Părinții și piedicile sociale pe care le întâmpină

Relația dintre părinți și copii este bidirecțională. Ea le oferă copiilor înzestrarea necesară pentru supraviețuire, iar adulților le permite reconfigurarea de sine pentru adaptarea la noi condiții de viață. Copiii sunt protejați, îngrijiți și iubiți într-un mediu sigur și ofertant în care capătă deprinderi și cunoștințe, se descoperă și se dezvoltă. Părinții beneficiază ei înșiși de mediul sigur și iubitor pe care îl creează în jurul copiilor. Acest mediu le permite și lor să-și reactualizeze copilăria proprie, să-și vindece rănile trecutului, să-și descopere nevoi și bucurii uitate. În oglindirea copiilor lor, părinții se descoperă pe ei înșiși. Aceasta le permite să redevină unitari, să se asume și să-și descopere noi interese și bucurii.

Spațiul cultural ne oferă, încă din copilărie, repere și modele pentru felul în care ne putem manifesta ca părinți. Comunitatea ne formează ca părinți și se implică să ne ajute. Sigur că toate modele culturale au hibele lor: introduc elemente nenaturale, au cerințe care încurcă, propun repere nefuncționale. Prin aceste pârghii, aplicate adesea inconștient, societatea reglează fin numărul de membrii, încurajând sau descurajând părinții. Politica declarată de sprijinire a părinților nu este mereu în acord cu măsurile inconștiente ale comunității care, deși nu sunt asumate, produc efecte.

Societatea euroatlantică din care facem parte declară că susține părinții și face nenumărate eforturi în acest sens. Totuși, observăm că se nasc tot mai puțini copii, că sporește vârsta la care adulții devin părinți, că sunt tot mai multe familii monoparentale, că sunt tot mai mulți tineri care refuză ideea de a avea copii, că nivelul de anxietate crește în rândul părinților, că serviciile pediatrice sunt tot mai intens solicitate. Acestea sunt efectele faptului că societatea noastră descurajează, la nivel inconștient, părinții.

Identificarea piedicilor pe care societatea le pune părinților ne ajută să înțelegem lumea în care trăim și să ne asumăm dificultățile ei. De asemenea, ne ajută să vedem relația actuală dintre părinți și copii într-o altă lumină: mamelor nu le e greu cu copiii, le este dificil să facă față presiunii sociale!

Gruparea pe vârste

Școala structurată pe clase, în funcție de vârsta copiilor, s-a oglindit și în viața socială. Comenius a grupat copiii în funcție de vârstă pentru eficiența învățării. Pe întregul parcurs al școlarității, de la creșă până în ultimul an de liceu, se formează colective de copii cu vârste similare. Astfel, ne petrecem toată copilăria în compania celor de o vârstă. Învățăm să interacționăm doar cu cei de-o seamă și de aceea, lor le căutăm compania și în afara școlii.

Copiii crescuți, de la grădiniță până la adolescență, în grupuri separate pe vârstă nu vor mai avea interesul ca în timpul liber să interacționeze altfel. Copiii își fac prieteni de vârste apropiate și trăiesc aproape exclusiv în contextul vârstei proprii. Relațiile cu frații, verii și apropiații de alte vârste sunt limitate căci fiecare are activități pentru „vârsta sa”. Părinții, de asemenea, încurajează relațiile copiilor lor cu cei de-o vârstă.

La facultate deja este prea târziu, deși studenții au vârste diferite, au tendința segregării în funcție de acest criteriu.

Într-un astfel de context social, contactul cu bebelușii este inexistent. Chiar în parcurile care abundă de toate vârstele se observă această segregare. Mamele cu bebeluși se feresc de copiii mai mari care le par gălăgioși și imprevizibili. Adolescenții au preocupările lor și prezintă prea puțină încredere pentru mamele prea grijulii care nu și-ar lăsa copiii mici în grija lor.

Așa se face că părinții aflați la primul lor copil (pentru multe familii și singurul) au o experiență în premieră. Până atunci nu au mai stat cu un bebeluș, nu știu la ce să se aștepte, sunt cu totul surprinși și se simt nepregătiți. Dacă ar fi avut șansa să se ocupe anterior de alți copii din comunitate, le-ar fi văzut evoluția și ar fi fost mai liniștiți. Doar amintirea propriei evoluții este un reper, dar nici aceasta nu ne poate servi dacă ne-am deprins să fugim de emoții.

