Primii ani de școală
E mult mai eficient să axăm școala pe nevoile de formare ale copiilor decât pe teorii și concepții
În mediul școlar, copilul află despre sine că are curiozități intelectuale, că vrea să participe la activitățile clasei și că este interesat să-și formeze deprinderi pe care le vede la cei din jur. Este încântat să observe, să se implice și să-și aducă aportul.
Copilul este pregătit să-și dezvolte orice abilități îi sunt propuse de școală căci are nevoie să se simtă un membru cu drepturi al lumii sale. Astfel, el va învăța să scrie, să citească, să socotească, să manufactureze, să cânte, să danseze, să picteze, să modeleze, să coasă, să facă sport și multe altele. Pentru toate acestea, copilul are nevoie să vadă că școala îl prețuiește și că îl învață ceea ce societatea practică.
Importanța așteptărilor
Gândirea copilului se află în etapa operațiilor concrete (Piaget, J. 2022), dar el este capabil de asocieri multiple și de simbolizare. Datorită deschiderii spre lume pentru cunoaștere, copilul este sensibil la modul în care este tratat de către profesorii de învățământ primar. Este suficient ca acești profesori să-i observe potențialul, ca el să-l dezvolte cu spontaneitate și bucurie. Copilul însă, are aceeași receptivitate și la influențele negative. Are încredere în adulții de care depinde și ia în serios orice critică, se străduiește să împlinească orice etichetare.
Copilul este expert în decodificarea limbajului nonverbal pe care îl utilizăm cu toții. Înțelege distanța rece și desconsiderarea adulților, este rănit de orice nedreptate și de orice agresivitate.
Mulți copii își numesc din greșeală învățătoarea „mama”. Este un „lapsus lingve” care arată nevoia de a-și apropria școala, de a o face „familia” lor. Copiii care sunt îndepărtați în băncile din spate se simt excluși, nepreferați, neiubiți. Ei se vor lupta să îndrepte această nedreptate, cel mai adesea, asumându-și rolul de năzdrăvani. Copiii din primele bănci și cei încurajați se consideră preferați. Ei învață să aibă succes școlar, dar se vor confrunta cu resentimentele colegilor și le va fi greu să navigheze social.
Când învățăm orice, la orice vârstă, ne confruntăm cu dificultatea naturală dată de schimbarea de sine. Dacă în această etapă suntem criticați, pe lângă descurajarea evidentă, eul nostru devine rigid, căci așa putem face față stresului și putem limita schimbarea. Prea multe critici în perioada școlară îi determină pe copii să evite situațiile de învățare, să nu mai fie flexibili și să-și orienteze energia spre activități în care au succes.
Felul în care, noi adulții, îi tratăm pe copii depinde de experiențele pe care le-am avut în trecut și de disponibilitatea prezentă. Deci, raportarea noastră la copii este extrem de subiectivă și depinde prea puțin de ei, cu toate acestea îi influențează ca o scriere de destin.
Sunt învățători care cred că priceperea la științe exacte este incompatibilă cu înclinația umanistă. Alții au așteptări sexiste sau clasiste: „băieții sunt mai pricepuți la matematică, iar copilul unor părinți săraci va avea probleme disciplinare”. Confruntați cu așteptări fixe, chiar dacă absurde, copiii lucrează să le împlinească căci ei se văd prin ochii formatorilor pe care nu-i pun la îndoială.
Putem să nu irosim energia copiilor determinându-i să se apere de critici prin rigiditate și făcându-i să răspundă așteptărilor noastre subiective, împlinindu-le. Am putea, în schimb să le sprijinim implicarea în domenii variate unde să-și descopere interese și să le oferim posibilitatea participării cu succes la viața socială.
Interese și obsesii
Micul școlar este apt să se dezvolte în mai multe planuri decât îi oferă școala. El va fi influențat mai cu seamă de profesorii săi decât de genetică sau de mediul de acasă. Orice copil poate fi pasionat de un domeniu dacă este ajutat să aibă succes de un profesor implicat și împlinit.
De asemenea, pasiunea pentru un domeniu nu exclude interesul pentru altele. Dimpotrivă, un copil care învață cu bucurie ceva, va putea să se mobilizeze la fel în orice activitate care nu-i este refuzată de vreun adult morocănos.
Noi, adulții, avem uneori iluzia interesului exclusiv din cauza confuziei dintre pasiune și obsesie. Pasiunea înseamnă joc lejer, creativ și ofertant, plin de bucuria împărtășirii și a colaborării. Obsesia presupune muncă îndârjită, concentrată strict, plină de ambiții și de sacrificii dureroase. Ea predispune la concurență și la exclusivitate. Este destul de evidentă diferența pentru oricine căci pasiunea înseamnă sănătate psihică, iar obsesia este boală. Totuși ne este greu să admitem această distincție căci nu vrem să recunoaștem că în școală încurajăm adesea obsesia.
