Când vorbim despre educație în termeni de „eficiență”, „proces educativ”, „metodologie didactică” pare că ne referim la economie și nu la devenirea copiilor noștri. De dragul „formării” și al „informări” renunţăm la emoția cunoașterii, la spaimele din cercetare, la manifestarea creativă, la interesul de a ști şi la entuziasm. Facem din educație o „industrie” a învăţământului.

Instrucția publică

Şcoala structurată în funcţie de logica ştiinţei generează un accent pe învăţarea standardizată. Astfel educaţia de masă tinde să devină „instrucţie publică”.

Instruirea este un proces de pregătire, informare şi formare a unui efectiv de oameni şi nu a fiecărui individ în parte.

Instruirea este o descoperire pedagogică ce permite abordarea educativă a unei mulţimi de copii, deci un acces larg la educaţie. Odată cu deschiderea porţilor şcolii pentru accesul tuturor, standardizarea metodelor de învăţământ devine ceva necesar.

Three lads in school uniform

Şcoala presupune un tip de rigoare, raportarea la un curriculum şi la standarde de evoluţie, la anumite metode de predare-învăţare care se impun copiilor ce vor fi evaluaţi în funcţie de capacitatea lor de a se adapta la acestea.

Instruirea este procesul de educaţie văzut prin lentilele şcolii „uzină”, un proces ştiinţific, instituţional, de masă, de lungă durată, cu acoperirea oricărui domeniu şi nivel adresat unui elev (ca medie statistică) şi se opune personalizării procesului de educaţie.

Instruirea, predispune de asemenea la centrarea educaţiei pe formare intelectuală şi poate lesne să decadă în pericolul „învăţării pe dinafară”, a solicitării memoriei în detrimentul gândirii logice, a descoperirii personale, a utilizării experienţei şi a metabolizării creative a informaţiilor primite din afară.

Revolta copiilor

Şcoala reuşeşte să dividă comunitatea în tabere adverse aflate în luptă şi contestare: decidenţii se bat cu sindicatele profesorilor; profesorii se luptă cu copiii, iar părinţii se află la mijloc când în tabăra adulţilor educatori, când a propriilor copii.

De unde această îndârjire şi revoltă? De unde sentimentele de vinovăţie ale părinţilor? De ce toată această luptă pentru ceva atât de firesc şi necesar ca educaţia?

Se ajunge la paradoxul în care, deşi copilul este cel care are nevoie de educaţie, tot el o refuză, în această formă, cu obstinaţie.

Refuzul copilului este sănătos, arată că școala nu mai este ce trebuie, că a deraiat pe tărâmul dresajului. Nu educației, ci uniformizării i se opune copilul.

De ce nu renunță școala la uniformizare?

Uniformizarea îi permite școlii o adresabilitate foarte extinsă: la întreaga masă de copii şi tineri pe un număr impresionant de ani (învăţământul obligatoriu este acum de 10 ani, iar formarea şcolară extinsă numără 20 de ani: 12+3+2+3).

Tot uniformizarea permite o abordare transversală cu numeroase discipline (vreo 16 fără a lua în seamă şi subramurile).

Toate acestea arată unele avantaje ce nu pot fi nicicum neglijate: este un spațiu amplu de manifestare a unei armate de adulți care își găsesc un debușeu profesional important.

Prețul plătit de școală

Uniformizând, şcoala plăteşte cu preţul pierderii dimensiunii naturale, ea devine artificială şi artificializează la rândul său standardizând.

Mediul şcolar este un mediu de „laborator”, niciunde în altă parte (afară doar de fabricile create de către oamenii şcoliţi pe bandă) nu sunt efective de oameni de aceeaşi vârstă care învaţă în acelaşi timp şi în acelaşi fel, acelaşi lucru, care sunt măsuraţi şi triaţi, orientaţi şi canalizaţi.

Prin artificialitatea sa, şcoala uniformizatoare ajunge să înăbuşe în copil curiozitatea, nevoia de a experimenta, de a cunoaşte, de a exersa.

Copilul este trăit în şcoală anulându-i-se capacitatea vitală de autodezvoltare tocmai prin supralicitarea efortului de a înţelege lucruri înainte ca vreo întrebare să le ceară desluşirea; prin deprinderea de a înţelege lumea feliată în discipline, aşa cum niciodată ea nu se prezintă simţurilor; prin cerinţa de redare a unor informaţii aşa cum ele au fost primite, fără o prelucrare şi o intervenţie personală.

Formăm în școală, în cel mai bun caz, oameni care „citesc mult și au în capul lor o mulțime de definiții, formule și cuvinte despre al căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi… Cele citite trec ca niște coji moarte în hambarul memoriei, de unde ies la iveală apoi tot în aceeași formă.” (Archaeus, Mihai Eminescu).

Rigiditatea școlii

Încercările pedagogice de degajare a școlii de cutume vechi și lipsite de importanță educativă sunt numeroase.

Există variante moderne ale tehnicilor educative prezentate spectaculos în cărți și pe la comunicări științifice numai că atunci când ar trebui aplicate ele sunt traduse și anulate în limbajul de lemn al cutumelor vechi.

Se vorbește adesea despre centrarea educației pe copil, dar copilul continuă să intre prin ușa din dos a școlii și să stea în bănci înșirate în fața centralei catedre. Se vorbește despre implicarea părinților în procesul educativ, dar ei continuă să fie tratați cu superioritate...

Rigiditatea din şcoală care nu permite aplicarea reală a ceea ce dascălii îşi propun teoretic este foarte veche. Einstein, de pildă, ca profesor de fizică a fost considerat un dezastru şi eliminat din învăţământ tocmai pentru că, la ora lui, copiii se bucurau, erau incitaţi să descopere şi să cerceteze – ceea ce era inadmisibil într-un domeniu aşa de serios şi riguros precum fizica.

De la Einstein până acum nu s-a schimbat nimic, deci școala are o vigoare incredibilă cu care se va mai impune probabil unui număr de generații…