Cînd învață copilul să facă la oliță? Răspunsul e simplu: Cînd vrea el! Sfincterele sale pot fi dresate de timpuriu, dar cu o mare pierdere în planul dezvoltării afective. De aceea o întrebare mai eficientă este: Cum învață copilul să facă la oliță? La fel de simplu: Jucându-se!

Jucându-se copilul cercetează propria-i interioritate, o controlează și se asigură împotriva pierderii ei. Abia apoi va putea avea control sfincterian, dar nu înainte de doi ani.

Jocul de-a turnatul, vărsatul și scosul

Copilul experimentează separaţia interior-exterior prin acţiuni de introducere şi scoatere din incinte. Va scoate totul din genţi şi sacoşe, din sertare şi dulapuri. Va băga obiecte importante pentru el în cutii, genţi, pantofi, sau în corpul propriu (îşi poate băga obiecte mici în urechi şi nas, va fi tentat să înghită obiecte care îl atrag).

107.365_potty_training_jaiden

Va turna lichide dintr-un recipient în altul de aceea timpul de baie se prelungește pentru experiment.
Copilul va fi amuzat de turnatul uscat cu nisip, orez, mălai. Prin aceste jocuri el învaţă să-şi cunoască corpul, să-i experimenteze funcţionarea şi să descopere modificări ale obiectelor ce parcurg drumul unei incinte.

Jocul cu nisipul umed este, de asemenea, valoros. Copilul pune nisip într-o formă, iar cînd o răstoarnă observă că nisipul a luat imaginea formei. Stricarea acestei imagini este tot o transformare ce produce mare plăcere. E un joc ce semnifică tranzitul mîncării prin corpul copilului, expulzarea resturilor nefolositoare, dar importante.

Mîncarea este afară, dar dacă ea este agreabilă unui copil înfometat, după ce e gustată, poate ajunge în interiorul lui. Cu caca şi pipi, drumul este invers, ele se află în interior, dar copilul este de acord să le plaseze în exterior şi să le depună acolo unde este acceptabil ca ele să fie puse.

Din acest punct de vedere schița „Vizită” a lui I.L. Caragiale prezintă o imagine clasică de joc al copilului. Conţinutul bun şi dulce al chiselei poate fi răsturnat numai din apreciere în pantoful vizitatorului. Repudierea comportamentului vine din inadecvarea lui cu vîrsta. Copilul este prea mare pentru un asemenea joc.

Jocul de modelare

Mîna și gura copilului pot rupe, mesteca, amesteca. Tot mâna copilului însă, poate fi utiliztă ca un sfincter modelator (după cum arată F. Dolto) ce murdăreşte, colorează, confecţionează.
Copilul se va juca cu noroi, nisip şi apă, plastilină, cocă. Va fi interesat să facă, să creeze, să transforme materia să o modeleze, să-i dea sens, nume şi viaţă.

Copilul devine făuritor, iar mîinile sale, îndemînatice. Îi place să realizeze multe lucruri singur, să meşterească, să manufactureze, să deseneze şi să modeleze. Are interes pentru lucruri mici şi pentru culori vii.

Artă, confecții și semnătură

Plăcerea de a realiza ceva cu propriile mîini se va păstra întreaga viaţă. La ea se va adăuga şi nevoia de a respecta normele, regulile de realizare. Aceste reguli la început au o imagine magică în mintea copilului, apoi procesul de realizare se ritualizează după care se personalizează, transformîndu-se în stil.

Omul făureşte obiecte minunate cu propriile-i mîini, devenind artist. Sculptează, pictează, construieşte, coase, prepară, ornează, scrie, desenează, modelează.
Copilului însă îi va plăcea să murdărească şi să se murdărească, să impregneze şi să lase urme. Este o modalitate de automodelare, dar şi de marcare a posesiei.

Evenimentele importante sînt uneori înscrise pe propriul corp (cicatrice intenţionate sau nu). Lucrurile personale sînt marcate, obiectele făurite de sine, semnate. Așa putem înțelege una din semnificațiile tatuajelor, a intenţiei copilului de a desena pereţii casei, de a se semna pe banca de la şcoală, de a scrie cu vopsele pe zidurile oraşului.

