Pregătirea profesorilor

Profesia didactică, la fel ca oricare alta, necesită pregătire adecvată, temeinică precum și o motivație internă de a o practica.

Pregătirea inițială și continuă a profesorilor e necesară pentru practica educativă și pentru evoluția personală în profesie. O formare serioasă ne permite să ne construim sentimentul competenței, să reflectăm conștient asupra propriilor implicări, să găsim soluții și să ne construim repere.

Motivația interioară de a fi profesori ne permite să ne menținem viu interesul pentru implicarea responsabilă, pentru formarea permanentă și pentru inovație. Absența motivației duce la nemulțumire, la frustrare, la oboseală și la instalarea trăirii lipsei de sens.

Astfel, profesia didactică, poate fi practicată cu succes și cu satisfacție dacă ne pregătim pentru ea și dacă vrem să fim profesori.

Profesia noastră, indiferent care ar fi, ajunge să ne reprezinte. Prin intermediul acesteia ne antrenăm o bună parte din energia constructivă și creativă care ne ajută să trăim împlinit, echilibrat și cu sens. Palierul profesional, în societatea actuală, contribuie la menținerea stimei de sine și ne facilitează echilibrul psihic. Deci opțiunea pentru o profesie sau alta precum și implicarea care urmează alegerii ne antrenează cu întreaga ființă.

Decalogul profesorului

În practică, fiecare profesor vine cu personalitatea sa și cu modul său de interacțiune. Totuși sunt unele repere generale care țin de educație și pe care le respectăm cu toții indiferent de epocă sau de domeniul predat.

Non nocere – să nu faci rău (stabilim limite doar pentru asigurare și nu permitem ca cineva să fie rănit pentru niciun motiv)
Scopul educației este independența (orice acte de manipulare, de dresaj sau de luptă generează dependență, deci nu pot fi numite educație)
Educația se bazează pe o bună stimă de sine (satisfacem toate nevoile, mai ales cele de apartenență și de împlinire a propriului potențial. Distingem între nevoi și dorințe căci dorințele nu pot și nici nu trebuie satisfăcute de către educatori)
Profesorul este model pentru cursanți (educăm prin cine suntem nu prin ce le pretindem altora și nici prin standardele prin care îi evaluăm)
Educația este un drept nu o obligație (educăm prin oferirea unui mediu sigur și plin de oportunități de dezvoltare, nu prin judecată, spaimă, cereri, evaluări)
Ce ție nu-ți place altuia nu-i face (educația este o cale în care oamenii învață să se poarte după cum sunt tratați)
Colaborare nu concurență (colaborarea permite integrarea, sprijinul, lucrul în echipă, bucuria pentru ceilalți. Concurența presupune luptă, invidie, dorință de sabotare, repere externe sinelui, deci nu are cum să fie o cale a educației)
Educația este un proces de individuație (prin educație oamenii devin persoane unice capabile să-și împlinească propriul potențial diferit de al altora). Individuația presupune acceptarea diversității și se opune discriminării de orice fel, pe orice criteriu
Educația înseamnă înțelegere și acceptare. Educația nu înseamnă schimbare sau controlul comportamentelor care nu ne plac.
Educația este centrată pe procesul de formare și nu pe rezultate (educația sprijină dezvoltarea care este un proces. În acest proces rezultatele sunt importante pentru ceilalți, iar omul în sine nu poate fi obiectualizat).

Nepregătirea profesională

Actualmente trăim într-o societate permisivă în care opțiunile pot fi schimbate îndată ce nu se mai potrivesc intereselor sau aspirațiilor noastre. Indiferent de opțiuni, participarea la viața socială și aportul pe care îl aducem în lume sunt cele care contează pentru formularea rostului existenței personale.

Neasumarea formării temeinice pentru profesia noastră determină o practică lipsită de succes, de coerență și de sens. Când ne simțim incapabili și dezinteresați devenim repede frustrați, rigizi, nemulțumiți și nefericiți. De aceea, este important să ne alegem asumat profesia, să ne formăm temeinic și să ne modificăm opțiunea atunci când ni se schimbă interesele.

