Un mediu empatic necesar la pubertate

Pubertatea este o perioadă plină de ambivalența ce rezultă din opoziția dintre nevoi și cerințe. Tensiunea diminuează când adulții înțeleg corect nevoile și permit împlinirea lor.  

Copilul tânjește să fie văzut, dar se ascunde; are nevoie să fie apreciat, dar nu se exprimă. Uneori pare impasibil, iar alteori izbucnește exploziv. Se simte adesea rănit și neînțeles.

Disponibilitatea neintruzivă

Disponibilitatea neintruzivă înseamnă grija pentru drepturile copilului și pentru limitele noastre. Este o atitudine prețioasă în toate relațiile, dar este esențială la pubertate. 

Copilul se simte mai relaxat cu adulți care sunt capabili să-și impună granițele și să-și satisfacă nevoile. Oamenii care au grijă de ei înșiși sunt mai puțin solicitanți în prezent și pot oferi un model de reușită pentru viitor. Adulții obișnuiți să se sacrifice cer mult de la ceilalți și arareori le respectă intimitatea. 

Disponibilitatea adulților le este necesară copiilor și pentru lămurirea de sine. Copilul se confruntă cu numeroase ambivalențe afective care îl fac să fugă de ce-și dorește, să ceară și să nu accepte în același timp. Limbajul confuz al copilului necesită înțelegere și traducere adultă.

La pubertate, manifestări similare au cauze diferite. De pildă, copilul se izolează din nevoia de spațiu personal, dar și din disperare. Adulții îl pot ajuta să distingă între bucuria intimității și retragerea din cauza unor așteptări nerostite. Tot astfel se poate face diferența între refuzurile copilului care provin din opoziție și cele care au la bază o momentană carență de energie. 

Uneori, înainte să înțelegem copilul, îi simțim stările ca fiind ale noastre. Așa se face că ambivalența lui devine a noastră, teama lui ne sperie și pe noi. Într-un fel este un cerc al emoțiilor căci și copilul își inspiră trăirile din manifestările noastre. 

Ambivalența copilului e greu de remarcat, dar o descoperim prin spaima cu care întâmpinăm noi înșine tot ce face el. Ne sperie dacă învață prea mult, dar și dacă nu învață; dacă mănâncă pofticios, dar și dacă nu; dacă iese cu prietenii, dar și dacă nu. Noi înșine tolerăm greu ambivalența și teama de ce se poate întâmpla în viitor, așa că înțelegem cât de speriat e copilul.

Asemeni copilului, și noi ne judecăm prea aspru și nu ne mai agreăm. Parcă suntem prea certăreți, prea nemulțumiți, prea lipsiți de umor, gata să dăm sfaturi și să formulăm pretenții. Am ajuns să fim cum ne place mai puțin! E un bun moment să ne ocupăm de propriile noastre spaime și să găsim resurse să ne liniștim. Când ne reglăm emoțiile ne recăpătăm răbdarea, disponibilitatea și buna dispoziție. Până la urmă, copilul nu trece singur prin tot tăvălugul afectiv dacă îl simțim și noi.

Uniunea emoțională cu copilul nu este similară cu cea din copilăria mică. Disponibilitatea neintruzivă de acum diferă de disponibilitatea necondiționată. Deși simțim la fel, nu acționăm la unison. Înțelegem copilul, îi suntem alături, dar ne ocupăm să ne reglăm pe noi înșine. Cel mai adesea, pe copil nu-l putem ajuta direct căci tot ce-i spunem și ce facem pentru el pare că-l frustrează sau, în cel mai bun caz, se pierde înainte să ajungă la el. Putem doar să avem încredere că o va scoate el la liman la un moment dat.

Conținerea emoțiilor

Pubertatea vine cu un tumult copleșitor de emoții care necesită sprijin pentru exprimare, model pentru echilibrare și o prezență adultă care să conțină surplusul.

