A treia parte a articolului publicat în 2013 în Revista de Pedagogie pentru diseminarea rezultatelor cercetării I.S.E.: „Acomodarea copilului cu trecerile de nivel din învățământul obligatoriu”

Dificultăți întâmpinate de către copil odată cu intrarea la școală

Problemele enumerate de către părinți acoperă un registru foarte larg plecând de la probleme de organizare a școlii, care nu pare un mediu în care un copil de 6, 7 ani să se simtă în siguranță, la neadecvarea cerințelor formulate de învățătoare, la neînțelegerea particularităților de vârstă a copilului în școală, la timpul prea mic alocat din partea familiei. Toate acestea relevate de „simptome” ale copilului precum: lipsa de atenție, nerăbdarea, plictiseala, lipsa de responsabilitate, oboseala, dezinteresul, agitația, regresia, dezorganizarea, neîncrederea în sine, spaime de tot felul, lipsa de toleranță, boli fizice.

Bineînțeles că sunt și părinți care consideră că nu există nicio dificultate la copilul lor și că el s-a adaptat perfect și fără vreo problemă.

Alți părinți se grăbesc să își facă griji acolo unde nu este cazul și să creeze mofturi numai bune de preluat de către copil: „Fetiţei mele nu-i place sportul”, „Băiatul meu trebuie să stea în prima bancă”, „Copilul meu nu poate sta în bancă decât cu prietenul lui”.

Am putut constata și unele cauze ale dificultăților întâmpinate de către copil pe care poate că dacă le cunoaștem vom încerca să le ameliorăm.

Copilului i se cere să fie cum nu poate fi

Învățătoarele și chiar părinții au semnalat ca „dificultăți de adaptare” și comportamente firești, specifice vârstei sau reacții normale în condiții de schimbare. Prin urmare, putem vedea că noi adulții avem tendința de a judeca după grila așteptărilor proprii și suntem prea puțin dispuși să cunoaștem și să acceptăm copilul așa cum este.

Învățătoarele vorbesc despre lipsa de atenție, despre apetența pentru joc și pentru vorbirea liberă, despre nerăbdare, despre faptul că se plictisesc repede, despre adresarea la persoana II-a singular și despre sentimentul de a fi încă la grădiniță. Toate acestea însă nu fac decât să se înscrie în manifestarea firească a copilului la această vârstă. Bineînțeles că învățătoarele cu experiență și cunoștințe despre cunoașterea copilului nu vor considera aceste manifestări ale copiilor ca fiind probleme. Ele vor ști cum să trezească interesul copiilor, vor valoriza didactic jocurile, vor stimula comunicarea liberă și vor învăța copilul să fie politicos, vor ști cum să facă trecerea de la grădiniță la școală fără rupturi și renunțări.

De aceea se poate observa nevoia de pregătire a învățătoarelor pentru cunoașterea copilului ceea ce le-ar ajuta să nu se alarmeze în fața unor atitudini firești și să nu le ceară ceva contra naturii sau etapei lor de dezvoltare. O astfel de pregătire le-ar ajuta să vadă școala din perspectiva utilității ei pentru copil și să nu mai mențină elemente inutile care țin de rigiditatea și artificialitatea unei școli dintr-o altă epocă.

Învățătoarele ar putea fi pregătite și pentru a lucra cu copiii care manifestă stări de stres la schimbare. Astfel ar putea învăța să le creeze un mediu cunoscut și asigurător cu repere clare de care ei au nevoie pentru a se simți în siguranță.

Climatul nefiresc din școală

Ne-am obișnuit atât de tare ca lucrurile să se petreacă în școală într-un anume fel pe care nu îl tolerăm ca adulți în viața socială încât nici nu ne mai dăm seama cât de nefirești sunt măsurile pe care le luăm împotriva copiilor (și nu întru educarea lor).

Sunt învățătoare care se plâng: „Copiii ne vorbesc la persoana a doua singular, vorbesc neîntrebați și răspund fără să aștepte să fie numiți”; „Sunt copii care se mișcă tot timpul, se ridică din bănci înainte să se sune, se plimbă prin clasă”; „Am avut copii care nu știau să țină creionul în mână”; „Nu știu să asculte, unii se trezesc vorbind despre ce le trăsnește”; „Nu pot să se concentreze pe parcursul unei ore și de-a lungul zilei”; „Nu înțeleg că acum facem treabă serioasă și nu ne mai jucăm”; „Cele mai mari dificultăți sunt legate de constrângerea de a se adapta la comportamentul școlar: să stea în bancă, să ridice mâna, să nu vorbească neîntrebați”; „Pentru a învăța, au nevoie de stimulente de moment, imediate, directe”; „Competiția trebuie construită. Este un lucru bun în învățare”.
Oare despre ce reguli ale comunicării să fie vorba? Unde, într-un mediu social, oamenii așteaptă să fie numiți sau întrebați ca să răspundă? Poate doar într-unul excesiv de totalitar, dar nu pentru aceasta ne străduim noi să pregătim copiii.