Frica – o consecință a formării inadecvate

Când nu dispunem de o formare serioasă și adecvată, dar totuși ajungem profesori suntem predispuși la „sindromul impostorului”. Un rol pentru care nu suntem pregătiți ne confruntă cu spaime profunde. În lumina unor astfel de trăiri, efortul formării pare mult mai mic decât cel al pregătirii precare.

Frica de necunoscut

Când suntem nepregătiți pentru profesie ne confruntăm cu o mare de necunoscut generat de propriile noastre neștiințe și neputințe. De frica de necunoscut ne putem apăra în fel și chip, dar cel mai adesea prin proiecție. Proiecția este un mecanism de apărare care ne permite să ne oglindim lipsa în Celălalt întruchipat de oameni cu care lucrăm: cursanți, colegi, părinți, sistem.

Preferăm să-i acuzăm de neștiință sau de comportamente inadecvate pe cursanții noștri, decât să recunoaștem că nu prea știm ce avem de făcut. În loc să ne admitem propriile noastre limite ne vom simți superiori față de colegii profesori pe care, în mod convenabil, îi considerăm incompetenți. Ba mai mult, putem deveni invidioși pe realizările colegilor noștri și măcinați de comparații frustrante. Emoțiile de acest fel ne vor face viața dificilă la serviciu unde ne va fi greu să ne integrăm. Pe părinți, nu ezităm să-i învinovățim atunci când noi nu ne descurcăm. Și sistemul de educație în ansamblu ni se pare imposibil, dar nu recunoaștem că nu-l înțelegem, căci dacă-l criticăm ne asumăm poziția superioară a celui care știe.

Paradoxal, cu cât ne conținem mai puțin teama de necunoscut, cu atât o vom face mai prezentă în viața noastră profesională. Ne vom purta inconsecvent, vom avea tentația să oferim recompense intermitente, vom fi nedrepți. Ne vom speria cursanții cu cerințe de schimbare menite să-i transforme în altcineva. Vom aduce prejudicii fără să ne dăm seama mediului de stabilitate. Toate acestea ne vor îndepărta tot mai mult de menirea educativă.

Nici un profesor competent nu este scutit de spaima neștiinței și a neputinței sale. Diferența este că atunci când avem o formare pe care să ne bazăm, nu o vom proiecta în ceilalți, ci o vom utiliza ca motivație pentru învățare și pentru dezvoltare.

O formare consistentă, ne permite să preluăm spaima de necunoscut fără să o proiectăm asupra celorlalți sau asupra mediului educativ. Când ne recunoaștem frica putem lucra cu ea transformând-o în curiozitate, în bucuria explorării, în interesul cercetării. Necunoscutele pot deveni pârghii de lansare spre noi idei și orizonturi. Neputințele se pot transforma în locuri pentru construcții viitoare, iar greșelile devin oportunități de evoluție. Criticile semnalează aspecte perfectibile.

Dacă frica de necunoscut are leacuri atât de ofertante, nu vom mai fi tentați să-i controlăm sau să-i învinovățim pe alții și ne vom limita la propria noastră implicare. Nu ne vom mai pierde în aspecte neimportante, nenecesare sau care nu țin de noi. Astfel vom avea suficientă energie să construim un mediu sigur, să ne înțelegem cursanții în neștiința și neputința lor și să ne acordăm la nevoile de dezvoltare pe care le au.

Frica de excludere

Când nu suntem competenți într-un domeniu, nu simțim că-i aparținem și trăim cu teama că vom fi excluși. Dar teama de excludere trezește în noi spaima de moarte, căci la nivel profund, nu putem trăi în afara unei comunități care să ne protejeze. Ca să ne păstrăm locul în lumea școlii, ne facem indispensabili, compensând în fel și chip.

Putem încerca să compensăm incompetența profesională prin abilități sociale care ne vor ajuta să ne facem utili, plăcuți și dezirabili. Vom încerca să îndeplinim tot felul de sarcini colaterale și să fim de folos. Poate vom ajunge să gestionăm sistemul educativ tocmai pentru că nu vrem să fim lăsați în urmă. Orice am face, depunem un efort mult prea mare pentru compensarea neștiinței decât dacă ne-am forma onest. Putem ajunge lesne să nu fim consecvenți, să încercăm să fim „buni” eludând nevoia de echidistanță și de dreptate. Este o situație în care suntem tot mai epuizați, nemulțumiți și ne simțim mereu în pericol. Sentimentul de incompetență ne erodează siguranța și stima de sine.

