Cum îi putem înțelege pe micii școlari
Mici școlari pot fi sprijiniți educativ doar dacă sunt bine înțeleși. Pentru cunoaștere e nevoie să ținem seama de caracteristicile specifice vârstei, ale mediului de proveniență, dar și de individualitatea fiecăruia. Toate acestea oferă un tablou complex al personalității școlarilor.
Cum înțelegem reacțiile micilor școlari
Copiii apelează adesea la mecanismele negării și al transformării în contrariu (S. Freud), utilizându-le într-un mod specific. Adulții folosesc aceste mecanisme de apărare atunci când se simt rușinați sau vinovați, dar copiii o fac pentru negarea nevoilor care nu le sunt satisfăcute. Copiii încă nu sunt independenți, iar împlinirea trebuințelor se află în seama altora. Când adulții ignoră necesitățile copiilor, ei sunt nevoiți să nege fie că ar avea acele nevoi, fie că ele nu ar fi fost satisfăcute. Prin urmare, negarea și transformarea în contrariu, sunt mecanisme de apărare utilizate într-un mediu frustrant, lipsit de disponibilitate sau autoritar, dar și atunci când copilul dorește să-și manifeste independența.
Copiii speriați, se agită, râd necontrolat și se pun în pericol. Ei au nevoie de un adult care să-i protejeze și să-i liniștească. Este contraindicat să fie speriați și mai tare de agresivitatea unui adult care țipă sau care pedepsește. Copiii care contrazic, revendică și refuză, par obraznici. Ei sunt de fapt încrezători, interesați și dornici să colaboreze. Dacă sunt certați pentru independența lor, încrederea în acel adult se pierde. Obediența copiilor este confortabilă pentru educatori, dar este, de fapt, o manifestare a neîncrederii, a prudenței. Minciunile copiilor pot fi fantezii, exprimări ale unor temeri ori dorințe, dar pot fi și manifestări de neîncredere în adulți.
Diferenței de exprimare dintre copii și adulți i se adaugă și diferențele familiale. Mediul în care trăiește copilul îl determină să-și formeze mecanismele de apărare necesare, așa cum ar îmbrăca o haină potrivită cu vremea.
Într-un mediu arid, neofertant, copiii devin dezinteresați. Ei nu se așteaptă să descopere ceva care să merite cercetat. Într-un mediu prea ofertant, copiii pot să devină copleșiți sau nemulțumiți. Într-un mediu periculos, copiii devin excesiv de responsabili, interiorizați, fragili și gata să clacheze. Într-un mediu presant sau anxios, copiii sunt fie hiperactivi, fie inerți, dar oricum sunt incapabili să gândească și să se coordoneze motric. Într-un mediu sigur copiii pot fi năzuroși, dar încrezători, pot fi înceți, dar liniștiți, nu vor excela mereu, dar vor fi bucuroși și constanți.
Multe dintre reacțiile copiilor sunt oglindiri ale adulților de îngrijire. Iar acest mimetism îi ajută să fie educabili și să stabilească relații cu semenii.
Copiii sunt calmi cu adulți răbdători și pasionați cu adulți entuziaști. Ei sunt speriați când au relații cu adulți temători și nu-i înțeleg pe adulții neînțelegători.
De asemenea, copiii au diferențe individuale de reacție care țin de modul particular în care procesează ce li se întâmplă.
Unii dintre copii sunt mai sensibili emoțional, decât alții. Ei învață repede, se adaptează perfect, dar fac față cu greu frustrărilor și schimbărilor. Unii dintre copii au nevoie de mișcare multă și sunt mai puțin interesați să asculte sau să vorbească. Alți copii au nevoie de liniște și nu se pot concentra când e zarvă. Alți copii au nevoie de blândețe, alții de timp, de atenție și tot așa.
Copiii se oglindesc în cuvintele și în tratamentele noastre
Copiii știu despre ei înșiși că sunt persoane unitare și complexe care caută să trăiască fericiți. Ei știu că supraviețuirea lor depinde de ceilalți, dar vor să devină cât mai independenți.
Căpătarea independenței este un proces îndelungat în care copilul învață despre sine în relație cu adulții care-l protejează. Fără acești adulți, copilul s-ar simți singur, speriat și incapabil să-și dea seama cine este. De aceea el are nevoie să aibă încredere în adulți. Încrederea se exprimă prin oglindirea atitudinilor adultului și prin împlinirea spuselor acestuia. Astfel, orice spune adultul devine literă de lege pentru copil.