Claparède spune că un copil împiedicat să se miște este un copil torturat. Fără să se miște și să vorbească tare, un copil nu poate gândi, atunci cum am vrea noi să-i dezvoltăm intelectul dacă îi țintuim nazist trupul și îi punem interdicții de vorbire?

Oare un copil de 6–7 ani poate să-și mențină concentrarea o oră și apoi alte ore la rând? Oare putem face abstracție în educație de natura copilului și de nevoile lui în dezvoltare? Oare putem renunța la joc atunci când vorbim despre educație? Oare copiii au nevoie de stimulente pentru învățare sau noi nu știm să le trezim interesul și curiozitatea? Oare competiția este chiar necesară, nu presupune aceasta comparația dintre copiii care sunt atât de diferiți unii față de alții, nu presupune legarea lor de aprecierea adultului care se opune independenței?
Oare de ce în școală se perpetuează cu obstinație metehne vechi care nu mai folosesc nimănui?

Instabilitatea, hiperactivitatea, incapacitatea de concentrare, agresivitatea, dezinteresul, apatia, teama copilului, despre care vorbesc unele învățătoare aproape cu pretenție de diagnostic, nu sunt efecte ale stresului pe care îl presupune tocmai acest început de școală care se opune firescului din copil?

Poate că manifestările copilului ne ajută să diagnosticăm probleme ale mediului său și astfel am putea să-i facem școala pe potrivă.

Concluzii și recomandări

Adulții implicați în procesul educațional (părinții, învățătoarea, educatoarele) au cele mai bune intenții, dar pare că nu reușesc să stabilească un cadru de coerență educativă în jurul copilului, de care el are nevoie pentru a se dezvolta. Se simte nevoia unui acordaj între familie–grădiniță–școală.

Mulți dintre adulții implicați în procesul educațional (părinți, învățători, educatoare) au o perspectivă personală asupra școlii raportată la propriile experiențe și nevoi. Se simte nevoia completării acestei perspective cu cea a nevoilor copilului care ar putea fi mai bine cunoscute și înțelese.

Multe dintre nemulțumirile pe care le au părinții și învățătoarele la adresa copiilor se referă la comportamente obișnuite la această vârstă și la reacții normale în fața schimbării. De aceea, este necesară o mai bună cunoaștere a copilului de către adulții educatori.

Sistemul de educație în general și școala în mod special sunt zguduite de prea dese, contestate și furtunoase schimbări. Ar trebui să țină seama de nevoia de stabilitate necesară oricărui proces de formare.

În raport cu cele constatate putem propune câteva măsuri ameliorative adresate decidenților în educație:

• Stoparea fluctuațiilor în școală. Schimbările să nu mai fie abundente sau impuse din exterior, ele să vină doar din dorința comunității educative pentru ameliorarea situațiilor particulare. Asigurarea continuității cadrului didactic pe parcursul celor cinci ani ai școlii primare.
• Stimularea și aprecierea corectă a cadrelor didactice în conformitate cu activitatea lor cu copiii și părinții. Degrevarea acestora de proiecte și activități colaterale care nu fac decât să le distragă atenția de la scopul lor educativ.
• Crearea în școală a unui cadru adecvat dezvoltării copilului la această vârstă printr-o abordare interactivă, bazată pe joc și pe trezirea interesului, prin individualizarea învățării și prin integrarea conținuturilor.
• Implicarea copilului în propriul său proces de educație pentru a deveni responsabil și pentru a descoperi bucuria că este mare, capabil și de ajutor.
• Pregătirea reală (nu doar de formă) a învățătoarelor pentru o bună cunoaștere a copilului, pentru respectarea lui și pentru individualizarea procesului educațional.
• Amenajarea claselor ca spațiu pentru jocurile didactice. Amenajarea grădinii școlii ca parc pentru copii și părinți.
• Asigurarea igienei și a siguranței copiilor în interiorul școlii.
• Asigurarea colaborării dintre părinți și învățătoare de pe poziții de egalitate și de sprijin reciproc. Crearea unui timp și spațiu adecvat alocate întâlnirilor cu părinții.
• Neasumarea de către școală (sau asumarea separată) a altor funcții în afara celor educative. Atunci când școala își propune să funcționeze și ca after-school se poate crea o confuzie în cadrul comunității, iar școala riscă să nu fie tratată din perspectiva funcției ei educative, ci a celei nou asumate de asistență socială pentru părinți. Copilul are nevoie de un timp limitat pe care să-l petreacă în instituție pentru a putea valoriza acest timp educativ.
• Implicarea adecvată a consilierului școlar pentru acomodarea copiilor, pentru consilierea părinților și a cadrelor didactice.
• Realizarea unor activități comune cu elevii mai mari ai școlii pentru ca cei mici să-i cunoască și să nu se mai sperie de ei.
• Aprecierea corectă a cadrelor didactice în funcție de activitatea lor cu copiii și cu părinții, asigurarea unei salarizări corespunzătoare implicării.

Articol publicat în Revista de Pedagogie anul LXI, nr.4/2013 cu scopul diseminării rezultatelor proiectului de cercetare al Institutului de Științe ale Educației „Acomodarea copilului cu trecerile de nivel din învățământul obligatoriu” care poate fi găsit în întregime pe situl: www.ise.ro