Cu segregarea actuală a grupurilor în societatea noastră, copiii mari și adolescenții aproape că nu văd copii mici în jurul lor dacă nu au frați. Această stare de fapt face ca mama aflată la primul ei copil să nu fi fost pregătită de o relație constantă cu alți bebeluși pe care să-i fi avut în preajmă. Iată o dificultate contemporană cu care nu s-au confruntat mamele din trecut.

E normală evoluția copilului ei? Dacă mama nu ar fi făcut parte dintr-o societate segregată pe vârste, ar fi avut până acum o experiență vastă de interacțiune cu copii de toate vârstele și i-ar fi fost simplu să le înțeleagă nevoile și evoluția. Ea ar fi avut o perspectivă mai largă care ar fi ajutat-o să se bucure de această perioadă a copilului intrând în ritmul lui cu simplitate, fără opoziție, fără așteptări nerealiste, fără spaime de anormalitate.

Timp de lucru de 8 ore

Epoca industrială a venit solicitări de muncă neobișnuite. Oamenii pentru care munca era viața însăși fără nicio separare, acum erau nevoiți să muncească bizar: să facă un singur lucru în mod stereotip și epuizant. În fabrică, nu se mai întrezărește scopul final al acțiunilor, există o mare eficiență, dar nu și bucuria diversității, a implicării creative și finalizate. Pentru că munca la bandă nu oferă satisfacții personale, oamenii au nevoie de un timp zilnic pentru activități personale și pentru odihnă. Astfel s-a împărțit ziua în segmente de 8 ore dintre care doar unul este dedicat muncii. Săptămâna are și ea zile libere de muncă.

Trăind într-o societate cu timpul segmentat în activități pentru alții și pentru sine, este foarte greu să mai trăim altfel. Mamele de bebeluși însă, sunt solicitate tot timpul, fără pauză. Experiența unei disponibilități permanente și imposibilitatea de a avea timp personal pentru odihnă sunt aspecte nemaiîntâlnite în cultura noastră. Nimic nu o pregătește pe mamă pentru o solicitare de acest tip. Niciun alt proiect de până acum, nicio muncă, oricât de dificilă nu a presupus o astfel de alertă. Mama care are responsabilitatea bebelușului poate fi copleșită de solicitarea permanentă în care se află.

Mama e năucă și speriată. Așa va fi tot timpul? Va face față? Va putea trăi fără odihnă, fără să se ocupe de sine măcar un pic? Comunitatea nu-i oferă modele de gestiune. Mama însăși e nevoită să descopere bucuria de a trăi pentru ea împreună cu copilul și cu toți ai casei. Membrii familiei sunt pentru bucuria ei nu pentru a-i servi sau pentru a le împlini nevoile.

Disprețuirea vieții casnice

Societatea noastră își permite școlarizarea membrilor săi pe tot parcursul copilăriei și a unei părți din tinerețe. Mediul școlar cu cerințele sale își pune adânc amprenta asupra personalității noastre. Suntem formați cu ideea performanței, iar competențele noastre țin de sfera intelectuală și socială.

Când devenim părinți intrăm neavizați într-o lume nouă pentru care nu am fost deloc pregătiți. Pentru prima dată ne retragem din viața profesională pentru o existență casnică pe care am fost învățați să o desconsiderăm. Sigur că e dificil!

Mamele actuale, în copilăria lor, nu au trebăluit prea mult prin casă, iar dacă au făcut-o, au simțit aceasta ca pe o pedeapsă a părinților. Multe femei adulte simt că sunt obligate să se ocupe de treburi casnice pentru că nu s-au descurcat prea bine social, altfel ar fi putut avea angajați care să le scutească de acestea.

Casa noastră este un spațiu de odihnă, de relaxare cu familia și de pregătire pentru activitățile sociale și profesionale. Or, venirea unui copil, transformă casa în spațiul în care se petrece întreaga viață. O viață ritmată de ritualuri mărunte, dar extrem de importante: îngrijirea, alinarea, plimbarea și distrarea copilului; spălarea, uscarea, ordonarea hăinuțelor și jucăriilor; curățarea și ordonarea casei; cumpărarea și prepararea hranei. Toate acestea zi și noapte, mereu la fel. Nu există satisfacția vreunui proiect încheiat, a vreunei clase absolvite, a vreunei realizări speciale. Nu există relații cu colegi, nu există răgaz. Menținerea stării de bine a copilului generează mamei stresul unui examen zilnic, reluat iar și iar.

