Senectutea

Numim senectute, vârsta la care corpul și mintea nu ne mai servesc suficient de bine. Astfel, bătrânețea presupune o diminuare a independenței și a tuturor activităților pe măsură ce sănătatea se degradează, iar funcțiile psihice încetinesc.

Simțurile noastre ne țin în contact cu lumea, or la bătrânețe acestea diminuează bidirecțional. Pe de o parte funcționarea simțurilor este mai puțin agilă și cu o acuitate scăzută, iar pe de altă parte lipsa contactului cu lumea face a simțurile să nu mai fie necesare și să limiteze omul doar la propriul sine. Prin urmare simțurile nu diminuează doar din cauza îmbătrânirii, ci și din cauza izolării, a lipsei importanței lor în relație cu lumea.

Relația cu lumea

Bătrânii au o relație specială cu lumea, ei nu mai pot fi utili pentru munci fizice sau de agilitate intelectuală, dar se dovedesc extrem de importanți pentru perspectiva emoțională pe care o pot oferi. Trăind multe, bătrânii nu mai vibrează intens la orice eveniment care pare o catastrofă pentru tineri. De asemenea, ei înțeleg importanța căldurii, a apropierii, a ascultării de care au nevoie copiii, adolescenții și tinerii mai ales dacă provoacă adulților atitudini contrare.

Adulții maturi au nevoie de ajutor concret. Ei aleargă tot timpul și nu au disponibilitate pentru bătrâni. De altfel, de la nivelul sentimentului lor de omnipotență și imortalitate, perspectiva bătrâneții este chiar lezantă pentru adulții în putere. Le este greu să-și vadă părinții, repere de forță și de vitalitate, ajunși bătrâni și în dificultate. Bătrânii se resemnează adesea căci nu mai pot oferi ajutor concret și nici nu pot ține pasul cu vria activităților, emoțiilor și evenimentelor în care adulții se implică.

Bătrânul, ca noi toți de altfel, are și el nevoie de implicare în lumea din afara familiei. Are nevoie de prieteni, are nevoie de activități pe potriva intereselor și puterilor sale. Are nevoie să fie înțeles și să conteze.

Colegii de breaslă mai tineri pot aprecia activitatea bătrânului și pot să se bucure de perspectivele pe el le are în urma unei experiențe de lucru atât de îndelungate. Poate nu mai este la curent cu noutățile din domeniu, dar dificultățile profesionale cu care s-a confruntat îl face de neprețuit. Bătrânul este un tezaur viu de întâmplări și experiențe deja integrate care pot sprijini creșterea profesională a tinerilor. Totodată, bătrânul însuși are dreptul să vadă că participarea sa socială chiar a contat, că oamenii încă mai au nevoie de el și că este prețuit.

Sprijinul profesional pe care îl poate oferi bătrânul tinerilor nu este așa cum ne-am aștepta, așa cum l-a oferit la alte vârste. Este un sprijin cerut mai mult decât oferit, este un sprijin pentru conștientizarea neputințelor și a relativității tuturor descoperirilor. Acest lucru este atât de neașteptat încât uneori nu poate fi apreciat și mai mult îi bulversează pe cei mai tineri care vin cu așteptări concrete.

Irvin Yalom ne povestește că nu a putut profita de discuția cu Viktor Frankel căci l-a vizitat pentru a primi susținere și nu pentru a oferi. Nevoia de susținere a lui Frankel l-a bulversat pe mai tânărul Yalom care, abia mai târziu, s-a gândit cât ar fi putut să ofere. (Yalom, I., Călătoria către sine, Editura Vellant, București, 2017).

Prietenii de-o seamă, mai vechi și mai noi, îi sunt bătrânului vitali. Acestea sunt relațiile în care bătrânul se simte profund înțeles. Cu covârstnicii poate să-și discute sincer spaimele, îngrijorările, dificultățile legate de pierderea unor abilități și de bizareria unor moduri de funcționare fizică și psihică. E important ca fiecare bătrân să fie integrat într-un grup mai mare de oameni de același leat. Moartea împuținează grupul, dar facilitează doliul. De asemenea, un grup sănătos se deschide cu ușurință unor membri noi.

