Mecanisme de apărare împotriva anxietății și a rușinii
Anxietatea negestionată și rușinea pot copleși copilul. Pentru a-și face viața suportabilă, el instalează defense precum: izolarea, virtualizarea, idei obsesive, comportamente compulsive, înregimentarea ideologică, punerea în pericol și ipohondria. Sunt mecanisme de apărare specifice dezvoltării în lumea noastră și orice etichetă de boală pusă acum ar fi o eroare.
Izolarea
Pubertatea este o etapă a separării în care copilul se extrage din lume și din contextele familiale pentru a-și găsi propriul sine. El renunță la relațiile simbiotice și învață să se autoservească. Are nevoie e un spațiu intim pe care să-l controleze și de proceduri de autogestionare. Îi priește să fie ajutat să se descurce singur, nu să fie implicat sau servit. Cerințele și ofertele din exterior îl suprasolicită și le refuză prin izolare.
Izolarea este un mecanism care protejează de contaminare și de cheltuirea energiei. Pentru autocunoaștere, copilul se retrage de sub influența și judecata altora. El își reduce activitatea, nu mai răspunde îndemnurilor și nu se mai implică în acțiuni care nu-i aparțin.
Copilul își creează un cocon în care se închide pe parcursul transformării ca acest proces să nu fie tulburat. „Coconul” îi protejează sensibilitatea, îi conservă energia și îl ține necontaminat de dorințele și de temerile celor apropiați.
Copilul nu-și exagerează izolarea dacă are în jur adulți binevoitori, disponibili, nesolicitanți și neintruzivi. El însuși solicită prezența celor care-i asigură liniștea.
Virtualizarea
La pubertate, mintea copilului, pregătită să abstractizeze, evadează adesea într-o lume fantastică. Copilul care se simte neputincios, nevrednic și solicitat își oferă un bust de încredere fantasmatic. Fanteziile permit descărcarea frustrărilor și asumarea unui ideal de eu capabil să susțină o stimă de sine suferindă.
Lumea virtuală compensează neajunsurile vieții reale și este accesibilă prin vis, prin reverie și, mai nou, prin rețelele sociale. Ea se află între fantasmă și realitate, în locul în care se formează gândirea abstractă. Derulându-și fanteziile, copilul se cunoaște pe sine căci își conștientizează dorințele, lipsurile, dorurile și traumele. Este un spațiu necesar pentru închipuirea planurilor de viitor și pentru formularea sensului vieții.
Visarea cu ochii deschiși și navigarea pe internet au același scop. În vis însă, copilul se găsește pe sine, iar internetul este plin de visele altora. Copilul se află într-o etapă de separare și are nevoie să fie protejat de fuziuni. El poate interfera cu visele altora dacă le distinge pe ale sale.
În zilele noastre nu putem priva copilul de internet. Spațiul online face parte din realitatea lui socială, îi este necesar pentru învățare și socializare. Limitele sigure de interacțiune online sunt asigurate prin prezența unui adult atent la fanteziile sale compensatorii.
Pe internet, copilul se reinventează eroic, acoperindu-și lipsurile. Aici el procrastinează, găsește validare, se amuză, e curajos, admirat și critic. Își ogoiește nesiguranțele și tristețile, se arată puternic și îi judecă pe alții după cum se simte și el judecat.
În spațiul online copilul se caută pe sine și o comunitate de suport. Prin aceasta el ne spune că are nevoie să se simtă capabil în ochii unor adulți disponibili și aprobatori.
Școala este un mediu „virtual” mai potrivit pentru copilul care se antrenează pentru viața reală. Ea oferă o comunitate, susține abstractizarea și formarea unui ideal de eu dezirabil social. Dacă își împlinește bine funcțiile, mediul online devine un accesoriu de învățare și de relație.
Manifestări obsesiv-compulsive
Schimbările corporale variate și bruște sporesc nevoia copilului de control. El asistă neputincios când trupul i se modifică, iar, lumea exterioară, prin prisma noilor emoții, pare tot mai surprinzătoare. În acest vârtej al transformării, copilul are nevoie deopotrivă de intimitate, dar și să nu fie singur cu ceea ce simte.
Idei obsesive
Copilul își lărgește orizontul intelectual, iar lumea devine complexă și greu de înțeles. Acum îi sunt indispensabile reperele fixe care îl ajută să se orienteze. Copilul se agață idei aflate la-ndemână, așa cum a făcut în trecut cu persoanele de atașament. În această etapă, „ursulețul de pluș” asigurător este reprezentat de credința în idei ce pot fi absolutizate.
Obsesia este o punere în act intelectuală a problemelor mai vechi de atașament emoțional. Credințele reprezintă relații simbiotice care oglindesc defecte de separare și rupturi. Agățarea de idei, lipsa de logică, inconsecvența și luptele dezavantajoase exprimă spaima de separare a copilului. Deși intelectul este implicat, scopul este acela de reluare a separărilor emoționale mai vechi pentru fundamentarea dezvoltării.