Pe vremuri, femeia devenită mamă era scutită de muncile grele ale câmpului. Ea intra în comunitatea mamelor care își desfășurau treburile zilnice mai facile, îngrijind împreună copiii. Acum, femeia este exclusă din lumea socială și trebuie să-și găsească singură un grup de mămici pentru susținere. Ea nu face o muncă mai ușoară, ci una la care nu se pricepe și pe care a fost învățată să o disprețuiască. Întreaga comunitate pare că nu înțelege, nu apreciază și nici nu-i oferă sprijinul de care are nevoie.

Femeia sexi – icoana zilelor noastre

Maternitatea nu presupune doar alegerea, pentru o perioadă, a vieții casnice în detrimentul celei profesionale. Ea presupune și renunțarea la feminitatea sexuală.

Evul mediu propunea un model de femeie-mamă prin Madona cu pruncul. Aceasta era prezentată cel mai adesea ca o femeie obișnuită, fericită cu statutul său de mamă. Epoca noastră instalează prin toate mijloacele media icoana unei femei sexi incompatibilă cu maternitatea. Este cu atât mai frustrant pentru o femeie obișnuită să vadă cum vedetele nasc, dar își păstrează cariera de succes și silueta de balerină.

În cultura noastră alegerile stau sub semnul sacrificiului. Dacă nu le putem avea pe toate, va trebui să sacrificăm ceva.

Unele femei decid să-și sacrifice maternitatea. Ele spun că nu-și doresc copii, dar de fapt sunt speriate de ideea că nu s-ar descurca, că ar fi obligate la renunțări prea mari. Alte femei pot să amâne momentul de a concepe un copil până când ajung să fie speriate de menopauză. Ele speră ca un copil să le revigoreze și să le întinerească, dar se trezesc epuizate și adesea îngrozite de o viață cu un ritm prea alert pentru a ține pasul. Sunt și femei care aleg să facă un copil, dar se implică foarte puțin în creșterea lui pentru a nu-și modifica existența anterioară. Cele mai multe femei însă decid să-și sacrifice feminitatea. Ele aleg să fie mame cu tot sufletul, să se dedice total copiilor și să renunțe la nevoile lor de femei. Or maternitatea își trage seva din feminitate, iar dacă aceasta este sacrificată și relația cu copiii va suferi.

Modelul social îi propune femeii un clivaj între feminitate și maternitate. La acesta, mai adaugă și mitul sacrificiului. Toate acestea împiedică asumarea naturală a maternității în continuarea feminității. Totuși, cultura noastră este și ofertantă căci este deschisă cu exprimarea personală și cu incluziunea individualului. Părinții pot folosi aceste pârghii care le permit să nu copieze modele stricte și să se inventeze împreună cu copiii lor indiferent care ar fi fost alegerea inițială.

Binefacerile și blestemul minții noastre

Intelectul uman este supradimensionat căci este instrumentul de adaptare la mediu specific speciei noastre. Capacitatea sa de a rezolva probleme, ne-a permis supraviețuirea în condiții dificile.

Școala este un mediu simulat care permite antrenarea pentru rezolvarea de probleme. Mediul virtual al școlii are nevoie să fie cât mai veridic pentru a fi eficient așa încât el ajunge să ni se impună simbolic asemeni unei religii.

Cohorte întregi de oameni cred în note, în premii, în tot felul de autorități pedepsitoare și recompensatoare care pot fi îmbunate cu ofrande. Cred într-o viață de după școală care va fi determinată de munca depusă în interiorul ei. Această credință are instituții, ritualuri, cutume și artefacte specifice.

Spațiul social, în întregimea lui, este un spațiu simbolic, plin de instituții inventate cu scopul de a ne ușura viața. Totuși, cele mai multe probleme cu care ne măcinăm sănătatea nu țin de vreun pericol vital, ci de unul virtual. Chiar dacă nu ne punem real în pericol, nevrozele noastre cotidiene arată dificultățile pe care le avem tocmai cu spațiul simbolic pe care ni l-am construit ca tampon pentru contactul cu realitatea.

Când trăim într-o lume care ia în serios problemele simulate pentru antrenament, ne e greu să fim părinți. Exercițiul de a ne face probleme, îndelung antrenat, devine epuizant atunci când este vorba despre copilul nostru.

Ne facem griji despre ce zice lumea, ne comparăm copilul cu alții, ne îngrijorăm privind reacțiile lui în perspectiva viitorului, ne învinovățim pentru trecut, ne raportăm la repere școlare nesemnificative. Ne îngrijorăm de studii și uităm să ne bucurăm de copilul nostru așa cum este. Toate acestea ne complică relațiile, ne epuizează și nu ne mai lasă timp și disponibilitate pentru nevoi reale.

