De la ce vârstă este copilul o persoană? Care este reperul umanității sale? El trebuie să fie util social? Trebuie să vorbească și să interacționeze cu ceilalți? Trebuie să fie născut? Trebuie să fie pe deplin format în uter? – în funcție de tipul de societate toate acestea au fost repere de-a lungul timpului.

Neoliticul şi practica pruncuciderii

Începând cu zorii satului neolitic şi până acum vreo 200 de ani, se practica pruncuciderea la naștere. O mamă care avea prea mulți copii, sau care nu și-i putea asuma din diferite motive avea o convenţie cu moașa care îl sufoca după naștere. Moaşa întreba: „Să-ţi trăiască?” şi mama răspundea…

neolithic french axes

Vechii egipteni (Papirusul Ani) aveau credința că nou-născutul devine om după prima respirație prin care corpul se umple de suflet. Așa se făcea că Faraonul putea dispune omorârea pruncilor (ca în vremea nașterii lui Moise) de către moașe înainte ca ei să respire. Cum moașele puteau spune că au ajuns prea târziu și copilul a respirat, bebelușii erau încredințați deciziei zeilor fiind lăsați să plutească în coșuri șubrede pe Nil.

Acum ne pare groaznic, dar la acea vreme această practică era perfect acceptabilă social și la fel de răspândită ca și avortul zilelor noastre.

Această practică o făcea pe moașă tabu în comunitate. Ea locuia la marginea satului și avea reputația unei vrăjitoare care ține frâiele vieții: o moiră care cu foarfeca sa poate tăia fie cordonul ombilical, fie firul vieții copilului.

În vremurile noastre, întrebarea moașei s-a păstrat sub formă de urare spusă mamei cu copil mic. Aceasta însă, cu sensibilitatea ei înţelege sensul agresiv şi răspunde adesea în mintea sa: „Sigur că o să trăiască şi fără s-o spui tu, ce vorbă poate fi și aceasta?!”

Mai direct, vechea atitudine a moașei apare la acei medici agresivi, adesea specializaţi în avorturi. Ei nu scutesc nici o femeie însărcinată venită la consultaţie de întrebarea dacă vrea copilul.

Justificarea acestei practici

Justificarea pruncuciderii era aceeaşi ca şi în cazul avortului.

Egiptenii (în perioada nașterii lui Moise), grecii (prin mitul lui Oedip), romanii (în perioada nașterii lui Iisus) și alte civilizații ajunse în perioada de apus a existenței lor își întrevedeau sfârșitul. Acesta era profețit ca venind de la prunci născuți pentru a schimba Legea și Zeii. Menținerea ordinii vechi aflată în destructurare nu părea posibilă decât prin uciderea pruncilor amenințători.

Este o apărare interesantă: o civilizație pe moarte consideră că își poate dobândi eternitatea dacă îngheață timpul, îl împietrește prin negarea evoluției și oprirea apariției unei noi generații. Este o credință veche prezentă la Faraonii egipteni care își administrau ritualic moartea la 21 de ani când se aflau în floarea tinereții pentru ca trupul lor să nu fie atins de bătrânețe și pentru a obține viața veșnică (Cartea morților egipteni).

În satele sărace unde decizia îi aparținea mamei, copilul nou-născut nu era considerat om înainte de a începe să fie conștient de el și să vorbească. Se considera că i se face un bine, decât să ducă o viață plină de privațiuni și sărăcie. Familia considera că astfel sporesc șansele celorlalți copii de a ajunge la maturitate.

În Anglia acelor vremuri, bebelușul era numit „it” (ca un lucru sau animal). Este o reminiscență care se mai păstrează și astăzi pe alocuri, în exprimarea celor care nu au copii sau a bărbaților. Aceștia, doar din respect pentru mamă se adresează copilului ca unei persoane.

Legal versus moral

Societatea nu îşi poate apăra prin lege decât cetăţenii, adică acei membri care o constituie și participă activ la susținerea sa. Or, este evident că sunt situaţii şi vârste care îi extrag pe oameni din social.

Societatea nu poate apăra pe cineva care nu face parte din ea (fătul sau sugarul). Ba mai mult, fătul și sugarul o invalidează şi pe femeia care i se dedică, scoţând-o temporar din starea de participare, fapt care lezează interesele sociale imediate. La fel se întâmplă cu bătrânul, cu bolnavul, cu persoanele cu dizabilităţi.

Bineînţeles că şi comunităţile de oameni evoluează şi nu se mai raportează doar la interese imediate şi pot avea o privire de ansamblu, prospectivă, anticipativă. Cu toate acestea vom găsi mereu diferenţe între lege şi asumarea morală.

Dacă este natural ca pentru o comunitate fătul / sugarul să nu conteze, pentru mamă indiferent de vârstă, de greutate, de aptitudini, copilul ei este persoana care o schimbă fundamental care o face să fie mama lui.

Aşa se face că, oricât de acceptabilă social şi legală ar fi practica omorârii copilului, mama şi-o asumă şi-i poartă povara conştient sau inconştient.

Perioada interbelică

După primul război mondial, când oamenii s-au confruntat atât de direct cu moartea şi au avut sentimentul sfârşitului lumii, viaţa a început să prindă alte semnificaţii.

Satele vechi erau devastate, bărbaţii omorâţi, femeile disperate. Legea morală de veacuri începea să se clatine. Acum femeile nășteau copiii și dacă nu și-i asumau îi lăsau lângă garduri, lângă instituții publice, în orașe aglomerate departe de casa lor.
Abandonul era preferabil morţii!

O generație de abandonici

Această practică a abandonului își mai arată urmele în psihicul celor născuți în acea perioadă care își asumă parentalitatea oscilând între extrema negării ei și a sufocării copilului cu prea multă grijă.

Așa se face că bătrânii de azi, afectați de practica vremii lor, au ajuns să nu-și poată asuma copiii. Nici asumarea spirituală a „fiilor” de ei formați nu le este la-ndemână. Îi reneagă, îi aruncă în uliță, în curtea vecinului, sau pur și simplu se spală pe mâini ca Pillat din Pont: Să se descurce, eu nu am nicio datorie… nu le fac rău, dar nici nu le dau vreo șansă…

Apărarea contra acestei manifestări este tot una extremă: menținerea fiilor în stare de dependență infantilă. Sufocarea lor cu prea multă iubire, cu prea mult ajutor până la vârste neverosimile de la care nicio desprindere nu mai poate fi posibilă.

Ei sunt părinți ai unei generații de eterni copii care a ajuns adultă, dar nu și matură. Copii ce s-au trezit părinții fără veleitate (a generației acum adultă). Sunt hedonişti şi egocentrici, incapabili să fie responsabili, dar jucăuşi şi creativi, seducători și plini de viață. Ei sunt responsabili de crizele sociale, dar tot lor li se datorează evoluţia accelerată a ştiinţei şi a tehnicii... Ei sunt cei care au inventat creativi... avortul!