Pubertatea și prietenul cel mai bun

 Copilul nu trece singur prin pubertate, el are în jur mulți congeneri care se confruntă cu aceleași schimbări. Prieteniile, la această vârstă, se structurează în jurul vulnerabilităților împărtășite pentru susținere reciprocă. Sunt însă și copii care evită prieteniile, preferând un sprijin adult din partea părințiilor sau a profesorilor.

Alegerea prietenului

Prietenul are adesea aceeași vârstă, același sex, probleme similare și trăiește în proximitate. Este un coleg de școală sau un vecin cu care copilul poate stabili o relație apropiată și constantă.

Diada pe care copilul o stabilește cu prietenul cel bun riscă să instaleze o relație simbiotică ca o regresie într-un spațiu sigur, dar lipsit de oportunitatea schimbării. Din acest motiv, diadele se alătură unele de altele formând un grup de patru sau atrag un alt copil care să triangularizeze relația. Aceste mini grupuri de copii se măresc în jurul unor activități sau evenimente după care revin la starea lor nucleară. 

Nevoia de prieteni a copilului la pubertate îl face vulnerabil în fața prădătorilor care se prezintă amical. Adolescenți traumatizați sau chiar adulți pot să profite de inocența copilului pentru a-l exploata sau pentru a-l agresa. Pavăza copilului în fața abuzatorilor constă în două elemente esențiale: un trecut în care a fost protejat de adulți care acum funcționează ca model de susținere din interior și un prezent în care există adulții disponibili cărora li se poate cere ajutorul. 

Prietenia și grupul 

Grupurile mai mari de copii se constituie cel mai adesea pe baza relațiilor de putere. Ele tind să le ofere membrilor o comunitate când susținerea adulților nu este suficientă. Copiii din aceste grupuri mimează comportamente adulte pe care le văd autoritare și chiar agresive. Copiii încearcă să-și ofere susținere într-o ierarhie centrată pe forță și pe taxarea oricărei slăbiciuni. Cum grupul se încheagă mai bine când există un dușman comun, copiii își fac un scop din vânarea și ostracizarea unora dintre membri. 

Aceste grupuri devin opresive prin practica jocurilor de putere crude de marginalizare, de excludere și de abuz. Descoperim aici „țapi ispășitori”, „vrăjitoare vânate”, „verigi slabe” și „cai de bătaie”. Toți copiii grupului suferă din cauza mecanismelor de apărare excesive. Agresorii sunt și ei victime pentru că, cel mai adesea, au suportat agresiuni similare în trecut și pentru că în prezent sunt încurajați să vadă relațiile de putere ca fiind singurele posibile. Cum puterea trebuie mereu demonstrată, ei se află într-o vigilență permanentă.

Grupurile de la pubertate seamănă cu cele ale altor primate unde ierarhiile se stabilesc prin forță (la cimpanzei) sau prin sexualitate (la bonobo). Această formatare de bază îi face pe unii copii să prefere să amâne pentru adolescență participarea la grupuri. Prietenia face grupurile mai accesibile introducând relații de susținere, colaborare, învățare, cercetare și multe altele.  

Prietenia poate să pondereze agresivitatea grupului și generează o relație în afara paradigmei puterii. Prietenul este aliatul care-i sporește copilului valoarea în grup. Grupul nu se poate lipsi prea lesne de doi membri și face concesii diadelor stabile care, la o adică, se pot lipsi de beneficiile sale. De asemenea, grupul nu poate presa indivizii protejați de diade, fapt care îl ferește să devină toxic. Prietenia este o bună pavăză în grup, dar nu este necesară pentru copiii care la pubertate aleg să nu se implice în grupuri de congeneri.

Prietenia ca oglindire

Prietenul cel bun favorizează înțelegerea de sine. Relația de prietenie funcționează ca oglindă care-i permite copilului să-l admire pe celălalt și să descopere la sine un potențial de care nu era conștient. Prietenul idealizat îl ajută pe copil să construiască relații benefice de lungă durată și să găsească noi motivații care să-i inspire devenirea.