Un copil sănătos se îndepărtează de domeniile care i se impun obsesiv. Dacă ar învăța din supunere și nu din interes, va fi nevoit să se rigidizeze psihic și să-și salveze libertatea prin iluzia controlului pe care o dă obsesia. Copilul este sensibil și ușor de influențat, iar într-un mediu bolnav, inventează mecanisme ingenioase pentru prezervarea sănătății sale psihice.
Copilul care este încurajat să-și dezvolte curiozitatea este implicat și echilibrat. El își folosește energia pentru satisfacerea intereselor de cunoaștere: vrea să descopere relația dintre cauză și efect, să înțeleagă cum funcționează anumite mecanisme, să-și explice fenomene ale naturii, relațiile dintre oameni, comportamentele, emoțiile, gândurile și credințele cu care se întâlnește.
Implicare și integrare
Copilul are nevoie să se integreze în comunitate participând, aducându-și aportul. El vrea să se vadă priceput și de ajutor. Cu cât este mai apreciat, cu atât va dori mai mult să se perfecționeze, să-și formeze deprinderi și să muncească. Participând la activitățile celor din jur, copilul se integrează în comunitate și își structurează baza stimei de sine.
Aceasta este o etapă decisivă pentru formarea independenței copilului. Dacă îi este satisfăcută nevoia de implicare cu succes, el va deveni voluntar, activ și independent. Dacă i se semnalează eșecurile sau dacă participarea nu-i este permisă, copilul nu va avea motivația să muncească, nu va avea încredere în sine, va deveni rigid și va cultiva dependența de ceilalți.
Cu toată grija noastră actuală pentru copii ajungem să ne îndepărtăm de o viață naturală alături de ei. Avem tendința să separăm jocul de viața adevărată și, fără să ne dăm seama, ne izolăm într-o lume stearpă. De pildă, în loc să-i punem copilului un șorț de-al nostru, să-i tragem un scaun și să-l supraveghem când spală vase, îi cumpărăm o bucătărioară în miniatură cu care îl îndemnăm să se joace. De asemenea, este un nonsens să „punem copilul la treabă”, căci stima lui de sine suferă când este obligat. Ideea nu este nici să izolăm copilul în lumea virtuală a jocului „de-a” și nici să-l folosim supunându-l voinței noastre. Copilul are nevoie să fie tratat ca un membru respectat, îndemnat să participe alături de noi la viața socială reală, nu la una mimată prin intermediul jucăriilor și nu la activități prezentate drept pedeapsă.
În educație este mai simplu să ne concentrăm pe răspunsul la nevoile copilului decât pe inițiative generate de ceea ce am auzit de la alții. Copilul își dorește să participe la activitățile adulților, vrea să fie de ajutor și este interesat să întrebe și să cerceteze. Noi, adulții, nu avem altceva de făcut decât să răspundem pozitiv acestor cerințe.
Micul școlar are atât de mare nevoie să fie integrat în viața comunității încât își inhibă pentru moment individualitatea. În această etapă, el are mai mare nevoie să fie asemeni celorlalți decât să fie special. Inventivitatea, flexibilitatea și ingeniozitatea lăsă locul, pentru moment, disponibilității de acumulare și de adaptare.
Relațiile de atașament și problema concurenței
Este o perioadă în care copilul construiește relații de atașament sigur în mediile în care activează. La școală, el își găsește un adult de referință care să-l asigure și un grup mic de colegi cu care se simte în largul lui.
Învățarea se petrece rapid în jocuri practice și de echipă în care copilul este implicat. El are nevoie de relații educative calde, stimulative, dar și ferme și echidistante. Relațiile defectuoase îi consumă copilului întreaga energie, îi scade încrederea în sine și face imposibilă învățarea. Relațiile nocive pentru dezvoltare sunt cele care practică lipsa de apreciere, lipsa de feedback, competiția și abundența cerințelor.
Practicarea concurenței în școală produce numeroase daune viitorilor adulți. Prin concurență creăm o lume în care admirația este înlocuită de invidie, în care colaborarea este înlocuită de sabotare, în care stima de sine este înlocuită de spaima de a nu fi la înălțime. Problema majoră însă pe care o generează concurența este că nu mai permite vulnerabilitatea care este baza relațiilor afective și a creativității. De asemenea, concurența reduce toate relațiile posibile la una singură: relația de putere. Astfel, relațiile de prietenie, de iubire, de lucru, de educație se reduc la simpla relație de putere. Relația de putere este scump plătită cu o vigilență permanentă, cu imposibilitatea vulnerabilității, cu singurătatea.
Dacă stabilim în școală relații de putere în locul celor educative, în loc să-i ajutăm pe copii să devină cât mai independenți, vom încuraja supunerea și îi vom face dependenți. Oamenii obedienți pot să devină buni executanți, dar nu vor putea fi nici creativi și nici asumați și responsabili. Oamenii constrânși nu pot să-și păstreze motivația intrinsecă și nici bucuria implicării. Renunță la inițiativă și la entuziasm.
Ne-ar ajuta mult să structurăm școala ca răspuns la nevoia de educație a copiilor și nu în funcție de idei și tendințe, oricât de bine intenționate ar fi. Pentru devenirea viitorului adult, este important ca școala să nu-l dezamăgească pe copil.