Intelectualizarea creșterii copilului ne determină ca părinți să vrem să fim performanți, să ne temem de eșec și de incompetență. Ne pregătim disperați căutând specialiști, cărți și studii cu concepții care se contrazic și care fac adepți. Ne trezim adesea deznădăjduiți, neînțeleși și singuri. Căutăm în afară ce se află în interior, găsim tot felul de oameni sau idei, dar nouă ne trebuie doar relația cu copilul nostru exact așa cum se configurează ea.

Dacă avem nevoie de un reper în educație atunci știm că-l îl putem găsi foarte aproape: în propria noastră stare de bine și a copilului. Pentru starea de bine însă, avem nevoie și de o minimă distanță, de plecări mici care să ne permită să ne fie dor, de odihnă care să ne permită să fim entuziaști.

Vrem o comunitate în care să mai plecăm de-acasă, unde să găsim alți pribegi preocupați de fuga lor, dar cu care să discutăm intelectual despre căi și metode.

Intelectul nostru nu ne oferă doar soluții la probleme reale, ci și posibilitatea de a fugi de tumultul emoțiilor în probleme inventate. E esențial însă să nu ne pierdem în hățișul minții noastre gata să ne ofere rezolvări la probleme interminabile care nici nu există.

Ignorarea vieții afective a oamenilor

Copilul vine cu un tumult de emoții pentru care nu suntem pregătiți. Școala s-a ocupat de intelectul nostru și de socializare, familia ne-a îndrumat cum a putut, dar nimeni nu s-a ocupat de dezvoltarea noastră afectivă. Ce să facem cu atâtea emoții, cu atâtea stări presante, cu atâtea neputințe și griji?

Căutăm să înțelegem, dar constatăm că, în sfera afectivă, intelectul nu are leac. Limbajul cotidian este mai mult acțional și foarte puțin centrat pe exprimarea emoțiilor distincte. Specialiștii la care apelăm sunt de multe ori incapabili să ne înțeleagă mai ales dacă sunt preocupați să ne împărtășească mecanismele lor de apărare.

Adesea ne folosim intelectul pentru a ne apăra de emoții neglijate sau pentru a le da o voce care să le exprime ca idei generale, neasumate personal. Astfel, intelectul este un mecanism de fugă sau luptă în fața afectelor cărora nu e dispus să le recunoască existența.

Adesea suntem atât de preocupați de realizările minții noastre că uităm afectele care le-au generat. Acest reducționism intelectual nu mai e posibil în relația cu copiii care ne solicită afectiv foarte intens și foarte variat. Ei nu se mulțumesc cu soluții intelectuale, cu idei și cu gânduri. Copiii ne sondează trecutul, relațiile, trăirile și aspirațiile. Ei ne descoperă spaimele și așteptările, dorurile și dorințele. Ei aduc în prezent dificultățile noastre emoționale din trecut forțându-ne să le integrăm.

Relația cu copiii ne permite să creștem noi înșine odată cu ei. Să ne reluăm trecutul într-o lumină nouă, să ne integrăm aspectele refuzate și negate și să ne explicăm așteptările prin doruri și pierderi. E un proces de creștere dificil, dar ne ajută să ne unificăm cu noi înșine, să ne valorizăm dimensiunea emoțională. Acest proces ne permite să devenim maturi emoțional, adică mai asumați, mai echilibrați, mai coerenți și mai flexibili.

Singurătatea părinților

O altă dificultate vine din faptul că pentru prima dată în istoria omenirii creșterea copiilor este total delegată părinților care nu doar că sunt singuri cu această întreprindere, dar sunt și extrem de presați de idealul comunitar.

Comunitatea de acum le oferă părinților repere științifice diverse și contradictorii și le cere să se implice în activității diverse și care se exclud. Prin urmare, comunitatea propune părinților un clivaj puternic atât la nivelul ofertei cât și al cerințelor. Acesta determină un sentiment de nesiguranță dat de presiunea că orice ai face oricum nu are cum să iasă bine.

