La această vârstă se petrec mari schimbări în dezvoltarea copilului. Acum familia nu mai poate fi suficientă pentru educaţia şi socializarea lui, dar copilul are mare nevoie de suportul și înțelegerea de aici.

La 6 ani, copilul are nevoi diferite de cele de până acum. El vrea să cunoască lumea, să-i înțeleagă pe oamenii din afara familiei sale, să activeze într-un grup constant de congeneri fără medierea părinților. Copilul capătă independență, iar noi adulţii din jurul lui, ca părinţi, bunici şi educatori, avem datoria de a-l ajuta.

Nevoia de spaţiu social în care să activeze

Copilul observă cum dimineața, fiecare membru al familiei sale se află preocupat de treburi. Majoritatea pleacă de acasă și nimeni nu are timp pentru el.

E un context care îndeamnă copilul să fie la fel: să plece de acasă cu o treabă, cu un rost, aşa cum fac toţi ceilalţi. Rămânând în urma celorlalți „întreburați”, se simte mic şi nevolnic, trist şi fără rost.

G. Vieru Grigore în poezia sa „Două mere” exprimă mai pe înțeles acest sentiment al copilului: „Frumuşel cei mici se spală/ Şi se duc cuminţi la şcoală./ Maica în ghiozdan le pune/ Câte două mere bune /…/ Eu sunt mic, ramân acasă,/ Vreau să plâng, că nu mă lasă…/ Şi-mi aduce mama mie/ Mere mari, o farfurie./ Însă ce să fac cu ele?/ Fie chiar să-mi dea şi-o poală./ Eu vreau două, două mere,/ Dar să le manânc la şcoală.”

I can fly!

Nevoia de relaţii cu alţi copii

De la o vreme încoace copilul nu se mai joacă cu oricine, devine mai selectiv și mai puțin accesibil străinilor. Își face prieteni pe care dorește să-i vadă și suferă pentru problemele de relație cu aceștia.

Activarea într-un grup constant de copii îi dezvoltă inteligenţa socială: învăţă cum să comunice cu fiecare în parte, experimentează roluri şi poziţii sociale, stabilește relaţii complexe, strică şi repară relaţii, se poziţionează într-o ierarhie.

Este perioada certurilor interminabile dintre copii. Ei doresc cu ardoare să se întâlnească, dar când sunt împreună „gură fac ca roata morii” se sfădesc ca „o adunătură de tătari” și „stau pe-ncăierare puși”. Se despart adesea supărați și nefericiți ca după o zi să tânjească de dorul de a fi împreună.
Acum părinții ar trebui să aibă înțelepciunea de a nu interveni, de spune ca și Coșbuc: „Nu-i nimic. Copii ștrengari / Ei, auzi! Vede-i-aș mari”.

Nevoia de relaţii de autoritate diferite de cele din familie

Copilul, în jurul vârstei de 6 ani, începe să vadă că acele comportamente fireşti din familia sa nu sunt universal valabile, în alte familii lucrurile se petrec altfel.

Aceasta îl face să relativizeze foarte mult regulile impuse de către părinţi, să se opună lor.

Este perioada când copilul vrea să cunoască și să experimenteze și reguli sociale din afara familiei. De aceea va accepta cu greu ce spune mama, dar va lua ca literă de lege tot ce spune doamna învățătoare.

Așa se justifică acele ziceri ale micului şcolar care îi supără uneori pe părinţi:
- Eu fac aşa cum a spus Doamna, nu cum spui tu! - Doamna ştie mai bine!

Îi îndemn pe părinții care aud acestea de la copiii lor să nu se supere, căci au motive de bucurie: copilul lor a crescut. Dacă el își permite să „cucerească” și alte spații, înseamnă că pe părinții lui este foarte sigur (deci ei sunt niște părinți buni).

Nevoia de relaţii mai puţin afectivizate

Copilului nu-i mai place să fie infantilizat: să i se adreseze cu diminutive, să i se spună că va şti nişte lucruri când va fi mare, să fie îmbrăcat şi hrănit, să fie pupat şi giugiulit.

Acum copilul este jenat şi se revoltă când adulţii îi ciufulesc părul și îşi şterg obrazul pupat zgomotos.

Are nevoie să fie luat în serios, să se pună preţ pe părerea lui, să nu se simtă neglijat atunci când se iau decizii.

Așa se face că școala este idealizată de către copilul care își dorește să aibă responsabilități pe măsura lui, să aibă treburi de făcut pe care să le finalizeze cu succes. Copilul se simte valoros prin ceea ce poate să realizeze și nu doar pentru că mama îl iubește necondiționat.

Nevoia manifestărilor de independenţă

Copilul vrea să-şi arate că poate să facă unele lucruri singur, că poate să ia unele decizii ale căror consecinţe să şi le asume: să iasă afară fără mănuşi, chiar dacă e frig, să meargă până la magazin să cumpere o pâine, să refuze unele alimente, să nu vorbească decât cu cine doreşte.

Aceste manifestări de independenţă sunt testări ale mediului din jur şi nu se realizează decât în condiţii de siguranţă. Deci părinții nu trebuie nici să se sperie, nici să devină supraprotectivi sau impunători.

Chiar dacă unele decizii nu sunt tocmai bune, copilul are nevoie să experimenteze el însuși și nu să se limiteze la experiența altora (bineînțeles că părinții vor crea condiții de siguranță).

Nevoia de a-şi construi stima de sine

Copilul are nevoie să se implice în activităţi cu sens. El este dispus la efort pentru a finaliza o acțiune. Îşi poate amâna unele trebuinţe şi se implică chiar şi în activităţi care nu-i fac plăcere pe moment, dar de la care anticipează consecinţe pozitive.

E gata să renunțe un pic la principiul plăcerii… Chiar că a crescut!

Acum copilul se poate proiecta în viitor şi are o mai mare rezistenţă la frustrare. Devine capabil să-și extindă trăirile dincolo de momentul prezent „hic et nunc”.

Nevoia de preocupare intelectuală

Acum copilul intră în faza în care îşi concentrează dezvoltarea afectivă pe interesul de cunoaştere.

Curiozităţile copilului mic sunt directe şi privesc lumea înconjurătoare. De la 6 ani deja, copilul intră în faza sublimărilor intelectuale, a transpunerii curiozităţilor sale într-un cadru intelectual mai larg și mai deplasat.

Interesul copilului trece de la lumea observabilă către cea semnificată de semne, de la relaţiile directe dintre oameni, la relaţii „matematice” (de adunare, scădere, înmulţire, împărţire).

Dacă până acum s-a jucat cu mașinuțe purtate șerpuitor pe podea, de-acum va prefera să onduleze linii în scrierea sunetelor ce pot forma cuvinte: Este o magie pe care copilul o gustă cu nesaț!

*

Toate aceste nevoi de dezvoltare ale copilului apar datorită faptului că el creşte şi intră într-o fază importantă a separării sale de părinţi:

  • începe să se afirme ca persoană cu drepturi şi responsabilităţi;
  • dobândește abilităţi de comunicare şi colaborare într-un grup;
  • e capabil de sublimări intelectuale;
  • își poate amâna satisfacerea nevoilor;
  • poate anticipa consecințele actelor proprii.

Ca în orice perioadă de mai amplă separare, copilul are mare nevoie de suportul părințiilor lui în manifestările sale adesea ambivalente. Are nevoie de înțelegere atunci când se declară mare, își respinge brutal părinții, li se împotrivește, dar și atunci când pare mic, neajutorat ca un bebeluș, când cere să fie culcat seara, ținut în brațe și mângâiat.