Un copil căruia i se spune că va greși, greșește. Un copil căruia i se spune că are datoria să învețe, poate să se străduiască peste puteri pentru obținerea achitării.
Noi, adulții, nu suntem deplin conștienți de faptul că multe dintre exprimările noastre ne reprezintă trăirile și istoria personale și nici de faptul că toate cuvintele au un mare impact asupra copiilor. Chiar dacă spusele noastre poartă ecoul unor dorințe sau suferințe vechi și au o prea mică legătură cu copilul căruia i le adresăm, el le preia încrezător cu titlul scrierii de destin. Înțelegem aceasta când observăm că generațiile copiilor cu care lucrăm se schimbă, dar cuvintele noastre rămân aceleași. Când vedem cum se transformă copiii modelându-se după spusele noastre. Știind aceasta, am putea să-i despovărăm de etichetele, de premonițiile și de evaluările noastre subiective.
Când îi spunem copilului „ești nepriceput la matematică”, „vei deveni un mare pictor”, „ești un copil bun” ne referim la propriile noastre temeri și dorințe. Priceperea copilului ține de abilitatea profesorului, ghicirea viitorului nu stă în puterea noastră, iar copiii nu sunt nici buni nici răi. Copilul nu știe că vorbele noastre nu sunt despre el, căci are nevoie să ne creadă și se lasă format de ceea ce spunem despre el.
Dacă vrem să-i ajutăm pe copii să reușească în drumul lor spre independență nu trebuie decât să-i tratăm cu respect și să le adresăm cuvintele cu care vrem să se exprime ei înșiși.
Dezamăgirea este cealaltă față a entuziasmului
În primul an de școală, copilul este sensibil și ușor de dezamăgit, dar și foarte ușor de entuziasmat. El poate trece repede de la o extremă la alta cu efecte durabile asupra stimei de sine. De aceea este important ca învățătorul să fie atent la exprimările corporale ale copilului care-i oglindesc emoțiile: la priviri, la posturi ale corpului și ale capului, la expresii mimice și la gesturi. Copilul se simte unitar și de aceea orice evaluare și corectură va fi înțeleasă ca fiind despre sine și nu despre ceea ce ar trebui să facă sau să învețe.
Când dezamăgim un copil pregătit emoțional să se lase fermecat și să fie recunoscător, îl condamnăm să devină cronic nemulțumit și plin de cerințe imperative. Când nu-i oferim copilului respectul și libertatea de care are nevoie orice persoană de vârsta sa, îl determinăm fie să renunțe la sine devenind dependent și necreativ, fie să se revolte negându-ne autoritatea.
Școala este pentru afirmarea copiilor nu pentru ca ei să se lupte cu adulții pentru dreptul la un tratament cumsecade. O astfel de luptă aduce doar dezastre căci copilul va renunța să fie responsabil, să muncească, să iubească și să creeze.
Dezamăgind copilul, riscăm să ne transformăm într-un domn Vucea (Delavrancea, B. Ş. 2009) care îl face să urască școala pe care era atât de pregătit să o iubească.
Intelectul copilului este emoțional
Pentru copil, operațiile matematice, scris-cititul nu sunt doar achiziții intelectuale, ele necesită un efort emoțional major. Învățarea este și ea contextualizată afectiv și legată de persoane și întâmplări. Copilul învață implicându-se total și trăind intens fiecare achiziție.
Copilul învață fericit atunci când are succes, când profesorul este încurajator, iar activitățile plăcute. El va evita învățarea în condiții de stres, cu persoane dominatoare și prin activități plictisitoare și repetitive. Adunarea nu poate fi înțeleasă ca o simplă operație matematică, ea se referă la câștiguri, la oameni și lucruri care vin în viața sa. Scăderea se referă la pierderi și la părăsiri. Citirea sunetelor separate e diferită sonor de citirea cuvintelor. Unele cuvinte sunt dificil de pronunțat dacă se referă la relații problematice, la evenimente neplăcute.
De altfel, separarea intelectului de emoțional, a rațiunii de simțire nu este ceva natural nici la adult. Este prea des întâlnită însă din cauza efectului de disociere traumatizantă pe care o are școala asupra noastră. Felul complet în care învață copiii ne ajută și pe noi, adulții să ne regăsim unitatea.