Sunt bătrâni care își satisfac nevoia de sprijin și de înțelegere în cuplu. Cuplul de vârstnici predispune la izolare socială, iar moartea unuia declanșează un doliu dificil. De aceea riscul de moarte este foarte mare în primul an după înmormântarea partenerului.

Sănătatea fizică și psihică a bătrânului este foarte mult legată de relațiile de înțelegere și afecțiune pe care le stabilește cu cei din jur. În ultima parte a vieții, ca și în prima, este relevantă susținerea celor din jur care să medieze relația directă cu mediul. Așa cum un bebeluș nu poate trăi fără o mamă care să i se dedice și viața bătrânului depinde de cât de mult contează el pentru ceilalți.

Lumea nu înseamnă doar lumea socială, înseamnă și natura. Aceasta este extrem de importantă la toate vârstele doar că la bătrânețe devine vitală. Soarele, aerul curat devin o hrană importantă pentru sufletul bătrânului. Corpul plimbat în natură readuce simțurile în parametri normali. Lumina îi permite bătrânului să vadă mai bine, zgomotele naturii sunt potrivit calibrate pentru a fi auzite, mirosurile trezesc tot felul de amintiri, texturile întâlnite la atingere oferă bucurie. Mersul în voie într-un peisaj natural îi oferă omului posibilitatea unei implicări totale. Este mereu o călătorie inițiatică cu repetiții și descoperiri, un parcurs de o viață cu fiecare ieșire.

Sensul și rostul vieții

Cu cât sensul vieții tinde să se retragă din viitor către prezent, bătrânul își valorizează mai mult dorurile decât dorințele. Acum contează mai mult amintirile și mai puțin proiectele. Această orientare îi permite omului să-și folosească nostalgia pentru a-și reorganiza trecutul în funcție de consecințele sale care și, ele sunt tot în trecut. Evenimentele dramatice și chiar traumatizante au lăsat urme la care bătrânul nu ar renunța, urme faste fără de care prezentul ar fi mai searbăd.

De la adolescență începând, omul a tot căutat un sens al vieții sale în exterior, un motiv extern de care să se agațe și să-și demonstreze că nimic din lume nu este întâmplător. Acest sens îi oferea omului posibilitatea de a nu se simți responsabil pentru ce nu putea controla precum și o mai mare șansă de adaptare la situații neprevăzute.

Bătrânul însă nu mai poate fi surprins și nici nu se mai simte în control, de aceea el se poate centra mai degrabă pe rostul său în lume. Rostul vieții ține de semnificația subiectivă pe care o dăm noi întâmplărilor și nu de vreo scriere de destin exterioară. Rostul nu este anterior, el se poate desprinde din urmarea evenimentelor, din consecințele apărute și de aceea devine mai evident spre finalul vieții. Contemplând viața deja petrecută, chiar evenimentele traumatizante și cele care păreau lipsite de vreun sens au consecințe valoroase fără de care viața actuală a omului ar fi mai searbădă. Prin urmare, bătrânul își poate reașeza viața trecută într-o ordine ghidată de un viitor care deja s-a întâmplat. Aceasta este o aptitudine care-i oferă omului o liniște și o împăcare cu sine pe care nu o putea avea din vâltoarea evenimentelor.

Majoritatea îngrijorărilor din tinerețe vin din supradimensionarea valorii consecințelor. Or la bătrânețe, tocmai consecințele sunt cele care schimbă motivele pentru care au fost făcute unele lucruri.

O pacientă a fost violată în adolescență și a născut foarte tânără. Viața ei a fost umbrită de dificultatea acestei trăiri, dar și-a crescut fetița cu toată dragostea. Acum, bătrână fiind, are o familie mare plină de nepoți și de strănepoți, iar fata îi este alături. În lumina prezentului, trecutul din adolescență îi pare o binecuvântare.

Sunt și bătrâni resentimentari care simt că nu și-au trăit viața așa cum și-ar fi dorit și care acum devin invidioși pe vârstele pe care ei consideră că le-au sacrificat. Pot fi și bătrâni regresați care devin invidioși pe nepoții cu care concurează pentru atenția adulților din familie. Bătrânii pot fi egocentrici și răutăcioși, intoleranți și agresivi, asociali și meschini. Toate acestea nu sunt însă inventate cu vârsta, doar că bătrânul nu mai are energie pentru a le masca. Nici maturitatea emoțională nu se poate obține odată cu vârsta, ea este un proces paralel de creștere care poate rămâne blocat traumatic. Astfel, bătrânețea nu este identică cu înțelepciunea. Iar dacă bătrânul este regresat, resentimentar și răuvoitor arată cât de dificilă i-a fost viața și cât de puține oportunități îi oferă prezentul.