Ideile obsesive îi aduc alinare copilului căci sunt repere constante care facilitează orientarea într-o lume vastă și nesigură. Acestea sunt mantre recitate ca susurul unui cântec de leagăn liniștitor care distrag atenția de la complexitatea vieții.
Copilul este vulnerabil acum la convertiri. Atașamentul de idei îi asigură autonomia de părinți și conexiunea cu cei din generația sa. Cu o minte plină, care rulează aceleași lucruri, copilul se crede puternic și autonom, ceea ce îl face ușor de manipulat.
Prin obsesiile sale, copilul aderă mental la o lume a ideilor menită să-l separe de părinții de care vrea să se detașeze. Lumea ideilor obsesive e strâmtă, simplă și obositoare prin repetiție, dar pare ușor de controlat. Este o perioadă în care copilul își poate procesa mai vechile dificultăți de atașament, dar are nevoie de adulți din afara familiei care să-l vegheze.
Obsesiile copilului sunt preluate din ceea ce rulează generația sa. Ele pot să vizeze corpul, obiecte, persoane, domenii ale cunoașterii, orice îi permite să se fixeze și să se îndrăgostească. Îndrăgostirea narcisică apare și ea sub forma perfecționismului, a ipohondriei, a fantasmei de autonaștere sub altă identitate. Sigur că unele obsesii par preferabile altora, dar contează cât de mult se reduce copilul când se simte copleșit de diversitatea necunoscutului din jur.
Copilul încearcă să se reconforteze emoțional cu ajutorul ideilor acceptând că logica intelectului este diferită de cea afectivă. Astfel, disonanța cognitivă face parte din proces. Toleranța la absurd și nevoia de atașament fac din copil o țintă pentru prădători. Copilul aflat în stare de grup, este și mai ușor de manipulat.
Grupuri întregi de copii puberi sunt ținta producătorilor și a furnizorilor de servicii, a manipulărilor politice și ideologice. Rețelele de socializare precum Tik-Tok arată cât de internațional poate fi grupul copiilor afectați.
Noi, părinții nu suntem nepregătiți să facem față manipulărilor pe care nici măcar nu le înțelegem. Ne trezim cu copii vrăjiți de „fluierașul din Hamelin” și nu știm cum să procedăm. Ne oferim cuminți suportul și așteptăm. Copilul ne lasă timp să ne tratăm propriile obsesii și încrâncenări chiar dacă și acestea sunt încurajate social.
Conștientizăm la noi înșine obsesii ale timpului nostru precum workaholismul, parentingul necondiționat, subminarea autorității tatălui. Detașându-ne de fixații care au ajuns să ne încurce, ne relaxăm și sperăm că și copilul nostru o va face.
Comportamente compulsive
La pubertate, copilul se înțarcă de puterea pe care o exercita asupra părinților săi, dar vrea să aibă acum control asupra lumii ale cărei legi vrea să le cunoască. E o veste bună, pe care însă, o înțelege fără nuanțe. Încă nu știe ce stă în puterea sa și ce nu. Lumea fie este controlabilă, fie nu, iar unde nu merge știința, merge magia!
Copilul nutrește credința secretă că poate influența orice dacă găsește ritualul potrivit. Pentru aceasta încearcă tot felul de combinații. Eșecul nu-l convinge să renunțe, ci îl determină să complice ritualul făcând saltul spre compulsii.
Compulsiile au drept scop controlul timpului prin ritual. Ritualul are rol de anticipare a viitorului și de anulare a consecințelor nedorite ale faptelor din trecut. Sunt fantezii care nu permit formarea unui control real, ba dimpotrivă, copilul se va sacrifica, ajungând sclav al propriilor compulsii. Cum compulsiile sunt acțiuni motivate de teamă, copilul va fi paralizat de spaimă cu o aparență bizară, se va epuiza până la punerea în pericol. Deși, în proces, copilul renunță la impulsivitate și la principiul plăcerii, plătește prea scump aceste achiziții.
Când își construiește compulsiile, copilul se inspiră din ritualurile culturii sale. Acestea sunt nelipsite din existența zilnică deoarece oferă predictibilitate timpului. Ele sunt laice (de politețe și birocratice), dar și religioase (animiste, teiste sau ideologice). Nu putem feri copilul de ritualuri, dar îl putem ajuta să nu se lase controlat de ele.
Scopul compulsiei este căpătarea, fie și iluzorie, a controlului, căci copilul nu mai poate trăi la voia întâmplării. Dacă satisfacem nevoia de control a copilului, el se poate relaxa.
Acum este momentul în care copilul are nevoie să cunoască legile fizice și sociale ale lumii în care trăiește. Acestea sunt anticipabile, iar copilul, prin știință, poate jongla cu ele. El capătă o putere reală care îl scoate de sub spaima suportării pasive a necunoscutului.
Copilul are nevoie să capete o putere reală și pe măsura lui. Învățarea îi oferă un control asupra propriului sine care se poate dezvolta și asupra lumii care devine inteligibilă. Un copil apreciat pentru ce știe și poate este mai puțin sclavul propriilor impulsuri sexuale și agresive. E mai puțin speriat, mai greu de frustrat, mai răbdător și mai asumat.