O formare corectă ne scutește de tot acest efort, căci sentimentul competenței ne permite să simțim că aparținem de drept lumii profesionale din care facem parte. Această lume ne susține dezvoltarea cu bunăvoință, ne oferă oportunități, ne asigură și ne permite să contribuim pe măsura puterilor noastre. Când ne simțim apți și siguri putem fi binevoitori cu alții, energici și creativi. Simțim că ne trăim viața cu rost într-o lume ofertantă.

Frica de a fi demascați

Când ne simțim incapabili ne este teamă să nu fim văzuți ca impostori. De aceea putem instala ca mecanism de apărare erijarea în judecătorul capabil să-i vadă și să-i demaște pe cei care nu se ridică la înălțimea standardelor noastre.

Nu rareori, profesori incompetenți se erijează în cei care „fac legea” (uneori, nu doar metaforic). Astfel, cu cât știm mai puține, cu atât vrem să decidem asupra standardelor și criteriilor pe care doar ceilalți ar trebui să le îndeplinească. Dacă noi demascăm incompetenții, oamenii vor fi orbiți de spaimă și dornici să-și demonstreze meritele. Oamenii astfel speriați nu vor mai avea disponibilitatea de a ne pune la îndoială autoritatea. Pe ceilalți îi putem păcăli ușor, dar prețul pe care îl plătim este prea mare căci ne dedicăm întreaga viață unei lupte în care ne poziționăm în locul dușmanului temut și urât. Din locul ticălosului viața pare un tărâm sterp dedicat războiului.

Frica de judecata altora dispare când știm ce facem și ne putem evalua corect activitatea. Chiar și când avem eșecuri sau ne confruntăm cu critici, suntem tot „nativi” în spațiu nostru profesional pe care îl simțim susținător. Din același motiv nu ne paște nici pericolul dependenței de laude, de confirmări, de obținerea unor ranguri sau diplome doveditoare care să ne acopere nesiguranța.

Fără teama excluderii sau a demascării avem mai mult timp și mai multă energie pentru implicarea în dezvoltarea noastră și a cursanților, pentru construcții creative în domeniu.

Frica de moarte

Frica de moarte se ivește adesea când viața ne intră într-o rutină lipsită de sens, când ne petrecem vremea făcând ce vor alții. Teama de eșec și de expunere a incompetenței ne poate paraliza inițiativa, interesul și implicarea. Vom avea tentația să fim „mai catolici decât Papa”. Ne vom îngloda în metodologii, reguli, documente doveditoare. Vom aplica ad literam programele școlare sau alte documente din credința că așa nu ni se va putea reproșa nimic. Pe această cale însă ne vom exclude tot mai mult din propria noastră viață profesională înlocuindu-ne birocratic cu cerințele sistemului. Felul în care ne trăim viața profesională ne afectează și viața personală. Pe acest fond, frica de moarte apare sănătos. Ea ne ajută să ne trezim, semnalându-ne că nu trăim la nivelul potențialului nostru. Ne avertizează că suntem în pericolul să ne pierdem libertatea și să ne transformăm singuri în unelte.

Putem crede că, folosind energie mai puțină pentru aceleași beneficii, suntem mai câștigați. Ne păcălim profesorii, trecem prin școală doar pentru o colecție de diplome. Numai că așa cum procedăm cu școala ne trăim și viața. Poate e mai simplu să obținem ce vrem fără trudă și fără asumarea responsabilității, dar nu este și satisfăcător. Ne trezim că trăim fără chef, de ochii lumii, fără implicare, așteptând să mai treacă încă o zi. Ne petrecem o viață ternă, rutinieră, fără bucurii, fără libertate și, în cele din urmă, fără sens. Sigur că ne e frică de moarte când simțim că nu trăim! Păcălindu-i pe alții am ajuns să ne păcălim pe noi.