Timpul circular

Migrarea bătrânului de la sensul exterior și viitor al vieții către rostul ei intern și prezent ține și de felul în care se raportează la timp. Copilul mic își ritma viața într-un timp circular reluat zilnic. Intrarea în vria socială întinde aceste cicluri atât de mult încât percepția devine liniară asemeni curburii pământului.

Preșcolarul se raportează la serbări, școlarul la ani de studiu și la „când se vor face mari”. Adulții își mai curbează timpul doar la botezuri, nunți, înmormântări și vacanțe, dedline-uri și deplasări. Maturii se raportează și ei la evenimentele celor tineri pe care le așteaptă nerăbdători. Bătrânul reia ritmul timpului în cercuri strâmte, care se reînnoiesc după fiecare ațipire. Reperele acum sunt mesele, deplasările prin casă, micile ieșiri afară, activitățile zilnice, întâlnirile. Viața devine importantă în sine, în ofertele sale mărunte umbrite de dureri, de spaime, de neputințe.

Bătrânul revine la timpul circular din copilăria mică deoarece ca și atunci se limitează la o existență fără participare socială și este la fel de neputincios și dependent. El este nevoit să se raporteze la nevoile corpului propriu care se reiau ciclic: nevoia de somn, de hrană, de contact cu natura, de contact cu oamenii, de odihnă, de activitate, de igienă, de somn și tot așa ciclic. Nevoile corpului imprimă timpului o curgere care nu se raportează la repere externe precum: alternanța zi – noapte, precum succesiunea anotimpurilor și a activităților lucrative și sociale.

O altă caracteristică a circularității timpului este posibilitatea de reluare a unor evenimente din trecut care necesită o reevaluare. Întâmplări din copilărie, răutăți făcute altora, întâmplări, persoane și trăiri sunt reluate cu mare intensitate pentru a fi integrate cu maturitate.

Irvin Yalom își amintește cu durere, la distanță de 80 de ani, de răutățile prin care voia să atragă atenția unei fete pe care o plăcea în copilărie (Yalom, I., Călătoria către sine, Editura Vellant, București, 2017).

Sunt aspecte mici, uitate, de care adultul nu a avut timp, dar pe care bătrânul le reia cu intensitate, căci le vede într-o altă lumină. Tot trecutul devine viu și se impune pentru regândire în funcție de aspecte care la alte vârste nu par importante. Așa se explică de ce scrierile și discursul bătrânilor sunt centrate în jurul istorisirii propriului trecut.

Moartea

Bătrânul deja și-a integrat moartea în viața sa zilnică. Ea se petrece treptat cu fiecare pierdere a vreunei funcții, cu fiecare degradare, cu fiecare renunțare pe care o face. Moartea celor dragi la care bătrânul se gândește mereu este și ea prezentă alături de moartea proprie.

Pentru bătrân moartea nu este generică, este foarte personală și specifică. Moartea sa specială este așteptată cu curiozitate și cu speranța întâlnirii cu cei dispăruți. Ea este văzută ca o călătorie într-o altă lume și ca o mamă blândă protectoare care poate să scape corpul bătrân de suferință și de neputință. Prin urmare, raportarea la moarte se face în relație cu experiența nașterii proprii care devine foarte vie.

Ritualurile de pregătire pentru moarte îl fac pe bătrân să împace în mintea sa cele două lumi între care se află. Puțină moarte în viața asta poate permite și puțină viață în moartea care va veni. După moarte va trăi prin ritualuri de pomenire, prin amintirea celor dragi, prin urmașii și prin construcțiile sale.

Moartea în sine va fi o eliberare de boală, de suferință, de oboseală. Bătrânul nu mai are dorințe, dar e plin de doruri. În acest context, moartea va ogoi nu doar suferințele fizice, ci și toate dorurile. Dorul se disipă doar în momentul întâlniri. Deci moartea este cumva o întâlnire cu toți morții dragi de care îi este atât de dor și care acum îi sunt inaccesibili.

