Copilul se îmbolnăvește, dar unde se află originea stărilor lui? Copilul cere ajutor, dar de cine are el nevoie să-i fie alături? Cine cunoaște cel mai bine contextul familial și îl poate gestiona pentru ca el să facă față evoluției copiilor?

Ce spun mamele când se adresează psihanalistului?

Băiatul meu este tot mai problematic de când am născut-o pe sora lui: e năzdrăvan și nimic nu-l mulțumește, e tot mai solicitant și se îmbolnăvește des. Nu știu ce să mă mai fac cu el!

Băiatul meu are tot felul de ticuri și obiceiuri: își trosnește degetele, își aranjează mașinuțele ore întregi și, de fiecare dată când aude de vreo boală se sperie că ar putea să o aibă și el. Mă depășește ce se întâmplă cu el!

Copilul meu nu mai mănâncă aproape nimic în afară de dulciuri, sunt tare îngrijorată!

Băiatul meu a reînceput să facă pipi în pat de când a început grădinița… și mie îmi este tare greu să îl las acolo dimineața!

Fetița mea este foarte pretențioasă, uneori nimic nu pare să-i placă și convină, este atât de solicitantă încât aproape că nu mai pot face nimic altceva.

Fata mea se împrietenește foarte greu cu cineva, este foarte retrasă și nu vrea să ieșim nicăieri. Se consideră urâtă, iar colegii la școală o necăjesc. Aș vrea să o ajut, dar nu știu cum!

Copilul meu nu face față cerințelor de la școală. Învățătoarea este mereu nemulțumită de el, iar eu simt că îl nedreptățește.

Băiatul meu a început să fure diferite obiecte, minte uitându-se în ochii mei și face tot felul de lucruri care mă surprind. Îmi este foarte greu cu el!

Așa sau asemenea sună cele mai multe cerințe de psihanaliză pentru copii.

Ce înțelege psihanalistul din ce spun mamele?

Psihanalistul înțelege că mama este aceea care „nu știe ce să se facă”, se simte „depășită”, e „tare îngrijorată”, îi este „greu”, se simte prea „solicitată”, vrea „să ajute”…

Deci mama este aceea care simte că are o problemă și tot ea deține și cheia soluționării!

Mama este cea care solicită sprijin psihanalitic și nu copilul ei, deci ea este cea care trebuie ajutată.

În relație cu mama sa, copilul își trăiește, dar și soluționează cele mai dificile probleme.

Pencil Vs Camera - 42

Problemele copilului - o cale spre evoluție

Evoluția fiecărui copil presupune confruntarea cu probleme pentru care caută rezolvarea în jurul său.

Mama rezonează la problemele copilului ei, le preia la sine pentru a le înțelege, și le asumă și descoperă soluții pentru sine pe care le prezintă copilului ca model.

Copilul preia modelul oferit de mamă și îl adaptează la sine – este o etapă depășită până apare următoarea!

Pare simplu, dar este destul de complicat atunci când nici mama nu dispune ea însăși de un model eficient de gestionare a situațiilor prin care trece copilul ei.

Majoritatea problemelor, din evoluția naturală a copilului, se constituie la interferența cu ceilalți, în relațiile sale importante.

Este o modalitate prin care copilul își „forțează” familia să evolueze odată cu el, iar mama este aceea care asigură ca acest mediu să fie mereu favorabil dezvoltării copilului ei.

Și aici lucrurile par simple, dar mama singură, fără sprijinul tatălui copilului poate face față cu greu necesității de a stabili un echilibru între protecție și separare.

Deci mama, se află într-o situație privilegiată, dar și dificilă și este natural să mai greșească, să nu mai poată, să nu mai știe, să nu se mai descurce.

Dacă mama, în aceste momente, cere ajutorul unui psihanalist nu o face pentru a se înlocui pe sine din relația cu copilul, ci pentru a sprijini această relație.

Ce așteaptă mama de la psihanalist

Mama nu are nevoie nici de sfaturi (pe care le respinge în mod evident) și nici de „cineva competent” care să se ocupe de copilul ei (chiar dacă asta cere).

Mama are nevoie ca cineva să-i fie alături în demersul său pentru a-și recăpăta încrederea în sine (în contextul în care cei din jur par cu toții mult mai avizați) și în copilul ei (care uneori o sperie cu simptomele sale).

Mama are, în dezvoltarea copilului ei, două roluri distincte și uneori opuse: acela de psihoterapeut natural (în raport cu care copilul se descoperă pe sine și se individuează) și acela de educator (în raport cu care copilul se formează ca om social).

Balansul dintre cele două roluri este greu de menținut în echilibru, iar uneori, sub îndemnul social, educația se transformă în dresaj și se opune cu totul individuării.

Mama are nevoie de un reper care să o ajute să-și susțină cele două roluri ale sale – acest sprijin poate veni și din partea unui psihanalist.

Mama este psihoterapeutul natural al copilului ei

Adesea, ceea ce se întâmplă cu copilul este greu, dificil, complicat de suportat, dar deloc neașteptat sau patologic dacă se înțelege contextul.

Simptomul copilului este adesea o exprimare a ceea ce se petrece problematic cu el sau în jurul lui. Prin aceste manifestări speciale copilul cere ajutor!

Copilul cere ajutor unui psihanalist? Cu siguranță că nu!
Cui cere copilul ajutor?
Mamei sale!

Atunci mama este cea în măsură de a oferi sprijin copilului.
Tot ea este cea mai avizată cunoscătoare a contextului în care au apărut simptomele precum și a semnificației acestora.

Mama este de asemenea și cea care poate însănătoși relațiile și mediul din jurul copilului, de a-i susține evoluția și de a crește odată cu el!

Pentru aceasta mama are nevoie de sprijinul permanent și de implicarea tatălui copilului, de susținerea întregului mediu familial și uneori a unui psihanalist, dar ei, părinții sunt cei care își pot ajuta cu adevărat copilul.

Psihanalistul „supervizor” al mamei

În acest context, o intervenție directă a psihanalistului asupra copilului mi se pare departe de ceea ce înseamnă psihanaliză deoarece:

  • Nu copilul cere sprijin psihoterapeutic;
  • O psihanaliză a copilului ar însemna un proces de individuare din care nu poate fi exclus, dar nici inclus părintele;
  • Cerința părintelui, precum și asistența sa nu pot fi valorizate într-o psihoterapie psihanalitică directă cu copilul;
  • Părintele deține controlul psihoterapiei fără ca el să facă parte din ea;
  • Problemele copilului apar în relația lui cu cei apropiați și deci ar trebui tratată cauza și nu simptomele (cele manifeste la copil).

Astfel, cred că psihanaliza copilului ar trebui să scoată de sub „refulare” modelul propus de către Freud și să-l reconsidere.

Freud, în singurul său caz de psihanaliză a copilului a lucrat cu părinții fără să vadă măcar copilul.

Psihanaliza copilului apoi s-a îndepărtat de acest model și s-a apropiat mai degrabă de psihanaliza adultului, or „un copil nu este un adult mai mic” (spune Rousseau) și nici nu poate evolua în afara unei susțineri parentale.

Deci, în psihanaliza copilului, cred că este momentul de a se depăși rezistențele și de se a lucra (ceva mai freudian) cu părinții pentru a-i sprijini în demersul lor de a fi „suficient de buni” pentru dezvoltarea copilului lor.