Nevoi intelectuale și sociale ale micului școlar

Mediul școlar este potrivit pentru împlinirea nevoilor copiilor și de aceea ar trebui să se structureze în jurul acestora.  

Nevoi intelectuale

Nevoile intelectuale din jurul vârstei de 6 ani vin în continuarea avidității cu care bebelușul băga obiecte în gură și a tenacității cu care copilul mic punea întrebări. 

La această vârstă, nevoia de cunoaștere este vitală căci potolește fricile, temperează ambivalențele și ponderează dorințele. Cunoașterea este un bun drenaj al energiei și un mecanism de apărare în fața tensiunii psihice. Dacă nevoia de cunoaștere nu-i este satisfăcută copilului, el se poate îmbolnăvi de stres și de anxietate. Deci, cunoașterea nu este nici pe departe un moft, ci o „hrană” intelectuală ce asigură creșterea psihică așa cum alimentele sunt necesare creșterii fizice.

Copilul care înțelege cum funcționează lumea poate anticipa consecințele actelor sale și este mai liniștit. El se simte într-un teritoriu cunoscut și ofertant. Un mediu străin necesită o atenție vigilentă orientată spre evitarea pericolelor și nu spre sesizarea oportunităților pentru dezvoltare. 

Copilul are nevoie de un mediu sigur cu repere clare și cu pattern-uri observabile. Cunoașterea îi este mediată de îndrumători știutori și neutri puși la dispoziție de către școală.

Școala este spațiul simbolic în care copilul face conexiuni și pricepe, mintea lui se luminează cu fiecare înțelegere: observă că știe și că poate. Curiozitățile sale prind grai, iar imaginația își găsește căi de exprimare. Cu ochii minții din ce în ce mai pătrunzători, copilul vede o lume nesfârșită a ideilor. 

Cifrele și literele, odată deslușite, pot oferi povești și jocuri nelimitate. Muzica deschide lumea exprimării cu vocea, cu corpul dansând, cu un instrument. Arta plastică îi dă posibilitatea exprimării de sine prin desen, prin pictură, prin modelaj, prin fotografie, prin meșteșuguri de tot felul. Copilul poate face teatru: se costumează, imaginează scenarii, interpretează, vizionează. Poveștile prezintă o istorie a strămoșilor care îmbină o lume fantastică cu evenimente din viața reală. Copilul intră în contact cu hărți pe care învață să le folosească, cu proiecte de construcție, cu spații virtuale de unde își poate lua informații. 

Lumea simbolică în care intră copilul prin intermediul școlii este o lume exclusiv umană. E o lume a dorințelor și a dorurilor, o lume a fanteziilor și a creației. Este o lume nesfârșit de variată și extrem de sigură căci aici și pericolele sunt trăite doar în închipuire. Pe scurt, este o lume a jocului pe care adulții îl numesc: cultură. 

Tot școala îi oferă copilului posibilitatea să-și descopere interese și să-și formeze abilități. E un bun spațiu pentru exersări și reușite, pentru greșeli și descoperiri. Copilul se poate bucura de noile sale deprinderi și de noile sale relații. Aici se poate entuziasma în fața descoperirilor, se vede curios și curajos. Toate acestea stau la temelia unei solide stime de sine a copilului.

Iată cât de neprețuită e școala, un castel fantastic care deschide o lume de jocuri și de bucurii nesfârșite în care copilul cunoaște și se cunoaște, dezvoltându-se.

Dorința pe care copilul o nutrește pentru școală este bine descrisă în poezia lui Grigore Vieru „Două mere”: „Eu sunt mic, rămân acasă,/ Vreau să plâng, că nu mă lasă…/ Și-mi aduce mama mie/ Mere mari, o farfurie./ Însă ce să fac cu ele?/ Fie chiar să-mi dea și-o poală./ Eu vreau două, două mere,/ Dar să le mănânc la școală.” (Vieru, G. 2005, p. 132).

Nevoi de socializare 

În preșcolaritate, copilul avea nevoie să iasă în lume și să se integreze într-un grup, de aceea și-a canalizat energia spre dezvoltarea socială. În primii ani de școală însă, contează interesele intelectuale prin intermediul cărora copilul își exprimă emoțiile și își trăiește relațiile. Nevoia socială nu dispare, dar se centrează în jurul învățării și a școlii. Copilul își alege prietenii dintre colegi. Jocurile de învățare sunt preferate, iar relațiile sunt parteneriate educative.