Implicarea serioasă și cu efort poate să fie uneori obositoare, dar nu avem niciun motiv să ne protejăm de propria noastră viață. Uneori trudim și ne e greu, dar ne putem odihni. Uneori nu obținem rezultate, dar activitatea în sine ne face bucurie și ne dezvoltă. Uneori greșim și suntem nevoiți să o luăm de la capăt, dar implicarea și experiența ne ajută să ne identificăm limitele, interesele și potențialul. Uneori persoanele din jur ne rănesc și sunt nedrepte, dar așa învățăm despre noi înșine, despre cum să gestionăm relațiile. Toate acestea ne determină să ne cunoaștem, să ne formăm, să stabilim relații bune, să construim, să ne implicăm creativ.

Prin urmare, nu avem de ce să ne protejăm de propria noastră viață și de tot ce ne aduce ea. Netrăirea este adevăratul pericol. Dacă nu ne mai folosim energia pentru fofilare, pentru conservare, pentru evitarea efortului și a dificultăților, ne vom putea ocupa mai bine de propria dezvoltare. Energia consumată cu rost nu ne secătuiește, ci ne mobilizează și ne împlinește. Când facem ce ne place, ne găsim ușor un rost în lume, iar moartea nu ne mai sperie. Moartea rămâne doar un eveniment simplu plasat la finalul unei vieți trăite din plin.

Frica de a nu fi valizi

Spaima că putem să fim incompleți sau cu deficiențe începe să prindă contur atunci când ne contemplăm incompetența. Oricât am vrea să o ascundem sau să o proiectăm asupra altora, propria noastră neștiință și nepricepere ne va bântui deghizată sub forma spaimei că nu avem tot ce ne trebuie, că ne lipsește ceva structural.

Poate ne va fi frică să nu uităm ce am învățat pe dinafară, să nu întârziem, să nu uităm obiecte importante, să nu leșinăm, să nu ne bâlbâim, să nu luăm boli de la copii, să nu fim agresați, să nu fim copleșiți. Poate vom avea coșmaruri, poate vom avea simptome fizice și psihice, poate ne vom ieși din fire sau poate vom deveni rigizi. Toate acestea afecțiuni sunt de natură să ne invalideze, să ne facă viața de profesor grea până când recunoaștem adevărata problemă: nu suntem bine pregătiți. Odată ce recunoaștem față de noi înșine, lucrurile devin clare: ori facem altceva, ori ne pregătim. De noi depinde să ne fie mai simplu.

Formarea consistentă ne ajută să fim flexibili și să nu ne temem de handicapul incompetenței. Chiar dacă mereu avem multe de învățat și de experimentat în viața de profesor, competențele de bază însușite, ne oferă disponibilitatea de formare continuă. Oricâte schimbări ar apărea în școală, în societate, la generațiile de cursanți și la noi înșine, ne vom putea adapta și ne vom putea reinventa. Neputințele și neștiințele nu vor fi considerate structurale, ci zone tocmai bune pentru cercetare, descoperire și exersare. Pe cursanții noștri îi vom trata aidoma, fără să ne concentrăm pe ce nu pot și nu știu, le vom evidenția priceperile și disponibilitățile. Știindu-ne capabili și întregi vom putea crea un climat de colaborare și de susținere. Ne vom putea bucura de succesul și dezvoltarea fiecărui cursant.

Mecanisme de apărare în fața fricii

Spaimele mai sus amintite ne poziționează în defensivă și ne determină să apelăm la mecanismele de apărare pe care le-am instalat deja în copilărie. Aceste mecanisme ne-au fost de ajutor în fața unor pericole de tot felul. Practica lor îndelungată ni le face atât de familiare încât credem că ne reprezintă, ba uneori, le prezentăm ca pe trăsături de personalitate specifice.

Pentru exemplificare voi arăta unele dintre mecanismele pe care le practică profesorii atunci când nu-și înțeleg prea bine rolul educativ. Sigur că în afara acestora sunt mult mai multe.

