Profunda spaimă a mamei de bebeluș este „să nu scape copilul din brațe”, iar a mamei de copil mai mare „să nu se scape pe el”. Pentru copil experiența căderii este una a umanizării sale.

Mersul și căderea

Un copil care învață să meargă își asumă să se împiedice și să cadă. Durerea loviturilor, confruntarea cu neputința de a stăpâni un corp nerodat, sunt plata pentru independență.

Și psihic, copilul „decade” din postura de scrutător de la înălțime către nivelul solului de unde se uită în sus la lumea desfășurată pe verticală.

Slide experiment

Pentru a face față acestei stări, copilul își găsește jocuri de asigurare care să-i permită victorii ale unor căderi spectaculoase, potențial periculoase.

Alunecând pe tobogan

Toboganul este ideal pentru experimentarea căderii deoarece îi permite copilului să-şi asume, cu bucurie şi spaimă, pericolul.

Copilul îşi aşteaptă rîndul, se caţără cu efort, ajunge pe culmea toboganului (în braţele mamei). Aici este momentul de triumf, copilul scrutează mîndru priveliştea de la înălţime. Picioarele bat ritmic toboganul, fac zgomotul necesar atragerii atenţiei: „Uitaţi-vă ce sus sunt!”. Copilul se simte ca în turla bisericii, trăgînd clopotele. De aici, de sus, el savurează îngrijorarea mamei care se uită la el de jos, îi pune la încercare răbdarea.

Toboganul, prin zgomotele sale, vorbeşte, se revoltă că este lovit, dar nu ia iniţiativa „aruncării din braţe”. Cu părere de rău, copilul se îndură să părăsească poziţia privilegiată. La început se ţine crispat, îşi încetineşte alunecarea, apoi se avîntă şi se concentrează pe aterizare: să cadă în picioare. El experimentează coborîrea vertiginoasă şi angoasantă, căderea afectivă din braţele mamei, o pierdere importantă pe care acum o poate transpune în joc. În joc, iniţiativa îi aparţine, el este cel care se lasă să curgă la vale şi nu mama (care aterizează copilul în pătuţ, care ignoră braţele lui întinse). Dacă iniţiativa proprie îi este luată, fiind împins din spate de către un alt copil nerăbdător, frustrarea e puternică (dar cu folos deoarece este o retrăire în joacă). Oricum, este un parcurs ce se cere repetat iar şi iar pentru ca de fiecare dată să poată fi trăit ceva mai bine. Este o cădere ce va fi experimentată în fel şi chip: pe spate, pe burtă, cu capul în jos, va urca pe partea alunecoasă.

Un copil ce abia a învăţat să meargă este psihic în etapa „căderii din braţele mamei”, de aceea acest joc este prea angoasant ca să poată fi jucat. Copilului îi este frică teribilă aşa cum nu îi fusese înainte (cînd alunecarea reda imaginea naşterii) şi cum nu-i va fi după. Cînd copilul se simte deja mulţumit de starea sa bipedă, el nu mai are nevoie să experimenteze căderea. Toboganul intră într-un con de umbră, poate fi uitat „în lada cu jucării” pînă cînd va putea fi din nou reînvestit.

Căderea împreună

În jurul toboganului se creează o comunitate de copii ce trăiesc sentimente similare, toţi propunîndu-şi dominarea angoasei. Aceasta explică preferinţa copiilor pentru toboganul aglomerat şi dezinteresul pentru cel liber. Ei se înţeleg unul pe celălalt, îşi oferă modele de conţinere, îşi comunică prin comportament propriile experienţe de cădere: mai forţată, mai periculoasă, mai nehotărîtă, mai înfricoşată…

Părinţii din jurul toboganului oferă un amplu tablou: unii sunt speriaţi, alţii nerăbdători, unii riguroşi, alţii agasaţi de aglomeraţie, unii încearcă să-şi privilegieze copilul în faţa altora, iar alţii încearcă să-i ofere şansa integrării în grup. Adulţii participă fantasmatic la joc în modul lor personal. Cel mai adesea ei preferă toboganul fără concurenţă, o pierdere a copilului în noianul de alţi copii este ceva pentru care părintele nu este niciodată pregătit.

De asemenea, adulţii tolerează cu greu rămînerea prea mult a copilului sus pe tobogan şi bătaia cu picioarele. Acestea sunt resimţite ca triumfuri şi agresivităţi ce trebuie stopate. Căderea unui copil de pe tobogan provoacă o spaimă viscerală, groaznică, este o situaţie ce exprimă în act fantasma scăpării din braţe. Trăirile adulţilor din preajma toboganului le arată implicarea.