Dresajul dezumanizează şi îndreptăţeşte reacţiile copilului în acelaşi registru: al agresivităţii brute, directe, fără elaborări specific umane. Ce ne facem însă atunci când nu mai putem decela între educaţie şi tehnici ale dresajului?

Educaţie sau dresaj?

O mămică poate spune: „Păi dacă nu-l ameninţ, cum să-l fac să înţeleagă ce nu are voie?” Un profesor poate spune: „Dacă nu pun note, cum îi pot stimula pe elevi să înveţe?”

Sunt atitudini comode, care pot părea îndreptăţite, dar educaţia este o cale spre independenţă, libertate şi responsabilitate.

Emancipated Minor by Shahzad  Cheema on 500px.com

Educaţia

Educaţia are funcţie adaptativă, ea trebuie să instrumenteze copilul cu modalităţi de anticipare a efectelor actelor proprii, a consecinţelor. Prin educaţie omul ajunge să-şi poată anticipa consecinţele actelor proprii, să facă alegeri responsabile pe care apoi să şi le asume. Omul devine astfel matur afectiv: întreg, independent, responsabil, liber şi creativ.

Dresajul

Dresajul sparge legătura dintre acţiune şi consecinţa ei și încearcă supunerea prin dependență, a copilului de către adultul–dresor. Copilul nu e îndemnat să înţeleagă consecinţele actelor sale, ci efectele pe care acestea le au asupra adultului responsabil pentru el. Se creează astfel o unitate simbiotică în care adultul va fi mereu cel responsabil, iar copilului nu-i rămâne decât să se supună.

Agresivitatea din dresaj

Legătura prea puternică pe care o instituie dresajul între părinte şi copil face imposibilă desprinderea şi de aceea este foarte încărcată de agresivitate. Şi părintele, şi copilul se simt împovăraţi unul de celălalt, dar nici nu se pot descurca independent, ambii având nevoie de această simbioză. Răbufnirile violente, din ambele părţi, arată cât de grea este o astfel de relaţie în care nimeni nu evoluează.

Tehnici ale dresajului

Cum putem însă evita dresajul mai ales dacă îl considerăm a fi „autentică educaţie”? Simplu! Identificând în procesul educativ una sau mai multe tehnici ale dresajului:

Condiţionarea

Condiţionarea apare ca o formulă magică de tipul: „Dacă… atunci…!”

Părintele poate spune: „Dacă faci cum îţi spun eu, va fi bine!”, „Dacă stai dezbrăcat în frig, nu te mai scot în parc”, „Dacă loveşti un alt copil, te lovesc şi eu pe tine să vezi cum este”.

Prin aceste exprimări, părintele se erijează în forţă divină, atotştiutoare, gratulatoare şi pedepsitoare care trebuie crezută fără nici o cercetare. Consecinţele care îi sunt prezentate copilului pentru explicaţie ţin de subiectivitatea părintelui şi nu de realitatea pe care el ar trebui să înveţe să o cunoască.

Părintele are datoria de a dezlega, de a sprijini copilul să devină independent şi responsabil, ajutându-l la descoperirea legităţilor naturale sau sociale: „Dacă stai dezbrăcat în frig, poţi răci”, „Nu poţi lovi un alt om pentru că oamenii obişnuiesc să se exprime altfel”.

Prin condiţionare însă, explicaţiile se învârt în jurul pârghiilor găsite de adult pentru supunere sporind legătura deoarece copilul este orientat să descopere ce să facă pentru a-i fi adultului pe plac şi pentru a obţine de la el un maxim de beneficiu.

În şcoală se practică abundent condiţionarea: bucuria de învăţa ceva, de a pune întrebări, de a descoperi, de a dobândi nişte capacităţi este aproape în totalitate confiscată de goana după F.B.-uri, note mari, premii şi medalii.

Copilul are două opţiuni: una de identificare cu adultul, devenind el cel care condiţionează („Dacă nu îmi cumperi mingea, nu mai mănânc ciorba!”) şi una de nedezvoltare, de asumare a dependenţei afective în care altcineva este responsabil, el este o victimă neînţeleasă, urmărit de ghinion şi nenoroc.

Constrângerea

Aici este tărâmul lui „trebuie”, lui „nu ai încotro”.

Relaţia dintre părinte şi copil este una direct agresivă, de impunere a superiorităţii adultului. Părintele cere supunere în schimbul satisfacerii nevoilor copilului: „Trebuie să faci ce îţi spun eu pentru că ai nevoie de mine!”. Copilul acceptă aceste impuneri nu pentru că le înţelege importanţa, ci pentru că, deocamdată nu are ce face.