Confuzia

Confuzia este mecanismul practicat de sepia care, când se simte în pericol, își împroașcă cerneala pentru tulburarea apei și orbirea agresorului. Tot astfel și profesorul poate să-și asume cu autoritate diverse roluri neadecvate pentru ca nimeni să nu vadă că nu face educație.

Neștiind în ce constă rolul educativ, inventăm la fața locului sau preluăm practicile altora. Astfel ne trezim jucând serios jocuri de rol. Putem face pe polițiștii care caută vinovați, copii care nu și-au făcut tema, care au făcut vreo prostioară, care n-au respectat vreo regulă. Putem să ne dăm drept judecători care stabilesc ce e bine și ce e rău într-o grilă subiectivă și inconsecventă. „Elevii buni” sunt cei care ne ascultă, care repetă ce le-am spus, care sunt cuminți sau care nu ne fac probleme. Ne putem crede ghicitori vizionari care „știu” cine are talent, știu ce e mai bine pentru copii. Vom proroci copiilor cum vor avea viitorul și ce li se va întâmpla dacă nu învață precum le spunem. Ne putem juca de-a profesorii-prieteni, profesorii-părinți, profesorii-consilieri. Mai nou, ne trezim în postura de profesorii-pacienți care-și fac psihoterapia cu copiii la școală. Le narăm viața noastră cu eșecuri și cu dificultățile care ne dor. Povestim, râdem, plângem, ne mâniem și ne liniștim de unii singuri... Toate acestea sub privirile unor copii care îndură totul cu o neutralitate binevoitoare.

Această confuzie de rol nu există în situația unui om pregătit să fie profesor. Rolul educativ este atât de vast și de ofertant încât nu lasă timp pentru astfel jocuri și pentru inadecvări. Rolul educativ presupune asigurarea și menținerea permanentă a unui cadru sigur și ofertant în care cursanții să se poată dezvolta conform nevoilor lor în schimbare. Comunicarea educativă e intimă și ne implică personal, dar nu fără un rost educativ.

Infantilizarea

Cu toții avem nevoia regresiei fie când avem trebuie să ne refacem forțele, fie când suntem în primejdie. Or, când nu suntem pregătiți pentru profesia noastră ne simțim mai mereu suprasolicitați și în pericol. Totodată, când lucrăm cu copiii, amintirea propriei copilării și tentația identificării proiective pot fi copleșitoare.

Ca profesori, când suntem prea solicitați emoțional, avem tentația abdicării de la rolul de adult. Adesea ni se pare natural să le cerem copiilor cu care lucrăm ne preia responsabilitățile. Ei au rolul să fie cuminți, înțelepți, muncitori. Ei sunt cei care trebuie să știe și să poată. Tot ei trebuie să ne înțeleagă pe noi, să ne protejeze sensibilitățile și orgoliile, să nu ne supere, să ne ofere satisfacția muncii lor, să ne suporte nedreptățile, inconsecvențele și pedepsele. Ei sunt puși să ne asculte cerințele, plângerile, amenințările uneori chiar ironiile, injuriile și instigările la ură. În aceste situații, cine e adultul în relația educativă?

Profesorii pregătiți nu se lasă lesne copleșiți. Sigur, uneori ne e greu, dar chiar când nu știm ce să mai facem și cum să reacționăm, nu dezertăm din postura de adulți și în niciun caz nu le cerem copiilor să aibă grijă de noi. Ca adulți, avem pârghiile prin care să ne analizăm actele și posibilitățile de reacție. Putem să ne gestionăm emoțiile, atitudinile și manifestările. Astfel, dacă avem siguranța că ne putem înțelege și controla pe noi înșine nu vom pierde vremea încercând să gestionăm comportamentul altora. Ne vom preocupa să înțelegem cauzele din spatele reacțiilor copiilor, să ne acordăm la registrul lor de exprimare și la nevoile lor de educație.

Învinovățirea

Lipsa de pregătire ne face să ne simțim mereu vulnerabili și fără control. Din nevoia de a prelua frâiele existenței noastre profesionale ne putem învinovăți.