Bătrânul știe că moartea îi va lecui întristările de-o viață, oboseala, neputințele, durerile și că va plasa suferința la cei rămași. De aceea bătrânul e foarte concentrat să-i pregătească pe cei dragi, să-i liniștească să le ofere o imagine blândă despre moartea sa. Aceasta nu înseamnă o nesocotire a vieții căci în apropierea morții, fiecare moment contează.

Pentru bătrân moartea este un eveniment firesc, personal, bun și în același timp capabil să permită prețuirea vieții. Sigur moartea este tot astfel privită la orice vârstă după o boală lungă și invalidantă, care presupune multă durere.

Integrarea bătrânilor în societate ne-ar ajuta la toate vârstele să fim mai puțin speriați de moarte precum și să ne prețuim viața, să nu ne mai autoagresăm cu atâta sârg.

Corpul și simțurile

Până pe la 80 de ani sănătatea se degradează într-un ritm lent. Bolile cronice au un oarecare platou, bolile acute durează mai mult și sunt mai grave. Vizitele la medic și medicația ajung să se înscrie într-un ritual asemeni unei religii contemporane bazate pe credința ogoirii durerilor și a altor simptome. Corpul bătrânului este învestit prin suferință astfel încât nu se mai poate face abstracție de el. Corpul devenind atât de limitativ forțează o integrare a experiențelor psihologice care au rămas neprocesate.

Medicii, mai tineri fiind, vin și ei cu înțelegerea specifică vârstei. Ei privesc bătrânețea ca pe o normalitate a durerii și a limitărilor. Aceleași simptome tratate la tinerețe, la bătrânețe sunt mai ușor de ignorat deși scad mult calitatea vieții omului.

Rezistența și forța fizică diminuează, iar omul trebuie să renunțe la o mulțime de activități care îi făceau plăcere și pe care le integrase în sine. Aceste renunțări îl determină să-și valorizeze mai mult trecutul decât prezentul ceea ce duce la o utilizare a memoriei de lungă durată și o scădere a celei de scurtă durată. Renunțările și izolarea îl fac pe bătrân să fie tot mai puțin prezent în cotidian și tot mai mult prins în gândurile sale. El ajunge să se retragă tot mai mult din lume, către un sine cât mai adânc și mai neafectat de dificultățile corpului.

Corpul urmează și el calea retragerii: se împuținează și se smochinește, iar hainele ajung să atârne aducând aminte că a fost odată „un om mare”. Simțurile care ancorează omul în lume devin tot mai puțin agile, iar unele chiar se pierd. Bătrânul vede tot mai puțin, aude tot mai greu, tactilitatea este și ea afectată, la fel și gustul și mirosul. Din acest motiv bătrânul se simte tot mai puțin stăpân pe sine pentru socializare și tinde să se izoleze.

Oliver Sacks, neurolog, arată cum creierul obișnuit cu o stimulare mult mai mare, în contextul acestei deprivări senzoriale reacționează compensând prin halucinarea unor forme, sunete, senzații tactile, mirosuri și gusturi care generează un mediu dificil de suportat. Pentru surzi apar halucinații auditive, pentru orbi pot apărea halucinații vizuale, pentru cei care au făcut comoții cerebrale pot să apară halucinații proprioceptive. Pentru cei foarte singuri, halucinațiile umplu golul social. Bătrânul se poate confrunta cu narcolepsii (somn apărut în situații neașteptate) care îl fac să se simtă bizar (Sacks, O., Halucinații, Editura Trei, București, 2012).

Bătrânul poate avea vertij, poate deveni incontinent și, în general, problemele de sănătate îi dau o autonomie foarte mică.

Deși frecvența acestor stări este destul de mare, bătrânul nu are cu cine să-și împărtășească temerile. Medicii sunt prea tineri, prea specializați și prea grăbiți, iar familia ar putea să se sperie.