În absența colectivității însă, învățarea își pierde rostul căci motivele principale pentru aceasta sunt sociale. Copilul învață căci are nevoie să se integreze într-o comunitate și pentru că vrea să rezolve probleme care țin de natura și de societatea în care trăiește. Cu cât forța sa vitală este mai mare, cu atât va avea mai mult nevoie de o comunitate din care să facă parte.

S-a putut observa cu ocazia izolării din pandemia de Coronavirus cum copiii și-au pierdut interesul pentru școală. Achizițiile realizate prin educația on-line s-au pierdut ușor. Revenirea la școală a presupus o reluare și o reînvățare pentru umplerea lacunelor din perioada pandemiei.

Școala este pentru copil un mediu amplu de socializare. Aici fiecare vine cu stilul său de comunicare deprins în familie, cu istoria și cu experiențele sale. Sunt împărtășite povești de viață, sunt experimentate roluri și poziții diverse în grup, sunt stricate și reparate relații. Copilul colaborează cu colegii și astfel îi cunoaște și-i admiră. El învață să-i ajute pe alții și să le ceară sprijinul la nevoie. Se bucură pentru reușitele colegilor și se entuziasmează de prietenia lor.

Socialul clasei este un plan suficient de sigur pentru jocul cu emoțiile proprii care sunt proiectate în ceilalți, ca abia apoi să fie identificate și asumate. Așa se explică certurile interminabile dintre copii precum și admirația și invidiile dintre ei.

Copiii își doresc cu ardoare să se întâlnească, dar când sunt împreună „gură fac ca roata morii” se sfădesc, „stau pe-ncăierare puși”. E important ca adulții să nu se pună la mintea lor și să aibă înțelepciunea de care amintește Coșbuc: „Nu-i nimic. Copii ștrengari / Ei, auzi! Vede-i-aș mari” (Coșbuc, 2009, p. 44). 

Profesorii, înțelegând toate acestea, pot să conștientizeze cât de important este ca mediul din școală să nu fie unul agresiv. Copiii au nevoie de un mediu sigur în care să nu li se întâmple nimic rău și în care nici ei înșiși să nu poată face rău altora și nici lor. Fără această siguranță a mediului, copiii nu se pot cunoaște pe ei înșiși și nici nu-și pot explora posibilitățile de evoluție. 

Relațiile sociale pe care le stabilește copilul cu învățătorul sunt de asemenea importante. Problemele trăite învățătorul și mai târziu cu profesorii, sunt menite să externalizeze emoțiile din relațiile cu părinții și cu propriul sine. În trăirile sale, copilul beneficiază de neutralitatea învățătorului care, indiferent de situație, rămâne deschis, neintruziv și fără să privilegieze. Autoritatea acestuia nu supune, ci formează un mediu de siguranță pentru copii. Un astfel de model interiorizat de către copii îi va ajuta să se simtă adecvați și în siguranță întreaga viață. Le va permite să genereze ei înșiși, fără efort, un astfel de mediu pentru cei din jurul lor.

Școlarul mic face parte dintr-un grup de învățare unde găsește semeni preocupați de același lucru. El este într-o clasă unde poate să fie când vedeta care atrage atenția asupra sa, când anonimul din mulțime. Atenția hrănește stima de sine a copilului, iar anonimatul îi asigură liniștea și retragerea necesare observării. 

În clasă, micul școlar poate ocupa roluri și poziții diferite fără să fie nevoit să-și asume unul definitiv. El poate experimenta relații diverse: de similaritate, de complementaritate, bazate pe nevoi sau pe aspirații, bazate pe dispută sau pe explorare. La adăpostul anonimatului copilul își poate explora identitatea, jucând diverse roluri. Copilul poate arăta doar ce vrea el unor oameni care nu au așteptări precise și care nu-i fac oferte copleșitoare.

La școală copilul este luat în serios, se pune preț pe ceea ce poate face, iar părerea lui contează. El poate lua decizii privind temele, obiectele sale și felul în care se implică în activități. Copilul are responsabilități pe măsura lui și sarcini pe care le poate finaliza cu succes. El se simte valoros prin ceea ce poate să realizeze și nu doar pentru că mama îl iubește necondiționat.