Vina asumată înseamnă recunoașterea că putem face altceva, e o speranță pentru viitor. Totuși foarte rar folosim vina în scopul reparației pentru care este instaurată. În loc să ne recunoaștem nepriceperea și s-o remediem, ne lăsăm copleșiți de vină. Cum purtarea stării de vină devine repede o povară prea mare, adesea încercăm să o plasăm într-un Celălalt generic care poate fi întruchipat de oricine e la-n-de-mână: sistemul, copiii, părinții, alți profesori.

Nu mă descurc pentru că sistemul e nepotrivit: sunt prea mulți copii în clasă, programele sunt prea stufoase, manualele sunt încâlcite, materia e neatractivă. Copiii nu sunt disciplinați, nu sunt respectuoși, nu învață, nu-și aduc materiale, sunt preocupați de telefoane, vor să fie distrați. Părinții nu se implică, nu-și disciplinează copii, îi răsfață, au pretenții de la școală, nu le creează un mediu bun. Ceilalți profesori nu sunt implicați, pun prea multă presiune, nu sunt consecvenți.

Vina, indiferent cine ar purta-o, se opune educației căci ea presupune o legare prin resentimente puternice a persoanelor aflate în relație. Or educația are drept scop independența, autonomizarea oamenilor. Copiii devin independenți când sunt învățați să-și asume greșelile cu bucuria că le pot repara, că pot învăța din ele. Pentru independență copilul are nevoie de un mediu cu limite care nu permit abuzul sau pericole reale. Limitele conduc la asumarea deciziilor și consecințelor. Pentru toate acestea, copilul are nevoie de profesori independenți și responsabili.

Apelul la experiența de elev

Când nu avem repere științifice pentru raportare profesională, facem apel la experiențe personale, la ceea ce am trăit noi înșine în școală. În identificare cu proprii cursanți ne reactualizăm profesorii pe care i-am avut, le repetăm metodele așa cum le-am resimțit și înțeles. Sigur că orice experiență este puternic subiectivă, iar dacă este la mâna a doua, se adaugă hibele de interpretare precum și nepotrivirea dată de trecerea timpului.

Profesorii noștri aparțineau unui alt spațiu cultural, ne formau pentru o altă lume. De asemenea, și ei înțelegeau așa cum puteau ce înseamnă educația, iar din acest înțeles, practicau doar ce li se potrivea personal. Interiorizându-ne profesorii ca modele pozitive și negative, am subiectivizat experiențele trăite și le-am interpretat personal. Când ne raportăm la aceste modele fără o pregătire temeinică, e greu să ne mai calibrăm la cine suntem noi, la nevoile educative ale copiilor, la spațiul cultural în care ne aflăm. Cu atât mai mult ne vine greu să cercetăm, să descoperim și să optimizăm procesul educativ.

Ne putem ajuta cursanții să devină independenți în domeniu pe care-l predăm doar dacă noi înșine suntem autonomi față de modelele care ne-au format, față de cutume și obiceiuri care și-au pierdut de mult semnificațiile. De asemenea, cu cât înaintăm în vârstă, cu atât avem generații de cursanți mai diferite de felul în care noi înșine am fost educați. Ne e mai simplu să ne adaptăm și să învățăm de la cursanții noștri dacă avem flexibilitatea dată de o formare temeinică.

Virarea spre zone de competență

Pentru stima noastră de sine este important să ne simțim competenți. De aceea, când nu înțelegem ce înseamnă educația, credem că este suficient ca profesorul să fie un bun specialist al domeniului pe care îl predă.

Am întâlnit profesori dornici să-și obțină gradul didactic I. Mulți dintre aceștia erau confuzi asupra competențelor pe care voiau să le dobândească. Ei credeau că trebuie să-și formeze și demonstreze cunoștințe în specialitatea lor de licență. Nu păreau prea interesați să evolueze în zona educativă și considerau că rezultatele copiilor îi recomandă pe ei. Această confuzie este întreținută și de inspectoratele care sunt pregătite să evalueze competențele lor în specialitate mai degrabă decât cele psihopedagogice.