Susținerea socială

Familia devine un centru de susținere al bătrânului pe măsură ce ajunge tot mai dependent de îngrijirea mai tinerilor membri. La rândul său, bătrânul este foarte ofertant prin faptul că poate fi un bun ecran de proiecție pentru tot ce au nevoie ceilalți. Unii pot vedea înțelepciune, alții îi apreciază longevitatea care le dă siguranță, alții observă liniștea, bucuria și speranța în fața limitării fizice, alții au șansa să nu mai diabolizeze moartea care la bătrânețe intră în firesc și tot așa. Bătrânul ajunge astfel un bun reper terapeutic pentru toate vârstele mai cu seamă că fiecare își ia din relația cu el exact ce are nevoie. Limitarea, lipsa lui de putere, de control și de așteptare personală îl așază în locul „terapeutului” familiei și nu e de mirare că fiecare va încărca relația și cu aspectele emoționale cu care se descurcă cel mai greu. Astfel unii îl vor vedea ca pe un concurent de eliminat, alții se vor simți împovărați și neputincioși, alții se pot simți constrânși, alții pot avea resentimente, alții îngrijorări și spaime, alții se vor feri fugind. Orice relație cu un bătrân presupune și o apropiere de moarte și umbra acesteia trezește emoții complexe și activează mecanismele de apărare specifice fiecăruia.

Bătrânul însuși își ia moartea ca reper pentru viața sa și pentru ceilalți pe care îi vede ducându-se pe lumea cealaltă. Moartea, neputința proprie și proiecțiile celorlalți forțează atingerea unei anume înțelepciuni. Asta nu înseamnă că, în absența barierelor cenzurative pentru care nu mai are energie, bătrânul nu se va purta așa cum s-a construit pe sine până acum.

Bătrânul are nevoie de susținerea familiei sale mai tinere, de îngrijire și de servicii medicale la nevoie. Dar toate acestea nu-i acoperă nevoile de susținere. Într-o familie în care toți membrii au preocupări, griji și tot felul de activități, bătrânul se simte tot singur. Îngrijirea, ca și la bebeluși, este necesară, dar nu este nici pe departe suficientă căci orice om, indiferent de vârstă, are nevoie de înțelegere adecvată, de împărtășire și de participare. Serviciile medicale și ele sunt reparatorii și nu-i asigură bătrânului o calitate a vieții adecvată. Mai ales că bătrânul este în situația de a fi tratat de oameni tineri care nu-l pot înțelege și care nu sunt capabili să întrevadă cu ce se confruntă.

Bătrânul are nevoie de un grup de semeni cu care să-și împărtășească experiențele, amintirile și în raport cu care să se simtă înțeles și util. Dacă nu are contact cu cei de o seamă, omul tinde să se izoleze din cauza neînțelegerii. Bătrânul este el însuși îngrozit de ce i se întâmplă, iar când încearcă să-și împărtășească ceva din experiențele sale se simte profund neînțeles. Adesea renunță la comunicare, în timpul ei, după ce preia feedbackul din mimica sau atitudinea mai tinerilor adresanți. Îi rămâne să se resemneze și să suporte izolarea neînțelegerii chiar în contextul unor relații multiple.

Grupurile de întâlnire ale bătrânilor sunt vitale și de aceea ele se petreceau la sat în casa celor „căzuți la pat”, care nu se mai puteau deplasa. Schimbul de experiență, de susținere și de înțelegere pe care îl fac bătrânii între ei le sporește mult calitatea vieții. Bătrânii integrați în grupuri de congeneri au o sănătate mai bună, sunt mai vioi, mai optimiști, mai glumeți. Ei nu se simt inutili și nici speriați de neputințele lor căci știu cât de importanți sunt pentru toți ceilalți.

În cultura noastră, oamenii de peste 80 de ani sunt condamnați la singurătate și moarte înainte de vreme din cauza indiferenței sociale.

În izolarea socială în care trăiesc cei mai mulți bătrâni români contemporani, sănătatea li se degradează mult și repede. Forța fizică și rezistența scad, simțurile abia mai mențin relația cu exteriorul. Bătrânul rămâne singur în casă sau în apartament, cu greu se poate mișca, cu greu poate socializa și pare că nu mai interesează pe nimeni. Rămâne doar ritualul autoîngrijirii adesea medicalizat. Vizitele la medic ritmează viața oamenilor. Fără partenerul de viață și cu vizite rare ale tinerilor din familie, bătrânul se stinge încet fără să-și poată împărtăși temerile, fără să mai poată comunica cu adevărat.

Educația și psihoterapia

Mintea omului se degradează rapid din cauza lipsei de socializare și de stimulare constantă. Astfel omul ajunge să uite și să se deconecteze de viața sa prezentă care nu-i mai oferă nicio motivație. Trecutul rămâne singurul de care bătrânul se poate agăța. Amintirile sunt fascinante și singurele care-i amintesc de etape în care se simțea prețuit.