Cuvinte urâte

Sfincterul nu se lasă semnificat doar de mîna modelatoare, sunt şi alte posibilităţi pe care copilul le descoperă. Gura poate prelua şi ea aceeaşi semnificaţie, inventînd „limbajului murdar”.
Aşa se explică voluptatea copilului (şi nu numai) de a spune cuvinte urîte şi de a se amuza pe seama reacţiei celor din jur.

Este un joc de încălcare a unei interdicţii, de reacţie împotriva civilităţii paterne. Copilul exersează capacitatea de a murdăriri, agresa, distruge şi repara prin limbaj.
El vrea să simtă pe pielea lui rușinea, pentru a o înțelege. Abia după ce încalcă interdicțiile le va putea respecta cu adevărat. Aşa se face că uneori vorbele pot fi atît de „insalubre” încît „nici Dunărea, cu apa ei, nu le mai spală”.

Manipularea de obiecte, manipularea psihică

Obiectele destinate jocului trebuie să permită o mare gamă de proiecții. Atunci cînd un astfel de obiect nu mai poate suporta proiecţia fantasmelor copilului, el este uitat, descărcat de importanţă. După un timp însă, copilul îl poate redescoperi ca bun ecran de proiecţie a unor noi fantasme combinate cu amintirea celor vechi.

Păpuşa îşi are semnificaţii diverse, plecînd de la o parte nefolositoare a corpului pînă la un bebe născut şi mult iubit. Ea poate fi îmbrăcată–dezbrăcată, dezmembrată–reparată, pictată-spălată, tunsă, iubită şi aruncată. Suportă proiecţiile şi permite descărcări de afect variate.
Băieţii au păpuşile lor, eroi masculini ce suportă transformări de formă şi de rol. Maşinuţele permit parcurgerea nelimitată de drumuri intestinale complicate (M. Klein), se garează, se tamponează, se răstoarnă în timp ce copilul scoate sunete corporale.

Manipularea de obiecte se va extinde către manipularea de concepte, relaţii şi afecte. Copilul devine un foarte bun cunoscător al reacţiilor celor din jur pe care le provoacă în funcţie de nevoile sale, el generează conflicte şi obţine favoruri, atrage atenţia asupra sa (pozitiv sau negativ) şi creează contexte favorabile pentru exprimarea afectivă, şantajează şi condiţionează. Prin aceasta, adesea adulţii au revelaţia că sunt „şmecheriţi” de propriul copil – e un joc al dezvoltării necesar copilului.
Copilul poate fi antrenat să se joace cu idei, abilitate creativă extrem de satisfăcătoare pentru el.

De-a săritul, cățăratul și alergatul

Copilul îşi exprimă corporal trăirile intense. Cînd e bucuros rîde, bate din palme şi freamătă din picioare. Cînd e furios, îşi aruncă mîinile şi picioarele ca şi cum nu ar mai avea nevoie de ele. Cînd este tensionat, părți ale corpului sunt supte sau ronțăite (degetul, unghiile, părul). Cînd e trist, corpul e moale şi lipsit de tonicitate, abandonat ca o haină nenecesară.
Mişcarea şi tonicitatea corpului exprimă vitalitatea copilului, iar jocurile de mişcare provoacă bucurie şi plăcere (dovedind buna funcţionare şi încărcare vitală a corpului). Copilul sănătos adoră să alerge, să se caţăre, să sară, să danseze.

Sfincterele copilului îi aparțin și de aceea, ca părinți, putem să ne preocupăm mai puțin de dresatul cu olița și mai mult de jocurile care pregătesc un control natural.
Mămicile ar putea să aibă mai multă încredere în copil, în ele însele și mai puțin în comunitatea celor din jur care consideră precocitatea intelectuală a copilului în funcție de vârsta la care face la oliță.

Dragi educatori, lăsați copiii să sară, să alerge, să se murdărească, să fie năzdrăvani!