Ca profesori, este absolut necesar să fim buni specialiști în domeniul nostru, dar nu este nici pe departe suficient. Fără competențe psihopedagogice ne putem practica domeniul în afara sferei educative. Dacă vrem să fim profesori este necesar să înțelegem psihologia oamenilor cu care lucrăm, psihopedagogia învățării și a predării, să fim conștienți de caracteristicile unei relații educative și ale unui mediu de siguranță. Iar toate acestea sunt cât se poate de științifice. Ele nu sunt intuitive, nu se transmit genetic sub forma „talentului”. De asemenea, modelele noastre de profesori nu sunt nici suficiente și nici destul de adaptabile pentru noile situații educative. Așa cum nu devenim arhitecți pentru că am locuit tot timpul într-o casă și pentru că am văzut multe clădiri și edificii, nici profesori nu devenim doar pentru că am fost elevi și pentru că avem o licență într-o altă specialitate.

Cariera didactică

Formarea psihopedagogică suferă din cauza opțiunii grăbite și a lipsei de perspectivă. Statutul profesorului nu este prea valorizat social, iar mediul din școală este tributar unor cutume care uneori se opun educației. Deci nu este nici prea simplu și nici prea ofertant.

Totuși cariera de profesor poate fi extrem de satisfăcătoare când este făcută cu pasiune căci ceea ce le oferim cursanților ne oferim și nouă.

Când construim un mediu sigur cu limite clare, drept, clar și plin de oportunități, nu doar cursanții profită de el, ci și noi înșine. Când sesizăm și oferim oportunități pentru împlinirea potențialului cursanților, ni-l împlinim și pe cel de profesor. Când ne acordăm la nevoile educative ale cursanților stabilim relații din care învățăm noi înșine.

Opțiunea pentru cariera didactică

Studenții vin la facultățile de profil pentru că sunt pasionați de domeniul pe care și l-au ales pentru formare. Dacă domeniul ales nu este „Pedagogia”, studenții vor să profeseze în domeniul lor și, rareori, se gândesc că ar putea preda.

De asemenea, pentru studenți, în anul I, e dificil să se imagineze în postura de profesor când abia încearcă să intre într-o specialitate, să și-o facă inteligibilă.

În anul I, când studenții află că au câteva zile să decidă înscrierea la modulul psihopedagogic pe care altfel nu-l vor mai putea urma pe parcursul facultății, se înscriu pentru că nu vor să rateze oportunitatea și nu pentru că își doresc aceasta. Când se dumiresc, mulți studenți renunță.

Sunt studenți care urmează modulul psihopedagogic îndemnați de părinți prevăzători sau de propria lor prudență. Scopul este să-și asigure o cale profesională în cazul nefericit în care nu vor reuși să lucreze în domeniul lor.

Această atitudine se păstrează și la unii dintre profesorii care, nereușind să-și practice profesia în care au licența, se văd nevoiți să-și trăiască eșecul fiind profesori. Ei optează pentru școală cu sentimentul că nu au încotro, sau ca penitență pentru păcatul de a nu-și fi ascultat părinții care-i orientau spre cariere cu un debușeu social mai sigur.

Când ajungem să fim profesori din cauza unei neîmpliniri sau ca opțiune nedorită, dar necesară supraviețuirii, avem sentimentul eșecului personal pe care, în mod invariabil, îl transmitem cursanților care au nenorocul să ne aibă îndrumători.

Perspectiva predării în școală nu este, în sine, îmbucurătoare având în vedere faptul că statutul profesorului în societatea contemporană s-a degradat mult.

Profesorul muncește mult și cu o recunoaștere socială care nu este pe măsură. Având în vedere acestea, ajung să predea oameni care nu au altceva mai bun de făcut și care nu-și fac profesia cumsecade ducând și mai mult la degradarea imaginii ei sociale.

Sunt și studenți care optează pentru modulul psihopedagogic pentru că își doresc să contribuie la formarea noilor generații, să-și împărtășească bucuria practicării domeniului propriu, să se joace cu idei, să participe la descoperirea și împlinirea potențialului celor în formare. Această motivație le permite cursanților ca ei înșiși să se formeze cu entuziasm, să-și descopere potențialități nebănuite și să se bucure de ideile proprii și ale altora. Ei devin profesori implicați și fericiți, competenți și responsabili pe tot parcursul carierei lor didactice.