Spre deosebire de corp, mintea omului nu se degradează din cauza vârstei, ci din cauza neutilizării, a neprețuirii sociale și a excluderii. Orice om, la orice vârstă, dacă ar duce viața pe care o duce un bătrân condamnat la izolare, ar înregistra aceeași degradare mentală. De cele mai multe ori, nu degradarea corpului, care este lentă, determină moartea bătrânului, ci degradarea rapidă minții sale care e dată de lipsa de stimulare.

Având în vedere toate acestea putem înțelege că dacă educația pentru copil înseamnă o șansă la o viață mai bună, pentru bătrân educația este viața însăși. Bătrânul însă nu este nicicum luat în calcul când ne gândim la educație, deși un educator la domiciliu ar putea să-i ofere bătrânului ani buni trăiți cu bucurie. Mai mult, dacă bătrânul poate fi deplasat, câteva ore, în câteva zile pe săptămână, într-un centru de hobby unde să învețe ceva nou și să petreacă cu cei de o vârstă, calitatea vieții sporește simțitor. În urma unei preocupări educative se poate vedea cum mintea bătrânului devine mai alertă și sănătatea mai bună. Tonusul și capacitatea de implicare se îmbunătățesc, ca și încrederea în sine și în ceilalți.

Psihoterapia de asemenea nu pare să fie interesată de bătrâni, poate și pentru că Freud era tânăr când a conceput psihanaliza. În vremea noastră pare că ne luăm ca reper forța, vitalitatea și contribuția socială a oamenilor. Dar, o societate care nu-și include bătrânii, își condamnă tinerii să trăiască cu frica de îmbătrânire. Cum se pot simți maturii în siguranță când știu ce-i așteaptă în viitor? Dacă ne-am trata cu mai mult respect bătrânii, adolescenții nu s-ar mai criza, iar adulții nu s-ar mai agăța de tinerețe. Cu toții am fi mai puțin speriați de moarte, mai puțin ipohondri, mai puțin îngrijorați de viitor. Cu toții ne-am simți mai în siguranță, mai puțin lipsiți de perspectivă și mai acceptați în umanitatea noastră. Îndată ce ne vom trata cum se cuvine bătrânii, toate celelalte vârste vor avea nevoie de mai puțină psihoterapie căci sursa multor spaime se află în viitor.

În fapt, rostul psihoterapiei este de a-i sprijini pe oameni să-și poată trăi viața cu bucurie personală și de a-și descoperi rostul. În niciun caz, psihoterapia nu poate hrăni narcisismul adultului în putere care se obiectualizează pentru a putea fi utilizat în folos social. Or, dacă așa stau lucrurilor, tocmai bătrânul este cel mai potrivit candidat pentru psihoterapie. El este cel care poate contribui la menținerea psihoterapiei în cadrul său specific al ascultării, al bucuriei de a fi împreună, al descoperirii de sensuri noi, al prețuirii vieții, al conștientizării ofertei venite de la minte și suflet pe tot parcursul vieții.

Bătrânul are nevoie să-și mărturisească temerile fără să-i sperie pe cei din jur, are nevoie să vorbească despre schimbările psihice și fizice prin care trece pentru a nu fi nevoit să fugă din prezent uitând. El are nevoie de preocuparea de a descoperi sensuri noi, de a se înțelege pe sine și de a se bucura de ceea ce-i oferă viața dincolo de durere, de doruri și de spaime. Ce poate fi mai psihanalitic de atât?

Bătrânețea este de asemenea o comoară neexploatată. Nici nu știm cât ne poate ajuta perspectiva bătrânilor pentru a ne înțelege pe noi înșine, pentru a ne înțelege copiii, pentru a ne descoperi rosturile în viață. Nu știm căci nu ne-am întrebat. Suntem prea preocupați să ne temem de bătrânețe în loc să o considerăm o resursă benefică. Câtă vreme ne vom feri de contactul cu bătrânii, bătrânețea va fi pentru noi o boală contagioasă de care nu vom scăpa.

Bibliografie

Sacks, O., Halucinații, Editura Trei, București, 2012

Yalom, I., Călătoria către sine, Editura Vellant, 2017