Riscul este ca relaţia formatoare dintre părinte şi copil să se transforme într-una de luptă: „care pe care”. De asemenea, preluând exemplul părintelui, şi copilul va deveni constrângător („Ţi-am spus că vreau la toaletă, dacă nu m-ai dus, am făcut pipi pe mine!”).

În perspectivă, un risc major este adolescenţa zbuciumată a copilului crescut astfel. Simţindu-se oarecum independent, poate aboli orice regulă, poate face totul de-a-valma fără chibzuinţă, îşi poate pune părinţii în situaţii în care nu au de ales.

Pedeapsa şi recompensa

Dictonul este: „Cine ascultă va fi recompensat, cine nu, va fi pedepsit!”

În utilizarea pedepsei și recompensei, legarea de cel care operează „biciul şi bombonica” este evidentă.

Riscul unor tulburări de comportament este mare: copilul va solicita recompensa, iar dacă nu o va primi, va provoca adultul pentru a obţine reversul: pedeapsa.

Comparaţiile între copii

Este reprezentativă pentru comparaţie binecunoscuta expresie: „Ia uită-te la copilul acela (frate, coleg, vecin, prieten)! El de ce poate și tu nu?”

O astfel de remarcă nu îl poate face pe copil mai cuminte, mai ascultător sau mai silitor. Însă cu siguranţă va trezi anxietate, frustrare, dorinţă de răzbunare.

Dacă părintele încearcă să stăpânească dezbinând, nu ar trebui să se mire de relaţia agresivă dintre fraţi. Exemplul biblic cu Abel şi Cain, fiind elocvent.

Numai că odată pornit tăvălugul agresivităţii, invidiei şi răzbunării, greu mai poate fi oprit şi adesea se ajunge ca victima să fie chiar părintele însuşi care se confruntă cu reproşuri permanente şi nemulţumiri din partea copilului.

O altă reacţie a copilului poate fi aceea a ignorării „strugurilor oricum prea acri”. El poate întoarce spatele unei relaţii formatoare, mulţumindu-se să fie „copilul celuilalt părinte”.

Diferenţele dintre copii sunt majore şi de aceea compararea lor (precum merele cu perele) nu poate fi de ajutor nici părinţilor, nici profesorilor.

Culpabilizarea

„Vezi ce ai făcut? Din cauza ta s-a întâmplat…!”

Legătura prin vinovăţie este cea mai puternică şi cea mai agresivă dintre toate. Aşa se face că relaţiile configurate astfel sunt marcate de violenţe şi abuzuri.

Copilul oricum se simte „buricul pământului” datorită gândirii sale egocentrice şi magice. Conform acestei gândiri, tot ce se întâmplă în jurul să i se datorează pentru că se leagă de unele dorinţe şi temeri: se simte vinovat când frăţiorul cade (doar şi-a dorit să se lovească atunci când s-au certat), se simte vinovat dacă părinţii se despart (pentru că şi-a dorit ca mama să se ocupe doar de el), se simte vinovat pentru boala bunicii (doar i-a spus să nu mai sară şi nu a ascultat-o).

Părintele, dacă el însuşi nu este matur afectiv, poate profita nedemn de caracteristicile gândirii infantile pentru a subjuga copilul. Astfel, copilul nu va mai putea evolua dincolo de nivelul unei gândiri magice, atotputernice; va rămâne legat prin vinovăţie de părintele său şi nu se va putea autoasuma responsabil.

Riscul de boală psihică şi de manifestări autoagresive este foarte mare.

Copilul are nevoie de părinţi securizanţi care să-l ajute să acumuleze experiență, să constate că, în realitate, nu poate influenţa întotdeauna mersul lucrurilor, că sunt legi şi cursuri ale evenimentelor ce fac abstracţie de el şi că trebuie să se adapteze. Decăderea din zona atotputerniciei, îi permite copilului să nu se mai simtă vinovat pentru ceea ce nu este şi să-şi asume responsabilităţi reale.

Argumentul autorităţii

Exprimarea „Faci cum îţi spun eu pentru că eu ştiu mai bine!” are rolul de a marca o relaţie verticală: adultul are superioritatea (forţei, experienţei, vârstei, banului).

Aici adultul se impune pentru că este nesigur şi infantil. De pe această poziţie nu poate securiza copilul şi nici nu oferă un exemplu prea fericit.

Dacă părintele nu este asigurator, copilul care nu se simte în siguranţă şi este susceptibil de a deveni agresiv, el fiind în alertă pentru a se apăra. De asemenea, copilul simţind nesiguranţa părintelui o va evidenţia, o va taxa, o va aduce în prim plan pentru a răsturna raportul de forţe îndată ce devine posibil. Şi aici, relaţia care ar trebui să fie formativă ajunge să fie o luptă pentru putere.