Formarea studenților

Formarea psihopedagogică ca atare este realizată printre altele în facultăți în care doar specialitatea de licență este valorizată.

În multe universități, cursurile modulului psihopedagogic sunt strecurate printre cele de specialitate și sunt considerate neimportante. Uneori nici profesorii nu-și dau interesul și își îndeplinesc sarcinile de lucru la nivelul minim acceptabil. Astfel, studenții nu au șansa să-și repare traumele din școală și să descopere noi modele educative.

Revigorarea școlii și adaptarea ei la noile generații nu se poate face prin reglementări legislative, prin măriri de salarii, prin înființarea unor structuri de supraveghere a profesorilor, ci printr-o formare temeinică a profesorilor. Cu profesori competenți și conștienți de menirea lor întreaga societate se poate schimba în bine într-o singură generație.

Ideea ca profesorii în formare să dispună de mentori care să le îndrume practica în primii ani mi se pare dezastruoasă. Mulți dintre actualii profesori cu gradul I sunt de modă veche: cu atitudini autoritariste, lipsiți de chef și cu ideea autosuficienței. Nu-i putem pune în postura de formatori tocmai pe cei cu grade luate birocratic de care școala abia așteaptă să scape. Sub autoritatea acestor profesori școala s-a degradat, de ce am vrea să le perpetuăm metodele. Sigur că sunt și profesori cu gradul I foarte merituoși, dar sunt puțini căci României îi lipsește de 30 de ani o formare temeinică în psihopedagogie, iar inspectorii din teritoriu sunt numiți politic și provin din specialitate, nu din pedagogie.

Formarea profesorilor presupune structurarea unei conștiințe a responsabilității profesionale. Profesorul are nevoie să înțeleagă că educă prin cine este și nu prin ceea ce spune sau le cere cursanților săi. Exemplul personal fiind atât de important și formatorii profesorilor au nevoie să aplice cu studenții conceptele pedagogice pe care le expun. Ei înșiși sunt un model care validează sau invalidează teoria predată.

Astfel, în timpul formării psihopedagogice, studenții dispun de noi modele de profesori pe care, de data aceasta le pot supune analizei. Acest exercițiu de reflectare ajută la formarea unei atitudini permanente față de viitoarele lor implicări de profesori. Deci vor obține cunoștințe vaste, vor exersa competențe necesare activității didactice și vor deconstrui modele vechi și nefuncționale.

Dificultăți și oportunități în școala contemporană

Lumea noastră se află în pragul unei ample schimbări sociale pe care încă nu știe cum s-o gestioneze de aceea, școala pare adesea anacronică și în derivă.

Școala contemporană are bazele construite în industrialismul cu fațetele sale: comunismul, capitalismul și fascismul. Așa se face că găsim în școală repere comuniste precum: uniformizarea, impunerea disciplinei, autoritarism și supunere, lipsa alegerii și a deciziei personale, comparația, condiționarea. Avem și reperele capitaliste precum: competiția, corupția, taxarea ofertei gratuite, concurența, centrarea pe produs, pe rezultat, recompensa și pedeapsa. La acestea se adaugă elemente fasciste precum: discriminarea pe diferite criterii, bullying-ul, manipularea, ideologizarea unor conținuturi, constrângerea, amenințarea, învățarea de frică, umilirea, divizarea în tabere opuse, interdicții de mișcare, de vorbire și de satisfacere a nevoilor.

Profesorii contemporani, pe lângă responsabilitatea pedagogică, sunt nevoiți să adapteze școala industrială la lumea actuală. Ei trebuie să descopere un nou sistem funcțional care să valorizeze fiecare persoană, să prețuiască diversitatea, să ofere oportunități și limite de siguranță. E destul de dificilă o astfel de practică în școală când societatea încă nu s-a hotărât pe care drum vrea să apuce. Totuși aceasta este și o mare oportunitate căci, prin intermediul școlii, educând copiii cu respect și responsabilitate îi ajutăm să devină independenți.

Educându-i pe cei mici ne pregătim lumea în care vrem să ne petrecem bătrânețea.