Observăm adesea mame speriate în legătură cu reacții firești ale copiilor lor. Când încercăm să vedem ce generează astfel de temeri descoperim gândul că nepriceperea lor ar putea afecta buna dezvoltare a copiilor. Gândul acesta provine și el dintr-o emoție, din iubirea care le face să dorească tot ce e mai bun pentru copii. Astfel, mamele transformă o emoție liniștitoare, precum iubirea, într-o emoție încordată care presupune vigilență: frica. Știm că iubirea este o energie de apărare în caz de pericol și putem conchide că mamele își simt bebelușii în pericol. Când mediul este periculos, noi oamenii facem de pază cu schimbul. Cu cât comunitatea este mai mică, cu atât timpul de pază al fiecărui membru este mai mare. Când suntem singuri, suntem forțați la vigilență continuă pe care o putem menține doar prin anxietate. Din acestea, tragem concluzia că mamele sunt anxioase pentru că se simt singure, judecate, într-un mediu periculos pentru copii.

Cu cât comunitatea își asumă tot mai puține roluri în creșterea și educarea copiilor cu atât tinde să pretindă mai mult de la părinți, să-i judece și să-i învinovățească pentru orice.

Când copilul are o problemă de sănătate, sistemul medical se bazează pe decizia mamei. Când copilul are probleme la școală sunt chemați părinții pentru a fi trași la răspundere. Părinții sunt cei certați pentru zgomot de vecini. Comunitatea apostrofează, dar oferă tot mai puține spații sigure pentru jocul copiilor. Străzile sunt periculoase și murdare, parcurile la fel. Școlile țin prea puțin seama de psihologia dezvoltării copiilor. Iar membrii comunității foarte rar îi privesc pe copii cu blândețe, cu bucurie și cu disponibilitate.

Pe lângă această lipsă de ajutor, comunitatea nu întârzie să le facă părinților tot felul de oferte tentante care nu sunt compatibile cu rolul de părinte. Exigența comunității față de părinți este tot mai mare. Ei ar trebui să performeze în mai multe roluri de o dată și fiecare ezitare le este imputată.

În lumea noastră reperele valorice ale comunității sunt într-o efervescență a schimbării. Aceasta face ca în unele grupuri să existe o anume ierarhie de valori, iar în altele, alta. Oricum ar face părinții se văd blamați într-un grup pentru ce li se impune în altul. Ce astăzi pare bine, mâine se schimbă în contrariu. Or pentru creșterea copilului este nevoie de o stabilitate consistentă și nu de un vertij al valorilor aflate într-o permanentă disputare.

În raport cu această atitudine a comunității observăm că sunt mai importante ideile decât oamenii, că este mai prețuită lupta pentru putere decât susținerea de care au nevoie părinții.

Contextul social, deși pare extrem de ofertant material, este lipsit de consistența susținerii emoționale de care au nevoie părinții. Ei pot doar să-și ofere susținere unii altora, sau să se ferească în fel și chip de asumarea rolului de părinte.

Copiii care au fost puși la colț de părinții lor, acum, deveniți părinți, sunt puși la colț de întreaga comunitate și chiar de proprii lor fii. Cum s-ar putea simți în siguranță copiii cu niște părinți atât de obidiți? Ajung și ei să preia modelul social, să-și judece părinții, să le pretindă și să-i umilească.

Cum ar mai putea fi satisfăcător rolul de părinte într-o societate care nu-l susține și nu-l prețuiește? Scăderea natalității nu ar trebui să ne mire, ci să ne îngrijoreze căci ne oglindește violența la care-i supunem pe părinți.

Concluzii

Schimbările lumii noastre aduc noi dificultăți în creșterea copiilor și explică de ce părinții sunt tot mai anxioși, mai nesiguri. Copiii și tinerii au oferte fără precedent, dar le e tot mai greu să fie mulțumiți.

Părinții nu pot să mențină singuri un mediu sigur pe termen îndelungat pentru copiii lor. Defectele mediului emoțional determină îmbolnăviri fizice, psihice și regresii ale copiilor și părinților deopotrivă. În relația cu copiii devine evidentă legătura puternică dintre dezvoltare, sănătate, siguranță și iubire. De aceea este important ca părinții să fie sprijiniți de întreaga lor comunitate.

Comunitatea în întregime are nevoie să-și calibreze cerințele față de adulții părinți și să învestească mai mult într-un mediu sigur și ofertant pentru membrii săi. Oferta poate fi îmbunătățită sub multe aspecte: a timpului disponibil pentru familie, a calității serviciilor medicale și educaționale, a mediului stradal, a parcurilor și a infrastructurii.

Europa își constată cu groază îmbătrânirea populației fapt care arată că tot mai puțini tineri vor fi activi în următorii zeci de ani. Soluția viabilă nu este importul populației fertile din spații de război, ci crearea unui mediu propice pentru părinții din comunitatea noastră.