevoit să se limiteze la propriul corp pentru a-și exprima durerea de a nu mai conta.
Dificultatea psihoterapiei la vârste înaintate nu ține doar de problematica pacientului, ci de a terapeutului. Psihoterapeutul, dacă nu este și el la vârsta maturității târzii este foarte adesea marcat de cecitatea vârstei proprii. El tinde să se ocupe doar de ceea ce poate „vedea” de la nivelul vârstei sale privilegiate. Pacientul matur are însă nevoie să fie înțeles, să simtă că este cu adevărat auzit, că problemele sale nu sunt nici luate în derizoriu și nici reduse la dificultățile unei alte vârste. Contratransferul încurcă și el psihoterapia căci pacientul matur poate avea vârsta părinților terapeutului determinând încă de la început anumite proiecții inconștiente. Analiza personală a psihoterapeutului îl ajută să conștientizeze dificultățile și să facă posibilă psihoterapia de pe urma căreia ambii parteneri au de câștigat. Pacientul se va simți înțeles și va găsi o modalitate de exprimare sănătoasă pentru sine. Iar psihoterapeutul își va mai perlabora unele dificultăți de relație și se va apropia mai puțin temător de o vârstă pe care o va vedea ca fiind ofertantă.
Dificultatea de a apela la psihoterapie la maturitatea târzie vine și din reticența culturală pe care și-a cultivat-o omul toată viața. Dacă acum este considerat natural ca orice copil, adolescent și tânăr să treacă printr-un demers psihoterapeutic, nu așa stăteau lucrurile în trecut. Tinerii de azi vor apela mai ușor la psihoterapie când vor fi în vârstă, dar maturii de acum au fost învățați să considere că psihoterapia este doar pentru bolnavii psihici, pentru nevolnici sau pentru răsfățați. Sigur că o astfel de înțelegere e dificil de depășit, dar odată ridicată această barieră, toate celelalte rezistențe se simplifică.
Pacientele mele mature și-au învins temeri atât de mari înainte de a mă apela, încât în terapie au avut rezistențe minore. S-au implicat cu multă asumare și responsabilitate în propria lor psihoterapie încât munca mea s-a dovedit destul de ușoară. Pe de altă parte, experiența lor de viață le-a făcut să descopere perspective de a se înțelege și de a se poziționa în lume atât de interesante încât m-am simțit privilegiată că le-au împărtășit cu mine.
Am constatat cu amărăciune că, așa cum mai nimeni nu scapă netraumatizat din copilărie, tot astfel, mai nimeni nu scapă neautoabuzat din tinerețe și maturitate. Maturitatea târzie însă vine cu o limitare a cercului traumatic. Este vârsta care se concentrează mult pe reparație și este extrem de potrivită pentru psihoterapie. Am învățat, de asemenea, că forța vitală puternică din tinerețe nu este neapărat benefică. Excesul acesteia este adesea folosit în comportamente distructive și autodistructive. Când valoarea energiei vitale diminuează, omul nu-și mai permite să o folosească împotriva sa ceea ce determină adesea o sporire a calității vieții.