Copilul se vede neinteresant și incapabil, dar îl admiră pe prietenul său cu care se identifică și asupra căruia își proiectează toate calitățile prezente și potențiale. Prietenul este un sine exterior admirabil, la adăpost de judecăți, iar din această poziție este un excelent stimulent pentru dezvoltarea proprie. Este riscant ca părinții să se aventureze în judecarea aspră a prietenului când acesta este încărcat simbolic cu toate calitățile și defectele copilului însuși.

Cu ajutorul prietenului idealizat, copilul trăiește cu pasiune o iubire de identificare care îi permite ieșirea din cotidianul familiei și al nemulțumirilor de sine. 

Iubirea de identificare motivează cunoașterea și dezvoltarea de sine a copilului și este un leac sănătos împotriva anxietății. Dacă prietenul poate, va putea și el, dacă prietenul trece prin greutăți, acestea sunt mult mai mari decât ale sale. 

Prietenul idealizat devine țel și permite formarea motivației interne a copilului. El are pe cine să admire, pe cine să apere, pentru cine să lupte. Admirația îl scoate pe copil din îngrijorările cotidiene și din centrarea anxioasă pe sine.

Copilul nu se mai concentrează pe dificultățile proprii, dar nici nu se îndepărtează de sine prea mult. Prietenul este oglinda fermecată a imaginii proprii. Căutând în afară, copilul se găsește pe sine fără să simtă că face asta. El învață să-și poarte de grijă fără anxietate și să se exprime cu mai mult curaj.

Iubirea de identificare din prietenie este. transferată din relația cu părintele de același sex. În contextul prezent în care copilăria se prelungește, ieșirea din familie nu mai este o urgență, iar prietenia poate fi amânată.  E important să nu confundăm iubirea de identificare cu iubirea romantică care are alte rădăcini. Explorările sexuale propriu-zise încep în adolescență, iar până atunci emoțiile sunt centrate în jurul propriului eu. Interpretările în registru sexual sunt reducționiste și potențial vătămătoare. De altfel, la orice vârstă, iubirea de identificare este prea narcisică pentru a putea fi sexuală, dar ea a fost exploatată social în mai multe contexte.

În Grecia antică, iubirea de identificare adultă era dublată de implicare sexuală pentru sporirea curajului în luptă. Luptătorii erau astfel manipulați să lupte ca unul, în diade puternice și eficiente pentru interesele regilor care-și doreau puterea.

Prietenia – un pas în afara familiei  

Prietenia îl ajută pe copil să nu se simtă blocat în locul emoțional, devenit prea dens, al familiei. Prin prietenie, copilul construiește un spațiu de intimitate și de siguranță în afara casei. 

Emoțiile din relația cu părinții și frații sunt pline de trăiri transgeneraționale, de proiecții și de așteptări. Relația cu prietenul cel mai bun se construiește aici și acum și depinde doar de ei doi. Această relație nu este scutită de transferuri, dar acestea se reduc, cel mai adesea, la proiecții narcisice, deocamdată necesare.  

La pubertate, copilul devine mai interesat de relația cu prietenul decât de așteptările părinților. Copilul ia o pauză necesară de la familia sa căci are nevoie să se desprindă din mrejele ei. El începe să vadă lumea din jur prin experiența Celuilalt-asemenea care funcționează ca oglindă (Lacan, J., 1999).

Copilul se lasă absorbit în dramele prietenului său, preferabile tensiunilor personale. Existența proprie, ba este prea ternă, ba este prea plină de problemele membrilor familiei. În familie copilul se simte mic și sufocat deși se vrea măreț și special. Prietenul susține curajul asumării. Odată cu centrarea părinților pe interesul copilului se observă o mai mică nevoie de prietenie la pubertate.

Prietenia la pubertate nu este mereu necesară, dar, dacă apare, asigură integrarea în grup, lărgește spațiul familiei, stimulează dezvoltarea și lecuiește anxietatea.