Conținerea emoțională externă înseamnă primirea manifestărilor emoționale ale copilului fără minimizare și fără implicare rezolvitoare. Copilul experimentează toată gama de afecte de care este capabil un om. Emoțiile se succed rapid, sunt concomitente sau cad în cascadă. Decelarea lor nu este posibilă mereu, dar copilul găsește sprijin când este acceptat indiferent ce simte și când nu simte presiunea să fie consecvent. Liniștirea vine când copilul nu este una cu emoțiile sale pe care le experimentează.

Copilul și așa prea solicitat de propriile-i emoții, nu se poate descurca cu niște adulți care vibrează la unison cu el, care îl ignoră, care încearcă să-l controleze sau care îi neagă dificultățile. El caută în jur adulți care să-i considere trăirile normale și nepermanente.

Lămurirea emoțiilor 

Tumultul emoțiilor amalgamate poate fi domolit dacă-l ajutăm pe copil să numească și să descrie ce simte. Să vorbească despre cauze și implicații, despre ce îl deranjează și despre ce așteptări are. Aceste clarificări îi oferă copilului ocazia să se lămurească, să se înțeleagă și mai ales să nu se simtă bizar și singur. 

Copilul se simte altfel, dar crede că ce se petrece cu el îl face diferit de ceilalți, nu doar de el însuși. Aceasta îl sperie, dar oglindirea adulților îi permite să observe că toate acestea se datorează faptului că a crescut! Schimbările nu sunt o problemă, ci o parte așteptată a procesului evolutiv.

Copilul se simte și mândru, dar și neconfortabil. El are nevoie de timp să se acomodeze cu el însuși și de aceea se izolează. Izolarea nu înseamnă mereu singurătate, ea se poate petrece în grupuri de congeneri care cultivă bizareria ca pe o religie.

Sentimentul de a fi bizar împărtășit cu alții duce la grupuri de copii emo, hippie, bully, rock, dependenți de jocuri și altele. Tot acum copiii își pot proiecta nesiguranța într-o sexualitate care să le explice stările sau în ideologii diverse. Deschiderea copilului pentru diferențe este orientată de mediul social fie către toleranță și acceptare, fie către habotnicie și radicalizare. 

Noi, adulții de acum am găsit soluții similare în pubertatea noastră cu diferența că societatea ne oferea alte grupuri de conținere. Când recunoaștem prin ce am trecut, îi înțelegem mai bine pe copii. Dar, chiar și fără să-i înțelegem, putem să-i ascultăm cu deschidere. 

Copilul ascultat își permite să-și exprime emoțiile și își lărgește vocabularul. Limbajul utilizat cotidian nu are cuvinte pentru stări afective prea diverse, iar poezia ne-a ieșit din obișnuință. În prezent, folosim pentru exprimare emoțională termeni împrumutați din psihologie, dar e nevoie să fim atenți să nu ne patologizăm viața emoțională. 

De exemplu, termenul „anxietate” care desemnează o stare de frică difuză, fără obiect, este folosit și când vorbim despre temeri obișnuite: spaima de un test (anxietate de evaluare), teama de comunicare (anxietate socială) și altele. Termenul „depresie” este folosit și el când vorbim despre tristețe, supărare și chiar despre oboseală. Indiferent cum folosim cuvintele, important este să ne amintim că emoțiile ne ajută să evoluăm în lume, nu sunt patologice și nu trebuie tratate.

Împărtășirea emoțiilor

Emoțiile sunt indicii nu valori, de aceea nu pot fi pozitive sau negative. Ele sunt trăiri spontane care nu pot fi controlate conștient și nici supuse vreunei rațiuni. Astfel, în sfera emoțiilor nu contează soluțiile, sfaturile sau evaluările, ci doar împărtășirea.

Noi, adulții, ne simțim responsabili să protejăm copiii prin soluții. Or, în registrul emoțional doar simpla ascultare și disponibilitatea noastră îi ajută pe ceilalți să se înțeleagă și să se asume (Farca, S.; Velea, S. (coord.) 2011).

Mesajul public actual prezintă adesea emoțiile ca pe probleme de rezolvat. Ca și cum starea noastră naturală ar fi una fără emoții, iar noi vigilenți, avem grijă să le prevenim sau să le tratăm ca să „treacă”. Este absurd și inutil. Emoțiile sunt indicii vitale despre funcționarea corpului și a lumii. Ele au o varietate mare, o durată mică și o intensitate mereu suportabilă. Oprirea lor ar fi ca și cum am înceta să respirăm, generează „hipoxie” afectivă și panică. Când ne opunem emoțiilor noastre nu facem decât să le modificăm, să le complicăm și să ajungem confuzi. Educația nu înseamnă să-i protejăm pe copii de ceea ce simt, să-i separăm de propriile lor afecte, ci dimpotrivă să le fim alături împărtășindu-le starea.

Emoțiile ne completează rațiunea, furnizând informații într-un registru mai larg decât cel al gândirii sau al acțiunii. Prin urmare, dacă încercăm să ne raționalizăm emoțiile sau să le utilizăm ca motor pentru acțiune, nu facem decât să ne îndepărtăm de înțelegerea veritabilă. Împărtășirea ne ajută să fim împreună fără să vibrăm la unison, fără contopire. Ea presupune disponibilitate pentru celălalt, bucuria apropierii fără fuziune.

Mediul constant incluziv

Schimbările pubertății îi fac pe copii să se simtă diferiți. Ei nu știu ce este firesc din ce li se întâmplă și se consideră altfel decât ceilalți, motiv pentru care se ascund. Se tem să nu fie excluși și atunci se izolează sau îi exclud pe alții. 

Este destul de obișnuit ca la pubertate să vedem cum colectivele de copii se împart în „izolați” și bullies. Unii petrec timp la adăpostul camerei lor, alții preferă relațiile online, alții se integrează în grupuri unde ciudățenia e căutată. Indiferent de alegeri, copiii își arată frica de anormalitate.

Adulții pot normaliza trăirile copiilor printr-un mediu constant incluziv, capabil să se reseteze mereu. Astfel, toți copiii pot să exploreze fără să le fie încurajate exagerările și fără să li se stabilizeze bizareriile. Un mediu temperat, care nu preia vibrațiile emoționale ale copiilor permite explorarea lor precum și sublimarea în interese practice, științifice sau artistice.

Un mediu sigur care nu permite excluderea sau autoexcluderea îl ajută pe copil să fie implicat, tolerant și selectiv cu prietenii apropiați. Relațiile de prietenie sunt limitate, dar pline de trăiri profunde și susținătoare. Adulții înțeleg importanța acestor afinități și le respectă. 

Mediul incluziv este mereu gestionat de către adulți. Copiii nu ajung la excluderi agresive decât atunci când adulții le orchestrează prin concurență, preferințe și nedreptăți.

La pubertate copiii sunt interesați de apartenențe de tot felul: la o rasă, la un grup etnic, la o religie, la un partid, la un proiect, la o credință sau la o concepție. Acestea nu sunt valori în sine și nu pot fi judecate sau ierarhizate. Copiii au nevoie de apartenențe pentru autodefinire, dar și pentru siguranța includerii sociale. Ei trebuie să-și poată asuma public apartenențele sale și să contribuie la diversitatea grupului. 

În procesul său de individuare, copilul începe să observe diferențele și asemănările dintre între el și ceilalți. Aceste observații sunt menite să-i sprijine cunoașterea de sine și formarea personalității. Adulții pot să ofere ocazii de manifestare prin care copilul să-și identifice interese și preferințe de activitate. 

Educația nu presupune uniformizare și nici ignorarea diferențelor. Elementele individuale precum și apartenențele copilului la grupuri diverse sunt importante fără să fie în sine definitorii. Diferențele sunt oportunități pentru dezvoltarea personală și pentru construcția comunitară, dar depinde de copil cum le integrează în fiecare moment.

Toate schimbările de la pubertate pregătesc părăsirea tărâmului copilăriei și lărgirea interesului de la familie către comunitate. Pubertatea copiilor deschide și familia făcând-o să caute sprijin în afară, să creeze noi relații.